ICCJ. Decizia nr. 261/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 261/2010
Dosar nr. 1566/116/2008
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 29 iulie 2008 la Tribunalul Călăraşi, reclamanta V.S. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu SC P. SA Bucureşti să oblige pârâta la plata sumei de 10.770 lei drepturi salariale cuvenite şi neachitate pe perioada 2005 – 2008 şi la actualizarea sumei de 10.670 lei cu coeficientul de inflaţie pentru perioada 2005-2008, precum şi până la achitarea efectivă a drepturilor salariale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, potrivit art. 168 alin. (1) din contractul colectiv de muncă, în afară de plata salariului de bază pentru munca prestată, beneficia şi de alte drepturi (acordate pe baza contractului colectiv de muncă) în care sunt incluse şi suplimentele salariale pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun, în cuantum de un salariu de bază mediu, la nivel de societate, obligaţie pe care pârâta nu şi-a îndeplinit-o.
Prin sentinţa civilă nr. 1404 din 8 octombrie 2008, Tribunalul Călăraşi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a drepturilor salariale reprezentând primele corespunzătoare sărbătorilor de Crăciun, pentru anii 2005, 2006 şi 2007 şi de Paşti pentru anii 2005, 2006, 2007 şi 2008, sume indexate cu indicele de inflaţie la zi, de la data naşterii dreptului până la plata lor efectivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC P. SA, Membru O.M.V.G. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
La termenul din 28 aprilie 2009, pârâta-recurentă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă, din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei, s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999 cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de textul atacat, apreciat de recurentă ca temei pentru o abrogare implicită pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000, care prin art. 62 şi art. 63 impune, cu caracter imperativ, abrogarea expresă directă.
Prin încheierea din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, pe considerentul inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului constituie sursa unei aplicări abuzive, prin exces de putere, de către judecători, a textului atacat, respectiv art. 298 alin. (2) ultima liniuţă.
Se mai susţine că, în ceea ce priveşte principiul „efectivităţii juridice" acesta nu este reglementat de vreunul din textele constituţionale de referinţă şi nici de vreo altă dispoziţie fundamentală, iar art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi exemplele din jurisprudenţa europeană, au fost invocate fie pentru a susţine obligaţia tuturor autorităţilor publice, inclusiv a Parlamentului, de a respecta o lege anterior edictată şi a adopta dispoziţii eficiente din punct de vedere al aplicabilităţii, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudenţe unitare.
Or, se mai arată, obligaţia Parlamentului de a respecta legile pe care el însuşi le-a edictat şi de a asigura coerenţa legislativă a actelor normative pe care le emite, cât şi interpretarea şi aplicarea unitară de către instanţe a acestora, deşi reprezintă deziderate legitime şi obligaţii constituţionale, nu interesează şi nu pot constitui temeiul controlului de constituţionalitate exercitat de către Curtea Constituţională, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, SC P. SA, Membru O.M.V.G., care, criticând respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, reia în esenţă argumentele ce au stat la baza excepţiei de neconstituţionalitate şi conchide că din dispoziţiile art. 62 şi art. 63 ale Legii nr. 24/2000, rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare ale acestora.
Ca atare, se concluzionează, Codul muncii – respectiv art. 298 alin. (2), ultima liniuţă – nu poate modifica implicit prevederile legale cuprinse în Legea nr. 168/1999, privind soluţionarea conflictelor de muncă, întrucât aceasta ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Constituţia României.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente :
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Tot astfel, art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, dispune că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Printr-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională, evaluându-şi propriile competenţe, a statuat că nu este abilitată de lege să emită decizii interpretative.
Or, indirect, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 298 alin. (2), ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, (potrivit cărora de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, orice alte dispoziţii contrare, se abrogă), vizează modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi legale, precum şi corelarea lor cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative, aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Nici corelarea actelor normative şi nici coroborarea unor dispoziţii legale nu pot intra sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, care nu poate imixtiona în atribuţiile puterii legiuitoare sau a celei judecătoreşti.
Or, aşa cum corect a reţinut instanţa de control judiciar, autorul excepţiei îşi motivează susţinerile vizând neconstituţionalitatea textului atacat prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative invocate, între ele, încercând să inducă instanţei de contencios constituţional modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp şi respectiv interpretarea şi aplicarea legii la cazul dedus judecăţii, atribute ce aparţin exclusiv instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului.
Aşa fiind, cum criticile îndreptate împotriva textului atacat, nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, se constată că în mod corect s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC P. SA, Membru O.M.V.G., împotriva încheierii din 28 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 1566/116/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 265/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 26/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
