ICCJ. Decizia nr. 2627/2010. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2627/2010
Dosar nr. 24402/3/2006
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 5 iulie 2006, reclamanţii G.J., G.G.J., L.M., C.M., C.I.A.M., M.Ş.H., M.T.N., M.S.E. şi R.I.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi cultelor, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Naţional de Artă a României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele de rang 1, 2 şi 3 să permită reclamanţilor identificarea, în arhivele pârâtelor sau ale instituţiilor subordonate a tuturor bunurilor culturale mobile aparţinând colecţiei Ş. (B.) D., precum şi accesul la orice documente referitoare la modul de preluare a acestor bunuri de către Statul Român (art. 80 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil, cu modificări şi completări); să fie obligate pârâtele de rangul 1, 2 şi 3 să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor toate bunurile culturale (tablouri, sculpturi, obiecte de mobilier, tapiserii, covoare, ceramica, obiecte decorative), proprietatea autorului lor, Ş. (B.) D., desemnate generic cu numele de „Colecţia B.D." din care sunt identificate.
A. Existente efectiv la Muzeul de Artă Craiova.
1. Venus după baie, sculptură marmură Carrara, după Antonio Canova; 2. Cele trei graţii, sculptură marmură Carrara după Antonio Canova; 3. Lupta dintre leu şi şarpe, sculptură bronz, Antoine Louis Barye; 4. Pallas Athena, sculptură marmură Prosper d Epinay; 5. Venus cu delfinul, sculptură marmură, copie după Parxiteles, sec. 19; 6. Mercur, sculptură bronz, anonim, sec. 19; 7. Eros, sculptură bronz, anonim sec. 19; 8. Pluto (Platon), sculptură bronz, anonim sec. 19; 9. Beatrice, bust de marmură, sculptor italian, Dante Zei; 10. Venus îngenunchiată, sculptură marmură anonim sec.19; 11. Cap de copil care plânge, sculptură marmură, Carlo Papini; 12. Nud de femeie, sculptură marmură Ernest Segor; 13. Amurgul sau Crepusculul, tablou ulei pe pânză, Rigolot; 14. Portret de tânăr, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 15. Copac cu troiţă, tablou, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 16. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres, porţelan sec. 19 cu scene din viaţa lui Napoleon I; 17. 2 (două) ceasuri mari în monturi de grupuri alegorice, din bronz, din a ll-a jumătate a sec. XVIII-lea; 18. Vas ornamental mare de Sevres, porţelan, sec. 18 cu scene pastorale; 19. Tapiserie franţuzească sec. 18 sau 19; 20. 2-4 vase mari de ceramică italienească sec 16 sau 17; 21. Cap de copil cu o muscă, sculptura marmură.
B. Menţionate în arhivele Muzeului de Arta Craiova:
1. Doi tigrii de faianţă, statuie sec. 18; 2. Copil scriind, sculptură marmură; 3. Leoaica, sculptură bronz sec. 19; 4. 3 ceasuri mari montate în grupuri alegorice de bronz sau faianţa; 5. Vase ornamentale de porţelan chinezesc.
C. La acestea se adaugă bunurile culturale aparţinând colecţiei care vor fi identificate sau localizate la oricare din pârâtele de rang 1, 2 sau 3, ori la instituţiile subordonate lor.
Reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, să le plătească contravaloarea la nivelul preţurilor de piaţă a obiectelor care nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au pierit sau nu mai pot fi găsite, deşi ele au aparţinut autorului lor Ş. (B.) D. şi au fost identificate ca făcând parte din colecţia de obiecte culturale însuşită de Statul Român.
Şi-au estimat provizoriu valoarea colecţiei la o sumă de minimum 1.000.000 RON, ceea ce atrage competenţa de judecată a tribunalului.
Acţiunea este scutită de taxa de timbru, conform art. 80 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, modificată şi completată.
În motivarea cererii, se arată că bunurile culturale din colecţia „B.D." au valoare deosebită şi sunt în parte deţinute de Muzeul de Artă Craiova.
Obiectele respective au decorat casa marelui bogătaş craiovean Ş. (B.) D., iar la muzeul craiovean au ajuns foarte puţine lucrări provenind din această casă. Lucrările sunt menţionate în Revista muzeelor şi monumentelor nr. 5 din anul 1985, pag. 77 şi în lucrarea Craiova - studii şi cercetări de istorie şi istoria artei a lui P.R., editura H., Craiova 1999.
Din lucrările sus citate, rezultă că bunurile menţionate în petitul acţiunii la litera A, poz. 1-17, se află expuse în incinta Muzeului de Artă din Craiova şi că ele aparţin în mod necontestat „Colecţiei B.D.", provenind din patrimoniul acestuia.
Bunurile de la poz. 18-19 sunt descrise ca atare în lucrarea „Muzeul de Artă Craiova" Editura A.- P.R.
Cele de la poziţiile 20-21 au existat, de asemenea, în casa din str. B., în prezent fiind expuse în Muzeul de Artă Craiova.
Bunurile de la litera B poziţiile 1-5 au aparţinut în mod sigur Colecţiei, după cum rezultă din datele de arhivă ale Muzeului de Artă Craiova, văzute şi confirmate de P.R., precum şi de cercetătorii care au elaborat numărul 5 din anul 1985 al Revistei muzeelor şi monumentelor.
S-a mai precizat, că obiectele ajunse la muzeul craiovean au intrat pe căi ocolite în posesia acestuia şi că nu a putut fi vorba despre o donaţie benevolă şi legală făcută muzeului de către Ş. (B.) D., deoarece într-un asemenea caz, toată colecţia ar fi ajuns integral la muzeu, nu doar câteva obiecte; că imobilul din Craiova str. B., proprietatea lui Ş. (B.) D., a fost preluat abuziv de regimul comunist, făcând obiectul Legii nr. 10/2001. Odată cu imobilul, au fost confiscate şi obiectele de artă, care s-au risipit apoi în diferite muzee şi/sau locaţii ale unor potentaţi comunişti.
Cu notificarea nr. 309 bis din 4 martie 2006, reclamanţii s-au adresat Muzeului de Artă Craiova, solicitând acestuia să le comunice, în conformitate cu alin. (2) din Legea nr. 182/2000, modul în care statul a preluat bunurile mobile ale lui Ş. (B.) D. şi/sau în ce modalitate a intrat Muzeul de Artă Craiova în posesia acestor bunuri.
Deşi notificarea a ajuns la destinaţie şi confirmarea ei s-a făcut prin luare de semnătură, muzeul nu a răspuns cererii reclamanţilor. Au arătat, că statul nu a preluat în vreun mod legal aceste bunuri, iar o eventuală „donaţie" a lor de către proprietar nu ar fi decât un act fără valoare, nul absolut, făcut fără intenţia reală de a dona; că există dovada certă că şi alte bunuri au fost preluate abuziv de organele statului, şi că ele nu se regăsesc în sălile Muzeului de Artă Craiova, unele fiind evidenţiate totuşi în documentele din arhivă; că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să se prevaleze de dispoziţiile art. 80 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 182/2000, care le permit să solicite instituţiilor de resort accesul în arhivele acestora, pentru identificarea şi localizarea obiectelor culturale însuşite de stat, precum şi pentru stabilirea modului cum au fost preluate.
În măsura în care unele obiecte, deşi au existat la data preluării, au pierit şi nu se mai regăsesc, Statul Român este dator să plătească despăgubirile cuvenite, precum şi muzeele şi/sau instituţiile subordonate acestora, inclusiv Ministerul Culturii, în măsura în care datorită neglijenţei lor, bunuri care se vor dovedi că au intrat în custodia lor au pierit.
Sub aspectul calităţii procesuale active, faţă de actele administrate în cauză, reclamanţii arată că sunt moştenitorii şi dobânditorii drepturilor succesorale de pe urma autorului Ş. (B.) D. şi însumând cotele de succesiune ale acestora se obţine: 48/256 (C.M.) + 48/256 (L.M.) + 12/256 (C.I.A.M.) + 12/256 (R.I.A.)+ 6/256 (M.S.E.) + 9/256 (M.T.N.) + 9/256 (M.Ş.H.) + 112/256 (G.J. şi G.G.J.) = 256/256 = 1/1.
Cu alte cuvinte, reclamanţii întrunesc unanimitatea celor care au drepturi asupra patrimoniului mobil lăsat de Ş. (B.) D. având, astfel, calitatea procesuală activă de a revendica.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, reclamanţii au arătat că pârâtele de rang 1, 2 şi 3 sunt debitoare atât ale obligaţiei de a permite accesul la arhivele lor (sau ale instituţiilor subordonate lor, în cazul Ministerului Culturii) pentru depistarea tuturor obiectelor din colecţie şi evaluarea ipotetică a acestora în cazul că nu mai există efectiv, cât şi ale obligaţiei de a restitui obiectele pe care le deţin (pârâtele de rang 2 şi 3), în măsura în care deţin unele obiecte din colecţie, iar pârâtul de rang 1 în măsura în care instituţii subordonate ei deţin asemenea obiecte.
În plus, toate cele trei pârâte sus menţionate datorează despăgubiri pentru bunurile care, deşi au fost în posesia lor la un moment dat, au pierit sau au dispărut fără urmă şi nu mai pot fi restituite în natură.
Pârâta de rang 4 este debitoarea obligaţiei de despăgubire în solidar cu cele trei pârâte pentru ceea ce acestea datorează şi în plus, datorează singură despăgubiri pentru bunurile care au aparţinut Colecţiei, au fost confiscate, şi nu se ştie unde au fost depozitate, „distribuite" sau pur şi simplu definitiv înstrăinate.
La data de 28 septembrie 2006, pârâtul Ministerul Culturii şi Cultelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, în principal, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca nefondată, arătând că, în raport de motivarea în fapt şi în drept, a acţiunii reclamanţilor, nu se poate stabili în ce constă raportul juridic de obligaţii al Ministerului Culturii şi Cultelor în cauza dedusă judecăţii.
În aceste condiţii, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Cultelor şi a solicitat admiterea acestei excepţii şi respingerea cererii de chemare în judecată faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind eventualele drepturi băneşti şi ca o consecinţă a prescripţiei, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesul pasive a Muzeului Naţional de Artă al României, care nu are în patrimoniul său bunuri înregistrate ca făcând parte din Colecţia Ş. (B.) D.
La termenul din 23 martie 2007, reclamanţii au renunţat în mod expres la judecată faţă de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, iar în şedinţa publică din 4 mai 2007, s-a dispus obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României faţă de împrejurarea că renunţarea la judecată s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată.
Muzeul de Artă Craiova, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000; a prescripţiei dreptului la acţiune, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul fiind cel mai târziu 25 octombrie 2000, data apariţiei legii; a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, deoarece bunurile culturale mobile se află în posesia muzeului încă de la înfiinţare, exercitându-se o posesie de bună credinţă, reală şi utilă, conform art. 1909 alin. (1) C. civ. şi care valorează titlu de proprietate.
Excepţiile au fost puse în discuţia părţilor şi soluţionate odată cu fondul cauzei, potrivit dispoziţiilor art. 137 pct. 2 C. proc. civ., iar prima instanţă a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, invocată de către Muzeul de Artă Craiova, că aceştia şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 şi pe art. 480-481 C. civ.
Potrivit art. 80 din Legea nr. 182/2000, acţiunea în justiţie este perfect admisibilă, legiuitorul acordând dreptul persoanelor fizice sau juridice care au depus bunuri culturale mobile în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 sau au fost preluate ilegal de către autorităţile statului după 6 septembrie 1940, de a revendica aceste bunuri, urmând a fi restituite de către instituţiile care le deţin pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, situaţie în care acţiunea este admisibilă, reclamanţii uzând de cadrul legal stabilit de către legiuitor.
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune şi această excepţie a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a intra în posesia bunurilor, formulând notificare către persoana juridică deţinătoare a bunurilor de patrimoniu.
Tribunalul nu a reţinut în cauză prezumţia prevăzută de art. 1909 C. civ., ce nu poate fi invocată de către Statul Român, care a intrat în mod abuziv în posesia unor bunuri aflate în patrimoniul unor persoane fizice, printre care şi autorul reclamanţilor, întrucât abuzul nu creează drept.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, pe capătul doi de cerere, şi anume de a lăsa în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor bunurile ce au aparţinut autorului lor Ş. (B.) D., tribunalul a admis această excepţie, întrucât acest pârât nu poate fi obligat la o acţiune sau inacţiune faţă de bunuri care nu se află în posesia sa, ci doar la contravaloarea acestora în cazul în care nu mai pot fi restituite în natură, răspunderea Statului român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, fiind reglementată de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Pe fond, tribunalul a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată la termenul din 7 decembrie 2007 şi a obligat pârâtul Muzeul de Artă Craiova la restituirea bunurilor aflate în custodia sa şi identificate potrivit raportului de expertiză de specialitate, deoarece s-a făcut dovada existenţei bunurilor în colecţiile acestei pârâte, iar prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanţii au făcut dovada că sunt moştenitorii lui Ş.B.D., în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000.
Faţă de cele arătate, prin sentinţa civilă nr. 584 din 21 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor invocată de pârâtul Muzeul de Artă Craiova; a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, pe capătul doi de cerere; a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.J., G.G.J., L.M., C.M., C.I.A.M., M.Ş.H., M.T.N., M.S.E. şi R.I.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul de Artă Craiova, Muzeul Naţional de Artă a României, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a fost precizată la data de 7 decembrie 2007; a obligat pârâtul Muzeul de Artă Craiova să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie următoarele lucrări de artă aflate în posesia sa: 1. Venus după baie, sculptură marmură Carrara, după Antonio Canova; 2.Cele trei graţii, sculptură marmură Carrara după Antonio Canova; 3. Lupta dintre leu şi şarpe, sculptură bronz, Antoine Louis Barye; 4. Pallas Athena, sculptură marmură Prosper d Epinay; 5. Venus cu delfinul, sculptură marmură, copie după Parxiteles, sec. 19; 6. Mercur, sculptură bronz, anonim, sec. 19; 7. Eros, sculptură bronz, anonim sec. 19; 8. Pluto (Platon), sculptură bronz, anonim sec. 19; 9. Beatrice, bust de marmură, sculptor italian, Dante Zei; 10. Venus îngenunchiată, sculptură marmură anonim sec. 19; 11. Cap de copil care plânge, sculptură marmură Carlo Papini; 12. Nud de femeie, sculptură marmură Emest Segor; 13. Amurgul sau Crepusculul, tablou ulei pe pânză, Rigolot; 14. Portret de tânăr, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 15. Copac cu troiţă, tablou, ulei pe pânză, anonim sec. 19; 16. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres porţelan sec. 18 cu scene pastorale; 17. 2 (două) vase mari ornamentale de Sevres porţelan sec. 19, scene din Viaţa lui Napoleon; 18. Tapiserie franţuzească sec. 18-19 anonim; 19. Vas Sevres scene Napoleon începutul secolului 19; au fost obligaţi pârâţii Ministerul Culturii şi Cultelor şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, să plătească reclamanţilor contravaloarea următoarelor bunuri ce nu pot fi restituite în natură: 2 vase de ceramică italienească sec 16-18 în valoare de 3.000 RON şi două ceasuri mari în monturi alegorice în valoare de 30.000 RON şi a omologat raportul de expertiză întocmit de profesor M.D., critic de artă.
Prin Decizia nr. 255 din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Muzeul de Artă Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca nefondate; a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Culturii şi Cultelor; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâţilor Ministerul Culturii şi Cultelor, şi Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, la contravaloarea bunurilor care nu pot fi restituite în natură şi anume cele două vase de ceramică – Secolul XVI – XVIII şi cele două ceasuri mari în monturi alegorice şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate, reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de către Muzeul de Artă, acesta a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că, prin primul motiv de apel, apelantul a susţinut nefondat că, în cauză, nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 din Legea nr. 182/2000, faţă de răspunsul dat de către Arhivele Naţionale din care reiese că nu există documente privind preluarea de către Statul Român a obiectelor menţionate în colecţia B.D., astfel că Statul Român nu are un titlu de preluare.
Din răspunsul dat de către Muzeul Olteniei, rezultă că acest muzeu a preluat obiectele de la Casa Armatei, în baza adresei nr. 91 din februarie 1952, dar nu există nici un act oficial din care să rezulte în ce bază a preluat Casa Armatei acele obiecte.
În 1954 a existat o predare primire între secţia istorie a Muzeului Regional al Olteniei şi secţia de artă a Muzeului Regional al Olteniei a obiectelor respective, ceea ce nu constituie, însă, un transfer de proprietate între persoane distincte, câtă vreme este vorba de două secţii ale aceluiaşi muzeu, ulterior secţia de artă devenind Muzeul de Artă Craiova.
De altfel, nici preluarea obiectelor de către Muzeul Regional al Olteniei de la Casa Armatei nu constituie un transfer de proprietate, câtă vreme atât Casa Armatei, cât şi Muzeul Regional al Olteniei reprezentau una şi aceeaşi persoană juridică, respectiv Statul Român, iar cele două entităţi nu au deţinut nici un moment obiectele în calitate de proprietari, ci numai în calitate de administratori sau cenzori.
Modul în care Casa Armatei a preluat bunurile se poate deduce din împrejurarea demonstrată, potrivit căreia casa boierului B.D., situată în str. B., Craiova, a fost preluată în 1950, în baza Decretului nr. 92/1950.
Odată cu preluarea ei, bunurile de valoare au fost însuşite de facto, fără acte, fiind ocupată probabil de armată, întrucât nu s-a putut prezenta un act legal de preluare, nici măcar un act de donaţie, care să justifice preluarea bunurilor de către un reprezentant al statului.
În lipsa oricărui act de preluare administrativ sau civil, rezultă că preluarea s-a făcut fără titlu, ilegal, ceea ce duce la aplicarea în cauza de faţă a dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 182/2000.
Existenţa obiectelor de artă în casa lui B.D. şi preluarea prin naţionalizare a casei acestuia, dovedeşte că preluarea colecţiei de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariţia Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940.
S-a concluzionat că, în speţă, având în vedere că preluarea a fost ilegală şi ulterioară anului 1940, sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000.
Apelanta-pârâtă a susţinut că este proprietara bunurilor în virtutea prescripţiei reglementată de art. 1909 C. civ., dar nici această susţinere nu a fost primită, fiind respinsă cu motivarea că acţiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară este imprescriptibilă ca orice acţiune reală, iar, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, acest act normativ nu se aplică în acţiunile privitoare la dreptul de proprietate.
Nici art. 1909 alin. (2) C. civ. nu este aplicabil, deoarece acesta se referă la situaţia când bunul mobil intră în proprietatea unui terţ, care dobândeşte bunul de la un detentor precar (nu direct de la adevăratul proprietar) iar detentorul precar a intrat în posesia bunului mobil „ca urmare a desistării acestuia, în mod benevol, de către proprietarul adevărat".
Or, când bunul este preluat direct de la proprietar, fără consimţământul acestuia prin violenţă fizică sau morală, cel ce l-a preluat este totdeauna de rea-credinţă, iar posesia exercitată de el nu poate genera un drept de proprietate.
Preluarea s-a făcut de către stat, în mod abuziv, motiv pentru care diferitele entităţi ale statului care nu au fost niciodată proprietare în nume propriu, ci numai administratoare sau custozi ai bunurilor, nu pot invoca art. 1909 C. civ., iar diferitele predări-primiri dintre secţiile unui muzeu sau de la Casa Armatei la un muzeu, nu constituie înstrăinări cu titlu valabil ale dreptului de proprietate. Aşa-zisul proprietar nu s-a schimbat, în decursul timpului, rămânând tot statul detentor abuziv al bunului, indiferent prin cine şi-a exercitat materialmente posesia.
Legea nr. 182/2000 nu distinge atunci când dispune restituirea bunurilor preluate ilegal, de către stat. Oriunde acestea se găsesc şi în posesia oricăror instituţii ale statului, ele trebuie restituite adevăraţilor proprietari (sau moştenitorilor acestora), dacă aceştia cer.
Şi cel de-al doilea motiv de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că existenţa colecţiei obiectelor de artă „B.D." nu a fost contestată şi mai mult, a fost atestată prin lucrări de specialitate necontestate, şi cu valoare ştiinţifică, precum şi prin identificarea completă făcută de către expertul M.D., care a confirmat componenţa efectivă a colecţiei, procedând la descrierea amănunţită a fiecărui obiect în parte, însoţită de fotografii puse la dispoziţie de Muzeul de Artă Craiova, şi a concluzionat că nu există nicio îndoială asupra existenţei colecţiei B.D.
Ultimul motiv de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că expertul M.D. este atestat legal să întocmească expertiza în cauză, al cărei obiect a fost identificarea obiectelor revendicate, ceea ce s-a şi realizat în mod direct în baza actelor puse la dispoziţie chiar de către apelanta-pârâtă. De altfel, în răspunsul expertului la obiecţiuni, acesta a înlăturat obiecţiunea legată de specializarea sa, arătând că este expert în artă, atestat de Ministerul Culturii şi competent să se pronunţe în cauză.
Şi apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost respins, ca nefondat, reţinându-se că motivul privind lipsa calităţii procesuale a acestui pârât este neîntemeiat, cât timp răspunderea statului în cazul bunurilor preluate abuziv este proprie şi întemeiată pe principiul răspunderii civile delictuale.
Preluarea bunurilor mobile a fost abuzivă, iar statul răspunde pentru fapta sa ilicită.
În ceea ce priveşte bunurile care se găsesc efectiv, s-a reţinut că, în mod corect, a stabilit prima instanţă că ele urmează a fi restituite de instituţiile în deţinerea cărora se află aceste bunuri.
Şi cel de-al doilea motiv de apel a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului la despăgubire în termen de 3 ani de la apariţia Legii nr. 182/2000, deoarece dreptul la despăgubire se naşte în momentul când cel ce revendică află că bunul în cauză nu mai poate fi restituit în natură. Cum creanţa se poate fructifica în termen de 3 ani, termenul curge de la data când s-a născut creanţa, care este momentul când se cunoaşte faptul că bunurile nu mai pot fi recuperate în natură.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, instanţa de apel a reţinut că prima critică invocată este nefondată, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 180/2000, Ministerul Culturii şi Cultelor este cel care coordonează activităţile specifice din domeniul patrimoniului cultural naţional mobil, astfel că, deşi este o instituţie a administraţiei publice centrale de specialitate în domeniul culturii, are calitate procesuală pasivă în cauză.
Cel de-al doilea motiv de apel a fost apreciat ca fiind întemeiat, reţinându-se că, luând în considerare temeiul de drept invocat în acţiune cu privire la capătul de cerere subsidiar, privind răspunderea civilă delictuală reglementată de dispoziţiile „art. 998 şi urm." C. civ., în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest temei legal pentru a putea fi legitimate pretenţiile reclamanţilor privind această modalitate de reparaţie subsidiară.
În litigiul de faţă, referitor la aspectul menţionat anterior, reclamanţii nu au dovedit existenţa condiţiilor cerute de C. civ., şi anume: caracterul ilicit al faptei, existenţa prejudiciului, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate dintre vinovăţie şi prejudiciu.
Bunurile mobile solicitate şi anume cele două vase de ceramică din sec. XVI-XVIII şi cele două ceasuri mari în monturi alegorice, a căror prezenţă fizică nu a putut fi constatată la Muzeul de Artă Craiova, nu au fost evaluate decât ipotetic, în baza relatărilor reclamanţilor şi mai mult, cu privire la ele, nu a fost dovedită nici preluarea de către stat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Muzeul de Artă Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
Prin recursul său, pârâtul Muzeul de Artă Craiova a arătat că soluţia instanţei de apel, prin care s-a menţinut soluţia primei instanţe, este nelegală, indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, se arată că hotărârea atacată încalcă art. 80 din Legea nr. 182/2000, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, art. 1909 C. civ., precum şi unele principii care guvernează acţiunea în revendicare şi probele în procesul civil.
Astfel, s-a arătat că reclamanţii nu au făcut dovada că bunurile mobile revendicate au fost preluate ilegal de către autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940, aşa cum prevede art. 80 din Legea nr. 182/2000, pentru a promova o astfel de acţiune în revendicare, ceea ce justifică excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie ce a fost respinsă în mod nejustificat şi pentru motive străine de natura pricinii, şi anume acelea că „odată cu preluarea ei, lucrările de valoare au fost însuşite de facto, fără acte, fiind probabil ocupată de armată" şi că „existenţa obiectelor de artă în casa lui B.D. şi preluarea prin naţionalizare a casei acestuia, dovedeşte că preluarea colecţiei de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariţia Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940".
Or, nu există identitate între obiectele care ar fi existat în respectiva casă şi cele revendicate de reclamanţi, care se află în posesia recurentului-pârât, cum nu are nicio relevanţă dacă „probabil" armata a ocupat casa şi în ce an s-a petrecut aceasta.
S-a conchis, că, pe baza unor astfel de argumente şi a considerentului că „nu există un act fie el administrativ, civil sau normativ, care să justifice deţinerea de către muzeu a obiectelor culturale respective", reclamanţii puteau obţine abuziv toate lucrările de artă din muzeu, deşi este cert faptul că nu s-a dovedit că bunurile au fost preluate ilegal, dacă preluarea s-a făcut de autorităţi ale statului şi după data de 6 septembrie 1940.
S-a arătat, că două din lucrările revendicate fac parte din Colecţia R., acestea neaparţinând niciodată lui B.D.; că în procesul verbal din data de 25 septembrie 1954, se face vorbire de un număr de 18 obiecte provenite de la Casa Armatei şi nu de 19 obiecte, câte au fost revendicate; că secţia de artă a Muzeului Oltenia, care a devenit Muzeu de Artă, s-a înfiinţat în urmă cu peste o sută de ani, prin lucrări de artă dăruite de marii boieri ai ţării, ceea ce nu înseamnă o „preluare abuzivă"; că, inexistenţa unui act de preluare a unora din lucrările de artă existente, nu poate conduce la ideea că Muzeul de Artă Craiova nu este posesorul acestora, nici la ideea că posesia sa este de rea-credinţă sau afectată de vreun viciu şi nici la concluzia că preluarea s-a făcut de către stat în mod abuziv.
S-a mai arătat, că, în mod greşit, instanţa de apel a concluzionat că nu se aplică art. 1909 C. civ. în această situaţie, din două motive contradictorii: pe de o parte, consideră implicit, fără să o spună direct, că acest articol ar fi abrogat, în sensul că nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra lucrărilor mobile prin această modalitate şi pe de altă parte, a considerat că pârâtul-recurent nu îndeplineşte condiţiile pentru a invoca această regulă în favoarea sa.
Or, art. 1909 alin. (1) C. civ. instituie o prezumţie dovedită de proprietate în favoarea pârâtului, ca posesor al lucrărilor mobile respective, prezumţie ce nu a fost şi nu poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă, mai ales printr-o altă prezumţie simplă.
Chiar dacă nu ar fi vorba de o prezumţie simplă, proba dreptului de proprietate le incumbă reclamanţilor, care nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că bunurile au fost proprietatea autorului lor.
Or, în lipsa unui titlu de proprietate, indiferent că este constitutiv sau declarativ de drepturi, nu putea fi admisă o acţiune în revendicare tocmai pentru că lipseşte însăşi înscrisul doveditor al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamanţi sau autorul lor.
De asemenea, a mai arătat că posesia sa este reală, utilă şi de bună-credinţă şi nu s-a dovedit că bunurile respective au ieşit, fără voia proprietarului, din patrimoniul acestuia, pentru a se afla în situaţia în care s-ar fi pus problema intervenţiei prescripţiei de trei ani, prevăzută de acest text de lege.
Prin recursul său, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, critică Decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că, prin Decizia atacată, în mod greşit, s-a respins apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca nefondat, considerând că acesta are calitate procesuală pasivă, deşi a constatat că şi Ministerul Culturii şi Cultelor are calitate procesuală pasivă, conform art. 6 din Legea nr. 182/2000. Nu s-a avut în vedere şi alin. (3) din art. 6, conform căruia Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român, astfel că s-a ajuns ca Statul Român să fie reprezentat de două instituţii, respectiv Ministerul Culturii şi Cultelor şi Ministerul Finanţelor Publice.
Faţă de cele expuse, recurentul-pârât reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 9 din HG nr. 495/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanţelor Publice, în faţa instanţelor de judecată, arătând că, în speţă, Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate de reprezentant al intereselor Statului român, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru bunurile care nu se mai găsesc.
În susţinerea acestei excepţii, se invocă şi prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat.
S-a conchis, că faţă de prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în speţă, interesele Statului Român sunt reprezentate de către Ministerul Culturii şi nu de către Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acest text de lege are caracterul unei norme speciale, de strictă interpretare şi care se aplică cu precădere faţă de regula generală instituită de Decretul nr. 31/1954.
În cauză, a formulat cerere de intervenţie în interes propriu I.M.T., la data de 28 august 2009, care nu a fost semnată.
La termenul din 21 ianuarie 2010, instanţa a dispus citarea titularului cererii de intervenţie cu menţiunea de a se prezenta să semneze cererea, sens în care a acordat termen, însă titularul cererii de intervenţie, deşi legal citat pentru termenul din 29 aprilie 2010, nu s-a prezentat să semneze cererea de intervenţie.
În această situaţie, în condiţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenţie formulată de I.M.T. este sancţionată cu nulitatea, urmând ca instanţa să dispună asupra acesteia în consecinţă.
Examinând recursurile declarate de pârâţii Muzeul de Artă Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa constată următoarele:
Recurentul-pârât Muzeul de Artă Craiova indică ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel, în motivarea respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, şi-a întemeiat soluţia pe motive contradictorii.
Această critică este neîntemeiată, deoarece, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Decizia recurată cuprinde temeiurile de fapt şi de drept, în baza cărora a fost respinsă această excepţie, care nu sunt contradictorii.
Astfel, după ce se reţine că, „odată cu preluarea ei", respectiv a casei proprietatea autorului B.D., „bunurile au fost însuşite de facto, fără acte, fiind ocupată prealabil de armată", se arată că „existenţa obiectelor de artă în casa lui B.D. şi preluarea prin naţionalizare a casei acestuia, dovedeşte că preluarea colecţiei de artă existentă în casă s-a făcut cel mai devreme în anul 1950, odată cu apariţia Decretului nr. 92/1950, adică după data de 6 septembrie 1940", concluzionându-se că „având în vedere că preluarea a fost ilegală şi ulterioară anului 1940", în speţă, sunt îndeplinite cerinţele art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, privitoare la perioada în care trebuie să fi fost preluate bunurile revendicate, adică după data de 6 septembrie 1940, pentru ca regimul juridic al acestora să fie reglementat de dispoziţiile acestui act normativ.
Critica potrivit căreia, în mod greşit, instanţa de apel a concluzionat că în speţă nu se aplică dispoziţiile art. 1909 C. civ., faţă de motivarea contradictorie dată acestei probleme de drept, reţinându-se, pe de o parte, „că acest text de lege a fost abrogat, în sensul că nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile prin această modalitate", iar, pe de altă parte, că pârâtul-recurent „nu îndeplineşte condiţiile pentru a invoca această regulă în favoarea sa", este nefondată, întrucât, considerentele apreciate, în opinia recurentului, a fi contradictorii, aşa cum au fost expuse mai sus, constituire o sinteză, din partea sa, a considerentelor reţinute de instanţa de apel, atât cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, cât şi cu privire la dobândirea dreptului de proprietate a pârâtului asupra bunurilor în litigiu, prin prescripţia instantanee, în condiţiile art. 1909 (1) C. civ.
Prin urmare, Decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că, acest motiv de recurs este neîntemeiat şi urmează a fi respins în consecinţă.
În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurentul-pârât Muzeul de Artă Craiova, este, de asemenea, nefondat.
Astfel, recurentul-pârât susţine că art. 1909 alin. (1) C. civ., instituie o prezumţie absolută de o proprietate în favoarea pârâtului, ca posesor al lucrărilor mobile în litigiu, ce nu a fost şi nu poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă, mai ales „printr-o altă prezumţie" şi că, „chiar dacă ar fi vorba de o prezumţie simplă, proba dreptului de proprietate le incumbă reclamanţilor care nu au prezentat nicio dovadă din care să rezulte că bunurile ar fi fost proprietatea autorului lor, respectiv nu au produs nici un înscris doveditor al temeiului juridic al dobândirii dreptului de proprietate de către acesta sau reclamanţi".
Potrivit art. 1909 C. civ., „bunurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp".
Articolul 1909 C. civ. se referă la orice posesie, fără a distinge între posesia de bună-credinţă sau rea-credinţă, însă pentru a stabili câmpul de aplicare a acestui text de lege dispoziţiile sale trebuie raportate la art. 972 C. civ., care, prevăzând ipoteza când proprietarul unui bun mobil transmite aceleaşi drepturi către doi dobânditor succesivi, dă preferinţă dobânditorului care a fost pus mai întâi în posesie, el rămânând proprietar, chiar dacă „titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credinţă".
Prin urmare, buna-credinţă este un element esenţial în determinarea câmpului de aplicare a art. 1909 C. civ. Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1909 C. civ., trebuie îndeplinite mai multe condiţii cumulativ printre care şi aceea ca posesorul să fie de bună-credinţă.
Buna-credinţă se prezumă şi poate fi răsturnată de către revendicator prin orice mijloace de probă.
Faţă de cele expuse, regula cuprinsă în art. 1909 C. civ., este aceea că în materia bunurilor mobile, posesia de bună-credinţă valorează titlu de proprietate şi că, în faţa unei asemenea posesii, cel ce s-ar pretinde proprietar nu poate obţine pe calea acţiunii în revendicare restituirea bunului în litigiu, chiar dacă ar putea face dovada dreptului ce se pretinde.
Însă, de la această regulă, există şi excepţii şi anume când terţul dobânditor este de rea-credinţă şi când proprietarul a pierdut, i s-a furat sau a ieşit altfel, fără voie, din posesia sa bunul mobil corporal, art. 1909 alin. (2) C. civ.
Or, în speţă, s-a dovedit de către intimaţii-reclamanţi că bunurile mobile în litigiu au fost preluate de Statul Român, în anul 1950, de la autorul B.D., fără voia sa, odată cu naţionalizarea casei acestuia situată în Craiova, str. B., în baza Decretului nr. 92/1950.
De aceea, constatând că bunurile mobile în litigiu au ieşit din proprietatea autorului Barbu Druga, fără voia sa, în mod legal a reţinut instanţa de apel că recurentul-pârât nu a putut dobândi proprietatea asupra acestor bunuri în condiţiile art. 1909 C. civ.
Pe de altă parte, în persoana autorului intimaţilor-reclamanţi operează prezumţia instituită de art. 1909 C. civ., privind proprietatea asupra bunurilor mobile în litigiu, întrucât acesta era posesorul lor la data preluării abuzive de către stat, fără titlu, în anul 1950, fapt confirmat şi de lucrările de specialitate întocmite de-a lungul anilor, iar posesia de bună-credinţă a acestuia nu a fost răsturnată prin niciun mijloc de probă de către recurentul-pârât.
În ceea ce priveşte critica privind existenţa colecţiei de artă se constată că, instanţele de fond şi apel au reţinut că aceasta a fost atestată prin „lucrări de specialitate necontestate şi cu valoare ştiinţifică, precum şi prin identificarea completă făcută de către expertul M.D.", aspect ce priveşte situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de către acestea, şi care nu poate face obiectul controlului judiciar în faza de judecată a recursului, faţă de actuala reglementare a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării sale.
Şi recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat pe dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, pentru cele ce urmează:
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, „Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural mobil".
Prin urmare, Ministerul Culturii şi Cultelor a stat în procesul de faţă, al cărui obiect îl constituie cererea reclamanţilor de restituire a bunurilor ce face parte din patrimoniul cultural naţional mobil, în baza unui mandat legal, ceea ce rezultă şi din faptul că, deşi nu a fost citat în calitate de reprezentant al Statului român, Ministerul Culturii şi Cultelor a făcut toate apărările în numele şi pe seama Statului român.
Însă, petitul trei al acţiunii introductive de instanţă a constat în obligarea, în solidar, a tuturor părţilor „de a plăti reclamanţilor contravaloarea, la nivelul preţului de piaţă, a obiectelor care nu mai pot fi restituite în natură, deoarece au pierit sau nu mai pot fi găsite, deşi ele au aparţinut autorului lor Ş.B.D. şi au fost identificate ca făcând parte din colecţia de obiecte culturale însuşită de Statul român".
În această situaţie, când este vorba de o cerere în pretenţii a reclamanţilor, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a Statului român, pârâtul Statul Român nu mai este reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor, în sensul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 82/2000, ci de Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.
De aceea, în raportul juridic dedus judecăţii, Statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă, întrucât recurentul-pârât este titularul obligaţiei corelative dreptului reclamanţilor privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile preluat de Statul Român abuziv, fără titlu, de la autorul lor şi care nu mai există fizic.
Pentru considerentele expuse, instanţa va anula ca nesemnată cererea în interes propriu formulată de I.M.T. şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de Muzeul de Artă Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca nesemnată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de I.M.T.
Respinge recursurile declarate de pârâţii Muzeul de Artă Craiova şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 255 din 2 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2613/2010. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2609/2010. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
