ICCJ. Decizia nr. 257/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 257/2010
Dosar nr. 27462/3/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 august 2007 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 27462/3 din 7 august 2007, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 Bucureşti, din subordinea Consiliului local al sectorului 2 Bucureşti, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul general al municipiului Bucureşti, anularea Dispoziţiei nr. 8425 din 3 iulie 2007, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 207,9 mp, situat în Bucureşti, unde funcţionează în prezent Grădiniţa nr. 256 Bucureşti, către A.A.E.
La termenul de judecată din 22 februarie 2008, tribunalul, din oficiu, a pus în discuţia reclamantei necesitatea lărgirii cadrului procesual prin chemarea în judecată şi a beneficiarului dispoziţiei contestate, A.A.E.
Prin sentinţa civilă nr. 788 din 18 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei de interes şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 Bucureşti, în contradictoriu cu Primarul general al municipiului Bucureşti şi cu intervenientul A.A.E.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 207,9 mp, situat în Bucureşti, sector 2, aflat în incinta Grădiniţei nr. 256 - Bucureşti, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic S.C., către A.A.E.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 46 din 1 noiembrie 2007 la B.N.P. N.B. şi D.B., beneficiarul dispoziţiei, A.A.E., a vândut, către Consiliul local al sectorului 2 Bucureşti, terenul în suprafaţă de 207,9 mp, situat la adresa mai sus menţionată.
Faţă de această situaţie, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes în formularea cererii, care a fost respinsă, faţă de faptul că unul dintre motivele invocate prin contestaţie este acela că dispoziţia a fost emisă de un organ necompetent, întrucât imobilul se afla în domeniul public al Sectorului 2 al municipiului Bucureşti, situaţie în care s-a reţinut că sunt justificate condiţiile ca interesul să existe şi să fie direct şi personal.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, întrucât dispoziţia contestată a fost emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti în baza sentinţei civile nr. 92 din 23 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a constatat atât calitatea de persoană îndreptăţită, cât şi posibilitatea restituirii în natură a terenului, cu aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001; că nu se reţine încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, întrucât pe terenul în litigiu, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit de expert S.C., nu sunt detalii de sistematizare, reţele edilitare sau reţele ascunse şi nici construcţii, cu excepţia unui bazin betonat de 32,5 mp insuficient pentru a caracteriza terenul ca fiind ocupat de construcţii sau destinat funcţional a servi unor construcţii noi, autorizate; că nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 166 alin. (4)1 şi alin. (4)3 din Legea învăţământului nr. 84/1995, întrucât dispoziţiile legale menţionate, care stabilesc că terenurile pe care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ de stat, inclusiv grădiniţele, fac parte din domeniul public al sectoarelor Municipiului Bucureşti şi sunt în administrarea Consiliilor locale ale sectoarelor, trebuie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/1998, ulterioară legii învăţământului, cu caracter special în ceea ce priveşte regimul bunurilor proprietate publică, care statuează că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale, unitate administrativă în sensul legii fiind doar Municipiul Bucureşti, nu şi sectoarele sale.
Prin Decizia nr. 120 A din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis excepţia de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă de către Tribunalul Bucureşti, invocată din oficiu; a admis apelul declarat de reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 Bucureşti; a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, reţinând, în esenţă, următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
A admite că sunt de competenţa tribunalului în primă instanţă şi cererile terţelor persoane de anulare a dispoziţiei, prin care s-a admis notificarea sau cererea de restituire în natură formulată de persoana îndreptăţită înseamnă „a adăuga la lege prin argumentul de analogie".
Pentru a nu conduce la crearea unei alte norme de drept sau la denaturarea sensului normei de drept interpretate, acest procedeu nu poate fi folosit decât pentru a acoperi lacunele legii.
Or, o asemenea ipoteză nu se găseşte în cazul de faţă, întrucât competenţa soluţionării cererii unei terţe persoane, de anulare a dispoziţiei prin care s-a admis notificarea sau cererea de restituire în natură formulată de persoana îndreptăţită, este reglementată de o dispoziţie legală expresă, chiar dacă aceasta are caracter general, respectiv art. 1 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoria este instanţa de drept comun pentru judecarea cererilor în primă instanţă.
S-a mai reţinut, că un argument în plus în favoarea acestei soluţii îl constituie chiar prima dintre cele trei reguli de interpretare logică şi anume aceea potrivit căreia excepţia, în speţă, competenţa tribunalului în judecarea unei cereri în primă instanţă, este de strictă interpretare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs A.A.E., criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente.
Nelegal a admis curtea de apel, prin Decizia recurată, excepţia necompetenţei materiale absolute a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea cauzei în primă instanţă, invocată din oficiu.
În temeiul art. 296 şi art. 297 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a admis apelul, a anulat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei sector 2 Bucureşti, concluzând că instanţei în a cărei rază teritorială se află imobilul ce formează obiectul actului a cărei anulare se cere, respectiv Judecătoriei sector 2 Bucureşti, îi aparţine competenţa de soluţionare a cauzei, fără a mai analiza şi celelalte motive de apel invocate de apelanta-reclamantă.
Or, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine Tribunalului Bucureşti, faţă de faptul că obiectul acţiunii îl constituie, în realitate, o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu o cerere în anulare a dispoziţiei Primarului general.
Se arată, că însăşi intimata-reclamantă, în apelul ei, a arătat că „Sectorului 2 şi nu Municipiului Bucureşti" îi revenea competenţa soluţionării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi chiar dacă dispoziţia contestată ar fi fost emisă de „Sectorul 2", competenţa soluţionării cauzei revenea tot Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a ignorat susţinerile recurentului, formulate prin întâmpinarea depusă, privitoare la faptul că în această materie Legea nr. 10/2001 este o lege specială, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, obligatorie pentru instanţe, prin care s-a statuat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi ale art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., relativ la caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale, având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiuna, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare şi, ca urmare, s-a apreciat că pentru determinarea competenţei materiale şi a căilor de atac, potrivit acestor dispoziţii legale, nu se are în vedere denumirea generică a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent dacă este în constatare sau realizarea dreptului.
S-a concluzionat că, ori de câte ori pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară şi, întrucât valoarea obiectului cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă depăşeşte de trei ori valoarea de 500.000 RON, competenţa soluţionării prezentei cauze revine, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalului Bucureşti.
Examinând Decizia în limitele criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente :
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 Bucureşti a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul general al municipiului Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 „este lovită de nulitate absolută", pentru că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001; că nu respectă procentul maxim de ocupare cu construcţii a terenului stabilit prin HGR. nr. 525/1996, republicată, şi a fost emisă de un organ necompetent; că imobilul restituit se află în domeniul public al Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti, iar Primarul sectorului 2 este singurul în măsură să dispună asupra restituirii şi că dispoziţia a cărei nulitate se invocă a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 166 alin. (4)1 şi (4)3 din Legea nr. 84/1995.
Reclamanta este terţ faţă de Dispoziţia nr. 8425 din 3 iulie 2007 emisă de Primarul municipiului Bucureşti, prin care „s-a restituit, în natură, în proprietate, către A.A.E. terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 207,90 mp, aflat în incinta Grădiniţei nr. 256, care se identifică conform raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit şi însuşit de expert tehnic ing. S.C., anexă la prezenta dispoziţie".
Recurentul susţine că, în mod greşit, curtea de apel a stabilit că Judecătoriei sector 2 îi aparţine competenţa de soluţionare a litigiului faţă de faptul că obiectul acţiunii îl constituie, în realitate, o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu o cerere în anularea dispoziţiei Primarului general, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că faţă de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ce depăşeşte suma de 500.000 lei, competenţa materială de primă instanţă revine, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b), Tribunalului Bucureşti, întrucât pe calea prezentei acţiuni se tinde la protejarea unui drept patrimonial.
Susţinerile recurentului, potrivit cărora Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de primă instanţă în soluţionarea litigiului de faţă, sunt neîntemeiate, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului".
Prin urmare, calea contestaţiei împotriva dispoziţiei sau, după caz, a deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001, în procedura instituită de această lege, o are „persoana îndreptăţită", aşa cum este determinată de prevederile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi numai în această situaţie competenţa de primă instanţă aparţine tribunalului, secţia civilă.
Or, reclamanta D.G.A.P.I. Sector 2 Bucureşti, nu este persoana îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, iar acţiunea prin care a solicitat constatarea nulităţii deciziei emise în beneficiul recurentului, este de drept comun, situaţie în care legal a stabilit curtea de apel că, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, competenţa materială de primă instanţă revine Judecătoriei sector 2 Bucureşti, în raport de prevederile art. 10 C. proc. civ., ca instanţă a locului unde se află situat imobilul.
Şi critica potrivit căreia în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ce depăşeşte suma de 500.000 RON, competenţa de soluţionare a cauzei revine, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Tribunalului Bucureşti, întrucât pe calea prezentei acţiuni se tinde la protejarea unui drept patrimonial, este, de asemenea, nefondată.
Prin Decizia nr. 32 din 9 iulie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „dispoziţiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă şi a căilor de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare".
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă „procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON ) cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului judiciar".
Acest text de lege consacră sintagma „procese şi cereri al căror obiect are o valoare" şi nu mai foloseşte drept criterii obiectul cererii de chemare în judecată.
Distincţia dintre obiectul cererii de chemare în judecată şi obiectul litigiului este de o importanţă majoră, deoarece obiectul cererii de chemare în judecată vizează ceea ce se cere prin acţiune, respectiv pretenţia concretă a reclamantului, în timp ce obiectul litigiului poartă asupra unui drept subiectiv.
Câtă vreme litigiul de faţă nu poartă asupra unui drept subiectiv patrimonial al reclamantului, deoarece prin promovarea acţiunii de faţă nu se tinde la realizarea unui folos patrimonial în favoarea acesteia, stabilirea competenţei de primă instanţă în soluţionarea litigiului de faţă nu are în vedere criteriul valoric, aşa cum este reglementat de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., situaţie în care corect a stabilit instanţa de apel că judecătoriei, ca instanţă de drept comun cu plenitudine de competenţă, îi revine competenţa materială de soluţionare a litigiului în primă instanţă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de A.A.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.A.E. împotriva deciziei nr. 120 A din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 258/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 254/2010. Civil → |
|---|
