ICCJ. Decizia nr. 2630/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2630/2010
Dosar nr. 1006/117/2008
Ședința publică din 29 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 318 din 19 mai 2009, Tribunalul Cluj a respins cererea de repunere în termen; a respins excepţia tardivităţii acţiunii; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a respins acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu acest pârât; a admis acţiunea civilă promovată de reclamantul T.V. împotriva pârâţilor Primarul mun. Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca şi Statul Român, prin Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca, şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 3367 din 26 septembrie 2003 emisă de pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca; a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 27 m.p. din imobilul-teren înscris în C.F. nr. 32492 Cluj, nr. top 13996/4/1/1, conform expertizei tehnice efectuate de expertul G.T.; a intabulat în C.F. dreptul de proprietate al reclamantului asupra parcelei cu suprafaţa de 27 m.p., ca bun propriu, cu titlu de drept de restituire, conform expertizei care face parte integrantă din sentinţă; a stabilit îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri băneşti pentru suprafaţa nerestituită de 473 m.p. teren din imobilul înscris iniţial în C.F. nr. 22987, nr. top 13996/4/1, ţinând cont de valoarea de circulaţie actuală, de 135 euro/m.p., precum şi de despăgubirile primite cu ocazia exproprierii, reactualizate; a obligat pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca să îi plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.480 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit copiei C.F. nr. 22981 Cluj, nr. top 13996/4/1, locul de casă din str. G. în suprafaţă de 228 stjp., a constituit proprietatea soţilor T.V. şi T.A., care, în baza Decretului de expropriere nr. 270/1970 şi a planului de situaţie, a fost împărţit în nr. top 13996/4/1/1 teren pentru str. G. în suprafaţă de 30 m.p., nr. top 13996/4/1/2 loc de casă în str. G. nr. 161 în suprafaţă de 420 m.p. teren şi nr. top 13996/4/1/3 teren pentru construcţii în strada G. nr. 16, în suprafaţă de 470 m.p.; că parcelele cu nr. top nou 13966/4/1/1 şi nr. top 13966/4/1/3 în suprafaţă totală de 500 m.p. teren s-au transmis în favoarea Statului Român, iar parcela cu nr. top nou 13996/4/1/2 în suprafaţă de 420 m.p. teren a rămas înscrisă pe vechii proprietari.
Pe parcela cu nr. top 13966/4/1/2, s-a înscris construcţia casă compusă din 2 camere, bucătărie, pivniţă, cămară de alimente, baie, sas, antreu, hol şi garaj auto.
Pe baza certificatului de moştenitor nr. 1751/1998, cota de ½ parte a defunctului T.V. a trecut în favoarea moştenitorilor T.A., Ş.E., P.M., T.V. şi T.I., iar, ulterior, imobilul a devenit proprietatea reclamantului T.V. şi a soţiei sale M., prin cumpărare de la ceilalţi moştenitori.
T.V. este fiul proprietarilor iniţiali T.V. şi T.A., şi a solicitat prin notificarea nr. 1807 din 24 octombrie 2001 restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 115 m.p. din imobilul expropriat în baza Decretului nr. 270/1970, parte din parcelele cu nr. top 13966/4/1/1 şi nr. top 13996/4/1/3, iar pentru diferenţa de suprafaţă acordarea de despăgubiri.
Prin dispoziţia contestată, nr. 3367 din 26 septembrie 2003, s-a respins notificarea petentului cu motivarea că acesta nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
Faţă de actele şi lucrările cauzei, s-a reţinut că acţiunea reclamantului înregistrată la 11 martie 2008 nu este tardivă, raportat la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001; că pârâtul Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca nu întruneşte condiţiile „capacităţii juridice", conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, pentru a fi parte în proces; că din parcela cu nr. top 13996/4/1/1, expropriată în scopul modernizării străzii G. poate fi restituită reclamantului suprafaţa de 27 m.p.; că suprafaţa de 473 m.p. teren, expropriată, nu poate fi restituită în natură reclamantului, deoarece este ocupată de bloc de locuinţe, alei şi spaţii verzi, astfel că reclamantul are dreptul la despăgubiri în sumă de 135 euro/m.p., conform expertizei tehnice efectuate de expertul B.G., în temeiul art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 226/A din 7 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Primarul mun. Cluj-Napoca şi Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca, reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte apelul pârâtului Primarul mun. Cluj-Napoca, referitor la solicitarea de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, „în vederea reanalizării valorii de circulaţie a terenului în litigiu, raportat la obiecţiunile aduse raportului de expertiză", instanţa de apel a reţinut că în practicaua sentinţei apelate s-a constatat că, în obiecţiunile la raportul de expertiză întocmit de G.T., primele două puncte reprezintă poziţia procesuală a acestui pârât, iar punctul 3 a vizat valoarea terenului stabilită de expertul B.G.
Hotărâre apelată i-a fost comunicată pârâtului-apelant la data de 17 iunie 2009, însă acesta nu a observat că obiecţiunile pe care le-a formulat au fost analizate de tribunal şi au fost respinse motivat.
În apel, faţă de caracterul devolutiv al acestuia, pârâtul putea cere trimiterea obiecţiunilor la expert pentru a li se răspunde motivat sau putea solicita efectuarea unei noi expertize, ceea ce nu a făcut.
În ceea ce priveşte critica formulată de acelaşi pârât, în sensul că instanţa ar fi dat ceea ce nu s-a cerut, s-a reţinut că, prin capătul 3 de cerere al acţiunii introductive de instanţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Primarul mun. Cluj-Napoca „să emită în baza Legii nr. 10/2001, o dispoziţie de admitere a notificării nr. 1807 din 24 octombrie 2001, în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 115 m.p. din suprafaţa totală de 500 m.p., expropriată în baza Decretului nr. 270/1970, iar pentru restul suprafeţei de teren să i se acorde despăgubiri".
Câtă vreme reclamantul a solicitat prin aceeaşi acţiune introductivă „efectuarea unei expertize de specialitate", iar, ulterior, instanţa a reţinut că tribunalul nu putea respinge cererea în probaţiune pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, după ce reclamantul a solicitat restituirea în natură a suprafeţei disponibile şi acordarea de despăgubiri pentru restul suprafeţei ce nu poate fi restituită în natură, s-a concluzionat că „numai în optica eronată a apelantului poate constitui ceea ce nu s-a cerut, dar nu şi în dreptul procesual civil".
Prima instanţă a reţinut, ca temei de drept în baza căruia a acordat despăgubiri, dispoziţiile art. 11 alin. (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi că nu a soluţionat contestaţie împotriva deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care, într-adevăr, este de competenţa de primă instanţă a secţiei de contencios administrativ a Curţii de apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, în baza art. 19-20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ci o acţiune (plângere), contestaţie, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la dreptul de acces la un tribunal competent.
S-a concluzionat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală, deoarece reclamantului i-a fost restituită în natură suprafaţa de 27 m.p. care este liberă, iar pentru restul terenului în suprafaţă de 473 m.p. s-a stabilit îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri, apreciind că suma de 135 euro/m.p. teren este rezonabilă şi nicidecum exagerat de mare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:
Instanţa a admis acţiunea fără a indica temeiul de drept în baza căruia a procedat la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Reclamantul a solicitat doar administrarea unei probe cu expertiză topografică nu şi a unei expertize tehnice de evaluare a imobilului în litigiu, iar în cursul procesului nu s-a formulat vreo precizare sau completare a acţiunii introductive, astfel că prin hotărârea atacată instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut.
Potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa chemată să se pronunţe asupra cuantumului şi modului de calcul al despăgubirilor este Curtea de apel, atunci când este sesizată cu o plângere împotriva Deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi nu secţia civilă a Tribunalului.
Or, în speţă, instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu emitentul dispoziţiei şi nu cu instituţia în sarcina căreia legiuitorul a stabilit obligaţia de calcul a cuantumului despăgubirilor.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reglementează regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi prevede, la art. 13 alin. (1), că, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor denumită în continuare Comisia Centrală.
S-a concluzionat, că, potrivit „sentinţei recurate", ar urma ca mun. Cluj-Napoca, prin Primar, să emită o nouă dispoziţie în care să fie prevăzut cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa fondului, dispoziţie care, împreună cu întregul „dosar de revendicare" să fie transmisă Comisiei Centrale, aşa cum prevăd dispoziţiile OUG nr. 81/2007.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de recurentul-pârât Primarul mun. Cluj-Napoca, prin Primar, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate dispune dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
În speţă, recurentul-pârât arată că instanţa a admis acţiunea şi a procedat la stabilirea despăgubirilor, deşi în cursul procesului nu s-a formulat vreo precizare sau completare în acest sens, astfel că instanţa a acordat „ceea ce nu s-a cerut".
Acest motiv de recurs vizează situaţiile de plus petita şi minus petita, iar recurentul-pârât invocă o situaţie de plus petita în sensul că reclamantul nu a solicitat prin acţiune stabilirea cuantumului despăgubirilor şi totuşi, prima instanţă prin hotărârea pronunţată, păstrată prin Decizia recurată, a procedat la stabilirea acestora.
Această critică este nefondată întrucât, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat „restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 115 m.p. din suprafaţa totală de 500 m.p. expropriată în baza Decretului 270/1970, iar pentru restul suprafeţei de teren să i se acorde despăgubiri".
Dispoziţia contestată, nr. 3367 din data de 26 septembrie 2003, a fost emisă de Primarul mun. Cluj-Napoca anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 prin care s-a modificat Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, devenit art. 26 în forma republicată, „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului".
Prin urmare, prima instanţă a stabilit valoarea despăgubirilor la care este îndreptăţit intimatul-reclamant pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, aşa cum s-a solicitat prin acţiune şi cum prevăd dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, astfel că nu poate fi primit punctul de vedere al recurentului-pârât, potrivit căruia, stabilind cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin intimatului-reclamant pentru terenul a cărui restituire în natură nu este posibilă, instanţele au acordat „ceea ce nu s-a cerut".
De asemenea, se constată că instanţa de apel „a indicat temeiul legal" în baza căruia prima instanţă a procedat la stabilirea despăgubirilor, astfel că şi această critică formulată de recurentul-pârât este nefondată.
Critica potrivit căreia instanţa este chemată să se pronunţe asupra cuantumului şi modului de calcul al dispoziţiilor numai când este sesizată cu o plângere împotriva deciziei emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, şi că potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005 analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu de instanţa de judecată, este, de asemenea, nefondată.
Prin dispoziţiile cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu caracter procedural, s-au reglementat procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste dispoziţii nu se aplică şi în cazul deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă au fost contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, aşa cum este cazul în speţă.
Potrivit art. 16 alin. (1) din cap. V „deciziile, dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv înscrisuri care descriu imobilele-construcţii demolate depuse de persoane îndreptăţite şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi", iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 10 zile de la data adoptării deciziilor/dispoziţiile sau, după caz, a ordinelor".
Din perspectiva reglementării de ansamblu a conţinutului art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după modificare.
De aceea, Decizia contestată, emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 şi atacată pe calea contestaţiei, în termenul prevăzut de lege, nu poate fi trimisă Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, respectiv nu doar în ceea ce priveşte îndreptăţirea reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi în ceea ce priveşte, natura şi întinderea acestora.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia dată în recursul în interesul legii nr. LII din 4 iunie 2007, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 226/A din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2633/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2629/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
