ICCJ. Decizia nr. 2989/2010. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2989/2010
Dosar nr. 7224/1/2009
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cauzei civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 844C din 9 octombrie 2007, Tribunalul Neamţ a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul H.N., continuată de moştenitorii H.E., HG şi Z.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piatra Neamţ, prin primar.
A dispus retrocedarea în natură, în proprietatea moştenitorilor legali ai reclamantului, suprafaţa de 587 mp teren, expropriat prin Decretul nr. 279/1987, cu amplasamentul actual din municipiul Piatra Neamţ.
A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect retrocedarea suprafeţei de 1052 mp teren situat în str. S. nr. 8.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că autorii reclamantului, H.N. şi V., au dobândit în proprietate, prin cumpărare, suprafaţa de 597 mp teren şi construcţii, situată în municipiul Piatra Neamţ, imobile care au fost expropriate din patrimoniul reclamantului prin Decretul nr. 279/1987.
Prin contractele de vânzare cumpărare nr. 1797 şi 1798/1960, mama reclamantului şi sora acesteia au dobândit fiecare, prin cumpărare, câte o suprafaţă de 526 mp teren situate în actuala str. S. nr. 8, terenul fiind parţial afectat de detalii de sistematizare şi fiind preluat de stat fără titlu legal.
Din expertiza efectuată în cauză, a rezultat că singura suprafaţă liberă de orice lucrare de utilitate publică este de 587 mp teren şi poate fi retrocedată în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Prin Decizia nr. 84 din 22 iulie 2009, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de Primarul municipiului Piatra Neamţ împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că acestea nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs H.E.
Fără a invoca vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. recurenta a arătat că Decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece recursul în interesul legii este o procedură judiciară care stabileşte o anumită interpretare a legii pentru viitor şi nu are caracter retroactiv.
Recursul în interesul legii a fost publicat în Monitorul oficial al României ulterior pronunţării sentinţei tribunalului şi nu poate avea efect asupra acesteia.
Recurenta a mai arătat că garantarea proprietăţii, astfel cum este reglementată de Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, impunea admiterea acţiunii în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa, în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii, de a se pronunţa asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele de judecată, iar conform alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol, deciziile date în interesul legii se publică în Monitorul Oficial al României, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanţe.
Prin urmare, neavând caracterul unui act normativ, efectul retroactiv al deciziei date în interesul legii nu poate fi analizat conform regulilor aplicării în timp a legii civile.
Aşa cum s-a arătat, prin recursul în interesul legii, instanţa supremă se pronunţă asupra chestiunilor de drept soluţionate în mod neunitar şi are efect obligatoriu pentru orice cauză în care raportul juridic dedus judecăţii nu a fost soluţionat în mod irevocabil.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că exigenţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale impuneau admiterea acţiunii în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, se constată că, în sensul jurisprudenţei constante a C.E.D.O., un reclamant nu se poate prevala de garanţiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie decât în măsura în care actele de care se plânge se raportează la „bunuri", în sensul acestui articol.
CE.D.O a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp (Cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000).
Mai mult decât atât, jurisprudenţa Curţii europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, dar odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
In cauză, la momentul investirii instanţelor de judecată, reclamantul nu deţinea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece a declanşat un demers judiciar prin care tindea să obţină restituirea unui imobil ce i-a aparţinut în proprietate şi care fusese preluat de stat anterior ratificării de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, din moment ce măsurile reparatorii pentru bunurile preluate de Statul Român au fost reglementate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul era obligat să apeleze la calea adecvată şi eficientă de restituire în natură, deschisă de legea specială.
Faţă de cele expuse mai sus, recursul declarat se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta H.E. împotriva deciziei nr. 84 din 22 iulie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010
| ← ICCJ. Decizia nr. 3000/2010. Civil. Perimare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2882/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
