ICCJ. Decizia nr. 2637/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2637/2010
Dosar nr.33451/3/2008
Ședința publică din 29 aprilie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20 iunie 2007, reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B.V.V., B.E. şi chemaţii în garanţie Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi SC F. SA, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 7372 din 04 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi, drept consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, trimiţând cauza spre soluţionare acestei instanţe.
Prima instanţă învestită în cauză a reţinut că art. 2 C. proc. civ. prevede în mod expres că instanţa competentă să soluţioneze cererile evaluabile în bani ce depăşesc suma de 500.000 RON, în materie civilă, este tribunalul.
Conform raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, valoarea imobilului în litigiu a fost stabilită la suma de 483.500 RON, apartamentul, respectiv suma de 61.100 RON, terenul aferent, ceea ce înseamnă cu evidenţă depăşirea plafonului prevăzut de norma procedurală sus-menţionată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Ia data 09 septembrie 2008, sub nr. 33451/3/2008.
Prin Decizia civilă nr. 1613 din 24 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins cererea principală a reclamantelor ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii B.N.G. şi B.E., în contradictoriu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind rămasă fără obiect, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor, în contradictoriu cu SC F. SA, ca rămasă fără obiect.
Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut că, prin contractul vânzare-cumpărare încheiat la data de 16 februarie 1937, numiţii E.M. şi C.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra unei parcele de teren, nr. 9 pe planul general de parcelare a imobilului situat în Bucureşti, parcelă în suprafaţă totală de 263,75 m.p. Pe acest teren a fost edificată o construcţie conform autorizaţiei nr. 1T/1937 din 23 februarie 1937, construcţie care, ulterior, a fost extinsă conform autorizaţiilor nr. 6322 din 01 septembrie 1941 şi nr. 35T/08 aprilie 1941.
Imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul autorului M.C.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 75 din 22 iunie 1999, de pe urma defunctului M.C. au rămas ca moştenitori M.E. şi M.G.; potrivit certificatului de moştenitor nr. 76 din 22 iunie 1999, de pe urma defunctei M.E. a rămas ca unic moştenitor M.G.; potrivit certificatului de moştenitor nr. 52 din 21 iulie 2005, de pe urma defunctului M.G. au rămas ca moştenitoare reclamantele din prezenta cauză.
Prin Decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001 a fost restituit, în natură, în proprietatea autorului M.G., imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din construcţie (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în suprafaţă de 263,75 m.p., mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cotele aferente acestor apartamente, precum şi cota parte din dependinţele şi părţile de folosinţă comună ale imobilului.
Pârâţii au cumpărat apartamentul, situat în Bucureşti în suprafaţă utilă de 82,88 m.p., o cotă indiviză de 15,66% din părţile de folosinţă, 28,39 m.p. teren situat sub construcţie, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997, contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a apreciat că pentru a exista protecţia unui drept subiectiv - în cauză, cel al persoanei îndreptăţite - în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, este necesar, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.
Legea nr. 10/2001 cuprinde şi dispoziţii de drept material care reglementează raporturile dintre fostul şi actualul proprietar, în situaţia în care imobilul pentru care s-a efectuat notificarea a fost înstrăinat de către stat, chiriaşului, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Drept consecinţă, instanţa de judecată nu poate să facă abstracţie de aceste dispoziţii legale, care trebuie corelate cu dispoziţiile de drept material ale dreptului comun, Codul civil.
Tribunalul a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale, date fiind dispoziţiile exprese ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, conform cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Prin urmare, s-a apreciat că acţiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, trebuie analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială, derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar) de la dreptul comun - art. 480 C. civ., instanţa de judecată fiind ţinută în soluţionarea cauzei, de obiectul acţiunii, respectiv cauza juridică a acesteia - în accepţiunea de situaţie de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat în mod expres de parte.
Tribunalul a reţinut că pârâţii au încheiat contractul de vânzare -cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997 în baza Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le prin urmare convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare în condiţii de deplină legalitate.
Contractul de vânzare-cumpărare nu a fost contestat sub aspectul valabilităţii sale prin nicio acţiune în justiţie a reclamantelor ori a autorilor acestora iar, în prezent, o astfel de acţiune ar intra sub incidenţa prescriptibilităţii, date fiind dispoziţiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, tribunalul a concluzionat că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil celui deţinut de către reclamanţi, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi practica judiciară în privinţa comparării titlurilor autorilor părţilor, pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
Cum reclamantele nu au răsturnat prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, ci doar la măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că prin această dispoziţie legală care asigură stabilitatea circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, şi se instituie, indirect, un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din această lege.
Prima instanţă a avut în vedere şi Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pronunţată la data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a apreciat că reclamanta nu a justificat condiţia existenţei unui bun actual în propriul patrimoniu, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Convenţia garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât aceasta nu garantează dreptul de a dobândi/redobândi un anumit bun. Noţiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamantele să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acţiunea dedusă judecăţii.
Or, în cauza de faţă, reclamantele nu au nici măcar o asemenea speranţă. De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele pronunţate împotriva României, în situaţii similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru c. României).
Prin Decizia civilă nr. 333 A/27 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Primul motiv de apel, referitor la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi la încălcarea dreptului de acces la justiţie nu poate fi primit, întrucât prima instanţă a soluţionat cauza pe fond, iar nu pe excepţie. De altfel, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu determină de plano inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, fiind necesară analizarea circumstanţelor concrete ale fiecărui litigiu în parte, în contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale.
Prin urmare, sub aspect procedural, s-a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situaţiile, acţiunea în revendicare a fostului proprietar al imobilului.
Pe fondul litigiului, s-a apreciat că nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci în considerarea prevederilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului cumpărător şi în compararea titlurilor presupuse de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, a statuat în sensul că „legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în condiţiile expres prevăzute de art. 18 lit. c), art. 29, aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu există suprapunere în ceea priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative (art. 480 C. civ. şi Legea nr. 10/2001) nu poate fi primit".
Susţinerea reclamantelor privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (2), nu a fost acceptată, întrucât prin reglementarea din cele două articole nu s-a urmărit exclusiv menţinerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credinţă, ci şi preferabilitatea acestor contracte faţă de titlul fostului proprietar, în considerarea ocrotirii bunei credinţe a dobânditorului unor astfel de imobile, respectiv a stabilităţii actelor juridice civile încheiate.
Pe de altă parte, s-a reţinut că nu este întemeiată nici susţinerea referitoare la neconcordanţele existente între dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cele ale Convenţiei europene a drepturilor omului, situaţie în raport de care s-ar fi impus admiterea acţiunii în revendicare.
Existenţa unui bun în sensul celui dintâi paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, constă în recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranţă legitimă de redobândire a bunului în natură.
Premisa evaluării de legalitate este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, chiar dacă această înstrăinare a avut loc anterior confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate.
Nu este necesar doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci şi ca acest titlu să le fie reconfirmat cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat şi, implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamantelor, ceea ce nu este cazul în speţă.
Simpla afirmaţie a apelantelor-reclamante că preluarea imobilul în temeiul Decretului nr. 92/1950 este abuzivă, nu poate fi reţinută de plano, fără să fi fost analizată în cadrul unui litigiu anterior celui pendinte, finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei instanţei de contencios european - Cauza Raicu contra României - pârâţilor, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au cel puţin o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum şi în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Instanţa europeană a apreciat că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate - Cauza Pincova şi Pine - şi că persoanele care au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 15 iulie 2009, reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Astfel, s-a arătat că acţiunea dedusă judecăţii a fost întemeiată în mod expres pe dispoziţiile art. 480 C. civ., circumstanţă ce determină cu claritate caracterul acţiunii - acţiune în revendicare de drept comun, în forma specifică a comparării titlurilor de proprietate.
Principiul disponibilităţii le-a permis reclamantelor să-şi apere dreptul de proprietate prin invocarea expresă a art. 480 C. civ., în forma specifică a comparării de titluri, în condiţiile în care nicio altă normă de drept nu le-a interzis această opţiune juridică.
Aşa fiind, acţiunii formulată în temeiul art. 480 C. civ., prin comparare de titluri, nu i se aplică Legea nr. 10/2001. Dacă această lege se aplică raporturilor juridice născute între stat sau o altă persoană juridică deţinătoare a imobilului şi fostul chiriaş, actual proprietar, acţiunea recurentelor vizează raportul juridic al acestora cu actualul proprietar (fostul chiriaş).
În acţiune, s-a făcut referire la art. 2 alin. (1) lit a) din Legea nr. 10/2001 numai pentru a evidenţia că Decretul nr. 92/1950 a fost declarat expres ca fiind un act normativ abuziv.
Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ abuziv nu şi-a putut produce efectele juridice, în sensul că nu a reprezentat un act normativ translativ de proprietate.
De asemenea, s-a susţinut că a fost încălcat art. 44 din Constituţia României, prin care se garantează dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului. În alin. (2) al acestui articol se prevede în mod expres că „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Acest principiu trebuie interpretat şi aplicat în sensul că dreptul de proprietate, nefiind transmis la o altă persoană prin niciuna din modalităţile prevăzute de lege, a rămas în continuare în patrimoniul reclamantelor.
Dacă s-ar admite ideea preferabilităţii titlului de proprietate al foştilor chiriaşi ar însemna statuarea printr-o hotărâre judecătorească a naţionalizării apartamentului în litigiu.
Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 148 şi art. 20 din Constituţia României potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. În anul 1994, România a semnat Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Instanţa de apel a considerat în mod greşit că reclamantele nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, pe considerentul că nu deţin o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată de instanţele naţionale pentru recunoaşterea dreptului lor de proprietate.
Decretul nr. 92/1950 fiind un act normativ abuziv de preluare a imobilului, înseamnă recunoaşterea faptului că apartamentul nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamantelor.
În temeiul tuturor acestor considerente de fapt şi de drept, recurentele-reclamante au concluzionat în sensul acceptării ideii că au justificat speranţa legitimă pentru redobândirea bunului asupra căruia deţin dreptul de proprietate, în sensul art. 1 Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, respectiv jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu prioritate, Înalta Curte a analizat motivul de recurs de ordine publică, susţinut pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă în raport de valoarea obiectului pricinii, faţă de care recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare şi trimiterea cauzei spre judecare la instanţa de fond competentă.
Acest motivul de ordine publică nu poate fi primit, întrucât din datele concrete ale dosarului, redate de altfel în expunerea de motive a primei hotărâri pronunţate în cauză, rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 7372 din 04 septembrie 2008 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi, drept consecinţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., conform cărora instanţa competentă să soluţioneze cererile evaluabile în bani ce depăşesc suma de 500.000 RON, în materie civilă, este tribunalul.
S-a avut în vedere raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, conform căruia valoarea imobilului în litigiu a fost stabilită la suma de 483.500 RON, apartamentul, respectiv suma de 61.100 RON, terenul aferent, ceea ce înseamnă cu evidenţă depăşirea plafonului prevăzut de norma procedurală sus-menţionată pentru ca judecătoria să se pronunţe în primă instanţă.
Urmare a acestei prealabile statuări asupra chestiunii competenţei materiale de soluţionare a cauzei, prin hotărâre irevocabilă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data 09 septembrie 2008, sub nr. 33451/3/2008.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios este important de reţinut că, instanţele anterioare - singurele abilitate în stabilirea deplină a situaţiei de fapt - au consemnat în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate chestiuni relevante pentru cauza pendinte, cu repercusiuni asupra situaţiei juridice a fiecărei părţi cu interese contrare din dosarul de faţă, chiar dacă acestea nu se vor reflecta în totalitate şi în dispozitiv, după cum urmează:
În primul rând, se impune a fi reţinut faptul necontestat şi relevant pentru cauza pendinte, conform căruia imobilul în litigiu a fost preluat în stăpânirea statului comunist, din patrimoniul autorului reclamantelor M.C., în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
Drept consecinţă, prin Decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001 a fost restituit, în natură, în proprietatea autorului reclamantelor, M.G. - în contextul moştenirilor succesive dovedite în cauză -imobilul situat în Bucureşti, sector 2, format din construcţie (subsol, parter, 2 etaje, mansardă), teren în suprafaţă de 263,75 m.p., mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, plus cotele aferente acestor apartamente, precum şi cota parte din dependinţele şi părţile de folosinţă comună ale imobilului.
S-a reţinut că pârâţii au cumpărat apartamentul în litigiu, în suprafaţă utilă de 82,88 m.p., o cotă indiviză de 15,66% din părţile de folosinţă, 28,39 m.p. teren situat sub construcţie, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2687 din 22 aprilie 1997, contract perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995. Totodată, s-a reţinut şi valorizat în cauză împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi nu a fost contestat sub aspectul valabilităţii prin nici o acţiune în justiţie a reclamantelor ori a autorilor acestora, respectiv că, în prezent, o astfel de acţiune ar intra sub incidenţa prescriptibilităţii, conform dispoziţiilor exprese ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Considerentele redate anterior care configurează în mod explicit situaţia de fapt a cauzei pendinte se impun a fi valorificate în contextul dispoziţiilor legale - interne şi internaţionale - incidente în cauză, după cum urmează:
Din perspectiva dreptului intern, importante şi incidente în cauză sunt dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, care reglementează şi garantează în termeni expliciţi dreptul de proprietate ca drept fundamental al oricărei persoane, fizice sau juridice. Astfel, în alin. (2) al acestui articol se prevede în mod expres că „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".
Tot astfel, sunt importante şi relevante pentru cauza pendinte dispoziţiile art. 148 şi art. 20 din Constituţia României, potrivit cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
Din perspectiva dreptului internaţional, important este de reţinut că în anul 1994 România a semnat Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 1, potrivit căruia: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Complexitatea cauzei pendinte care a condus la configurarea prezentului litigiu în care două persoane cu interese contrare - moştenitorii fostului proprietar al imobilului şi chiriaşii-cumpărători -solicită restituirea în natură a aceluiaşi imobil, revendică ea însăşi, în raport de criticile formulate în recurs, luarea în considerare a deciziei pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii - cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - nr. 33 din data de 09 iunie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în sensul următor: „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice.
Principala clarificare pe care această decizie a instanţei supreme a adus-o în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict judiciar, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care impune verificarea existenţei unui „bun" sau a unei „speranţe legitime" în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii. S-a statuat totodată că această analiză trebuie să ţină cont de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei cauze, pentru a da expresie deplinei jurisdicţii a instanţelor de judecată învestite, în contextul unor norme europene explicite privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi de jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios european.
În contextul acestor reglementări, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentelor-reclamante a fost corect stabilită, la această concluzie conducând, pe de o parte, circumstanţele de fapt concrete reţinute de instanţele fondului, valorizate din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice în favoarea părţilor adverse, şi, pe de altă parte, efectele create prin aplicarea normelor speciale, raportul dintre legea specială şi legea generală fiind dezlegată cu caracter obligatoriu prin Decizia in interesul legii, redată în paragraful anterior.
În egală măsură au fost avute în vedere în mod judicios statuările cuprinse în hotărârea pronunţată în Cauza Raicu contra României, incidenţă în cauză datorită similarităţii situaţiilor de fapt, conform cărora, pârâţilor, cumpărători ai apartamentului în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie să li se recunoască cel puţin o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum şi în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Instanţa europeană a apreciat în mod explicit că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate - Cauza Pincova şi Pine - şi că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele particulare ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile cu bună credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În contextul aceloraşi reglementări însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că situaţia juridică a recurentelor-reclamante, în calitatea lor de moştenitoare ale fostului proprietar al imobilului în litigiu, în circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, redate cu claritate în paragrafele anterioare, nu poate fi privită altfel decât din perspectiva aceloraşi prevederi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie - „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", ceea ce înseamnă recunoaşterea în patrimoniul lor a unui bun în sensul Convenţiei, cu toate consecinţele inerente acestei recunoaşteri.
Însuşi tribunalul a apreciat şi a reţinut în expunerea de motive a propriei hotărâri, în mod corect şi în acord cu jurisprudenţa constantă şi explicită a instanţei de contencios european că, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând astfel în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui sau prin echivalent.
În expunerea de motive a hotărârii pronunţate în Cauza Viaşu împotriva României din 09 decembrie 2008 se precizează că Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, un reclamant nu poate susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale inclusiv, în anumite situaţii bine stabilite, creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" să obţină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
S-a prevăzut în continuare în mod explicit şi că atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de către unui regim anterior, o legislaţie similară poate fi considerată ca şi cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire. Acelaşi principiu se poate aplica şi în privinţa dispoziţiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea Convenţiei, dacă această legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1.
În privinţa recurentelor-reclamante, valoarea patrimonială ce se impune a fi protejată şi garantată este reprezentată de dreptul la plata despăgubirilor, astfel cum acesta a fost configurat în cuprinsul legislaţiei speciale, recunoscut de altfel şi în considerentele hotărârilor instanţelor anterioare - tribunalul a reţinut că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziţiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel a consemnat în mod explicit că pârâţii au cel puţin o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunosc proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, precum şi în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Trebuie subliniat totodată că recunoaşterea explicită şi necontestată a acestei valori în patrimoniul recurentelor-reclamante trebuie însoţită de toate garanţiile prevăzute de textul art. susmenţionat, întrucât însăşi instanţa de contencios european a reţinut, cu privire la mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste, că nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Deşi prin Decizia administrativă nr. 19 din 10 iulie 2001, unitatea deţinătoare a restituit, în natură, în proprietatea autorului M.G., imobilul în litigiu, mai puţin apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, respectiv cotele aferente acestor apartamente, precum şi cota parte din dependinţele şi părţile de folosinţă comună ale imobilului, despăgubirea (în accepţiunea de valoare patrimonială recunoscută în dreptul intern, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1) pentru imobilul în litigiu nu a fost cuantificată şi nici achitată persoanelor îndreptăţite, incertitudinea juridică în privinţa situaţiei patrimoniale a reclamantelor perpetuându-se în mod nepermis, dincolo de exigenţele unui termen rezonabil - în acest sens fiind relevante consideraţiile instanţei europene cuprinse în aceeaşi hotărâre, Cauza Viaşu împotriva României din 09 decembrie 2008, conform cărora dificultăţile de ordin organizatoric ale autorităţilor competente în implementarea măsurilor privind retrocedările sunt consecinţa modificărilor repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire; Curtea a considerat deja că aceste modificări au fost inoperante în plan practic şi că au creat un climat de incertitudine juridică (numeroasele hotărâri împotriva României, Străin şi alţii, Păduraru, Porteanu, Radu); Curtea profită de această ocazie pentru a arăta că această incertitudine a fost denunţată de diferite instanţe judecătoreşti române, inclusiv de instanţa supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine „echivocul situaţiilor juridice incerte" şi „să sancţioneze lipsa de diligenţă din partea autorităţilor competente".
Concluzia instanţei de contencios european pentru situaţia Cauzei Viaşu, similară cauzei pendinte întrucât a vizat plata despăgubirilor, a fost în sensul că Curtea apreciază că justul echilibru care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general a fost distrus şi că reclamantul a suportat o sarcină specială şi exorbitantă. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzia ce se impune a fi reţinută pentru cauza pendinte, cu consecinţe în planul drepturilor reclamantelor, este aceea că mecanismul de restabilire a situaţiei anterioare, în modalitatea restituirii prin echivalent, trebuie să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei indemnizaţii rezonabile şi proporţionale cu valoarea imobilului imposibil de restituit în natură (Cauza Vasilescu contra României din 22 mai 1998). De asemenea, în considerentele hotărârii pronunţate în Cauza Străin contra României s-a statuat în sensul că trebuie avute în vedere modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională; în această privinţă, Curtea a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale.
Tot astfel, se impun a fi avute în vedere statuările cuprinse în hotărârea pronunţată în Cauza Katz contra României, conform cărora drepturile şi libertăţile garantate prin Convenţie sunt protejate, în primul rând, de dreptul intern şi aplicate de autorităţile naţionale, respectiv, înlăturarea obstacolelor juridice care îi împiedică pe foştii proprietari să obţină restituirea bunurilor lor - indiferent că este vorba de o restituire în natură sau prin acordarea unei despăgubiri rapide şi corespunzătoare pentru prejudiciul suportat - prin adoptarea unor măsuri legislative, administrative şi bugetare, în scopul încasării despăgubirilor într-un termen rezonabil.
S-a impus luarea în considerare a jurisprudenţei instanţei de contencios european relevante pentru situaţia recurentelor-reclamante, în calitatea acestora de moştenitoare ale fostului proprietar, deposedat de bun în mod nelegal prin actul de naţionalizare, întrucât raportul juridic dedus judecăţii nu apare ca un raport distinct al particularilor cu privire la imobilul în litigiu, ci puterea publică a fost implicată în mod direct în litigiu, prin înstrăinarea acestui bun imobil către chiriaş, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept care vin să suplinească/clarifice în parte expunerea de motive a hotărârii anterioare (obiect al recursului), Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. şi M.D.A. împotriva deciziei nr. 333/A din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa pubtfcă, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2640/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2633/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
