ICCJ. Decizia nr. 2654/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2654/2010
Dosar nr.8086/117/2006
Ședința publică din 29 aprilie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 645 din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii D.V., D.E., P.F., D.R., împotriva pârâţilor SC T. SA, Primarul mun. Cluj-Napoca, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Bucureşti şi, în consecinţă, a constatat preluarea abuzivă de către Statul Român, fără titlu, a imobilului casă de locuit şi teren în suprafaţă de 524 m.p., situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117/1, prin expropriere, a imobilului teren în suprafaţă de 468 m.p. identificat prin nr. top 16117/2, înscris iniţial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, şi transcris ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român şi apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA, a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri în sumă totală de 152.920 euro, ce vor fi achitate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul mai sus identificat, constând din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 524 m.p. situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117/1, prin expropriere, a imobilului teren în suprafaţă de 468 m.p. identificat prin nr. top 16117/2, înscris iniţial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, şi transcris ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român şi apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA, a respins restul capetelor de cerere, a obligat pârâta SC T. SA să plătească reclamanţilor suma de 2.470 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu prioritate, s-a reţinut din considerentele deciziei de casare, următoarele aspecte ce se impuneau a fi valorificate în rejudecare, date fiind dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.:
Acţiunea reclamanţilor s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege care dă în competenţa instanţelor de judecată litigiile legate de modul în care unitatea deţinătoare a soluţionat notificarea persoanei îndreptăţite. In temeiul legii speciale, instanţele de judecată au competenţa de a se pronunţa şi atunci când în cauză nu s-a emis o decizie sau o dispoziţie, întrucât nesoluţionarea în termen a unei notificări, coroborată cu pasivitatea unităţii deţinătoare o perioadă semnificativă de timp, echivalează cu un refuz de restituire ce trebuie cenzurat de instanţa de judecată.
Unitatea deţinătoare a fost notificată la data de 09 decembrie 2001, însă aceasta nu a emis o decizie de soluţionare a notificării şi nici nu a făcut dovada că nesoluţionarea în termen a acesteia s-ar datora culpei reclamanţilor.
În ceea ce priveşte modul în care s-a transmis notificarea, s-a reţinut că reclamanţii au depus copia acesteia şi dovada comunicării ei către pârâtă prin B.E.J. C.M.
Pierderea dreptului de a solicita în instanţă măsurile reparatorii prescrise de legea specială intervine doar în cazul nerespectării termenului prevăzut pentru transmiterea notificării, extinderea sancţiunii şi la alte situaţii decât cele prevăzute de legiuitor fiind nelegală.
Rejudecând cauza dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut în fundamentarea soluţiei pronunţate, punctual, următoarele considerente de fapt şi de drept:
În ceea ce priveşte dovada înregistrării de către reclamanţi a notificării în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001, precum şi a posibilităţii concrete a instanţei de a se pronunţa pe fond în absenţa unei decizii de soluţionare a acesteia, s-a reţinut, în mod expres, că instanţa de recurs prin Decizia de casare a statuat asupra acestor chestiuni, sarcina subsecventă a tribunalului fiind aceea de a analiza îndreptăţirea reclamanţilor de a beneficia de măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale, precum şi stabilirea modalităţii concrete de acordare a acestora.
Sub aspectul cadrului procesual de învestire, tribunalul a avut în vedere pretenţia concretă a reclamanţilor, astfel cum aceasta s-a configurat prin cererile succesive adresate instanţei.
Astfel, prin precizarea de acţiune din data de 08 decembrie 2006, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul mun. Cluj-Napoca şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, obligarea acesteia din urmă la emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 468 m.p., cuprins în capitalul social al pârâtei SC T. SA, şi această din urmă pârâtă la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 524 m.p., respectiv obligarea pârâtului Primarul mun. Cluj-Napoca la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru casa de locuit demolată în mod abuziv de Statul Român.
Prin precizarea de acţiune din data de 27 martie 2007, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligarea acestuia la plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti reprezentând contravaloarea casei demolate abuziv în cuantumul ce va fi stabilit prin raportul de expertiză.
Prin precizarea de acţiune din data de 30 ianuarie 2008, reclamanţii au solicitat instituirea unui drept de servitute de trecere în favoarea terenului în suprafaţă de 524 m.p. identificat prin nr. top 16117/1, în privinţa căruia s-a solicitat obligarea pârâtei la restituire, peste terenul aparţinând SC T. SA, identificat prin nr. top 16132/1/1/1, înscris în C.F. nr. 114486 şi radierea construcţiei înscrisă în coala A de proprietate din C.F. nr. 11191 Cluj.
Sub aspectul apărărilor formulate, s-a reţinut că pârâta AVAS, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că nu a fost notificată potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi nu intră în competenţa sa restituirea în natură a unui imobil, ci doar unităţii deţinătoare.
Pârâtă a mai susţinut că revine în sarcina sa doar obligaţia de a propune acordarea de despăgubiri, analizarea şi stabilirea cuantumului final al acestora revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor potrivit art. 13 alin. (1) cap. III din Legea nr. 247/2005.
Pârâtul Primarul mun. Cluj-Napoca, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acţiunii, motivat de faptul că nu a fost depusă de reclamanţi notificare în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că, în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, acestei instituţii nu-i mai revine nicio atribuţie în soluţionarea notificărilor şi nici în procedura de acordare a despăgubirilor, neavând nici calitatea de reprezentant al Statului Român.
Pârâta SC T. SA, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acţiunii motivat de faptul că este o societate privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar în ceea ce priveşte terenul cuprins în capitalul social al societăţii, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 noiembrie 1993 pentru suprafaţa de 44.668 m.p.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o.
S-a motivat în sensul că notificarea înregistrată de reclamanţi a fost adresată pârâtei SC T. SA, aceasta reprezentând persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, calitatea procesuală pasivă presupunând existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii. Cu toate acestea, doar pentru argumentele prezentate anterior, nu se poate accepta concluzia conform căreia Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, nu ar avea calitate procesuală pasivă în cauză, cu atât mai mult cu cât obligaţiile pârâtei, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, sunt limitate la o parte din aspectele deduse judecăţii.
Pârâtul a invocat în sprijinul apărărilor sale dispoziţiile legale prin care s-a stabilit calitatea procesuală în vederea stabilirii şi modalităţii de plată a despăgubirilor pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instituţii care acţionează în numele şi pe seama Statului Român. Este de observat faptul că alături de cele două instituţii menţionate, Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, îi sunt conferite atribuţii speciale în cea de a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziţii legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care justifică, cel puţin pentru opozabilitatea hotărârii pronunţată în cauză, calitatea procesuală pasivă a acestuia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, până la finalizarea procedurilor de despăgubire, Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor) va reprezenta Statul Roman ca acţionar al Fondului „Proprietatea" şi va exercita toate drepturile care decurg din aceasta calitate. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din acelaşi act normativ, capitalul social iniţial al Fondului „Proprietatea" este împărţit în acţiuni deţinute de Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (4), sursele de finanţare a acordării despăgubirilor în numerar de către Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor se asigură, până la listarea SC Fondul Proprietatea SA, din dividendele aferente acţiunilor deţinute de stat la Fondul „Proprietatea" şi în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind acordarea despăgubirilor în favoarea persoanei îndreptăţite, presupune asigurarea fondurilor necesare din partea Ministerului Economiei şi Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, acesta având astfel calitate procesuală pasivă în litigiile ce decurg din aplicarea procedurii administrative reglementată prin dispoziţiile legale speciale în materie.
Este adevărat că atribuţiile prevăzute în sarcina pârâtului se referă la cea de a doua etapă a aplicării procedurii administrative, însă atât timp cât se recunoaşte instanţei, potrivit jurisprudenţei actuale, pentru celeritatea finalizării procedurii în vederea respectării duratei rezonabile de finalizare a litigiului în înţelesul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, posibilitatea de a se substitui entităţii învestite cu soluţionarea notificării, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptăţirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, şi totodată, plecând de la aceleaşi raţiuni, posibilitatea determinării cuantumului despăgubirilor, situaţie în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează să procedeze doar la actualizarea acestora, este evident că şi în această etapă de desfăşurare a procedurii devin incidente dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AVAS, s-a apreciat că şi aceasta se impune, de asemenea, a fi respinsă, pentru considerentele ce urmează:
Faţă de această pârâtă, s-a apreciat că se justifică calitatea procesuală pasivă, întrucât în cauza pendinte sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral la data intrării în vigoare a acestui act normativ şi care nu se încadrează în categoria celor prevăzute la art. 21, măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea.
S-a reţinut că pârâta SC T. SA era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că, prin acest act normativ îi sunt conferite pârâtei AVAS, în calitate de succesor în drepturi al FPS, atribuţiile prevăzute de textul legal menţionat. Chiar dacă atribuţiile legale conferite AVAS se referă la o etapă ulterioară a procedurii administrative speciale, participarea sa în calitate de pârâtă în cauză este pe deplin justificată dacă sunt avute în vedere argumentele mai sus expuse cu privire la celeritatea soluţionării procedurii şi posibilitatea instanţei de a analiza pe fond cererea privind acordarea de măsuri reparatorii, chiar şi în lipsa deciziei organului administrativ competent.
Sub aspectul fondului raportului juridic dedus judecăţii, tribunalul a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
În fapt, s-a reţinut că imobilul din litigiu, constând din casa de locuit şi teren în suprafaţă totală de 992 m.p. situat în mun. Cluj-Napoca, înscris iniţial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, nr. top 16117, a aparţinut familiei reclamanţilor, fiind proprietatea tabulară a acestora, în cotă parte de 1/2 pentru fiecare familie.
Din întregul teren, suprafaţa de 468 m.p. a trecut în baza Decretului de expropriere nr. 490 din 30 noiembrie 1970 în proprietatea Statului Român, fiind identificată prin nr. top 16117/2, înscrisă iniţial în C.F. nr. 11191 Cluj-Napoca, şi transcrisă ulterior în C.F. nr. 26080 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român şi apoi în C.F. nr. 114485 Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei SC T. SA.
Deşi din punct de vedere scriptic a fost expropriată doar suprafaţa de 468 m.p., în fapt întreaga suprafaţă de teren, inclusiv diferenţa de teren de 524 m.p. şi casa amplasată pe acesta a fost ocupată, construcţia fiind ulterior demolată, însă terenul în suprafaţă de 524 m.p. a rămas în continuare în proprietatea tabulară a reclamanţilor, fiind identificată prin nr. top 16117/1.
În cauză, nu s-a contestat faptul că atât parcela în suprafaţă de 468 m.p., identificată prin nr. top 16117/2 şi care a format obiectul exproprierii, cât şi terenul în suprafaţă de 524 m.p., identificat prin nr. top 16117/1, ce a fost preluat în fapt de către Statul Român, se află în prezent în posesia pârâtei SC T. SA, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert F.F., ambele parcele sunt incluse în cei 44.668 m.p. pentru care s-a eliberat, în favoarea pârâtei, certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
În drept, s-a apreciat că pârâta, fiind societate comercială privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, devin incidente dispoziţiile art. 29 din acest act normativ, reclamanţii având dreptul de a beneficia de masuri reparatorii prin echivalent, în speţă sub forma despăgubirilor, şi cum pârâta SC T. SA nu şi-a îndeplinit obligaţia de a înainta către AVAS notificarea în vederea soluţionării acesteia, revine instanţei sarcina de a se pronunţa cu privire la acestea.
Chiar dacă terenul solicitat de reclamanţi este liber şi ar putea fi restituit în natură în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată, acest lucru nu este posibil, raportat la dispoziţiile art. 29 din acest act normativ, societatea pârâtă fiind integral privatizată anterior datei de 14 februarie 2001.
Prin urmare, concluzia finală a instanţei a fost aceea că reclamanţii sunt îndreptăţiţi de a beneficia de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor, atât pentru terenul preluat, respectiv întreaga suprafaţă de 992 m.p., cât şi pentru construcţia demolată, valoarea actuală de circulaţie a acestora fiind determinată, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert F.V., ca fiind 120 euro/m.p. pentru teren şi 280 euro/m.p. pentru construcţie, valoarea totală a acestora ridicându-se la suma de 152.920 euro, acestea urmând a fi achitate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
S-a apreciat, totodată, că din moment ce reclamanţii nu pot beneficia de restituirea în natură a suprafeţei de 524 m.p., ce s-ar fi constituit ca lot înfundat în ipoteza admiterii cererii în acest sens, tribunalul a respins şi capetele de cerere privind instituirea unei servituţi de trecere şi radierea construcţiei din cartea funciară.
Având în vedere faptul că, prin hotărârea pronunţată, instanţa a stabilit măsurile reparatorii la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, au fost respinse celelalte petite ale acţiunii formulate în subsidiar.
Prin Decizia civilă nr. 182 A din 4 iunie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, a schimbat sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins apelurile pârâţilor AVAS Bucureşti şi SC T. SA, a obligat intimata SC T. SA să plătească reclamanţilor-intimaţi suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Titlul VII din acest act normativ, s-a instituit un nou regim juridic al stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Astfel, conform art. 2, raportat la art. 3 lit. b) Capitolul I din Titlul menţionat, pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării de despăgubiri, s-a înfiinţat organismul de plasament colectiv în valori mobiliare, denumit „Fondul Proprietatea", entitate destinată în mod expres realizării plăţilor prin echivalent, a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
De asemenea, art. 3 lit. a) din acelaşi Capitol şi Titlu, defineşte titlurile de despăgubire, ca fiind certificate emise de Cancelaria Primului Ministru, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român.
Precizându-se la lit. g) din acelaşi articol, că titlurile de valoare nominală, emise anterior de Ministerul Finanţelor Publice şi nevalorificate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se convertesc de drept în titluri de despăgubire, la data depunerii lor la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, înseamnă că titlurile de valoare nominală, au fost scoase din circulaţie, iar Ministerul Economiei şi Finanţelor nu mai este competent să emită astfel de titluri.
În prezent, singurul organ abilitat în această privinţă, prin dispoziţiile art. 5 lit. d) Capitolul I, raportat la art. 13 alin. (1) lit. a) din Capitolul III Titlul VII aceeaşi lege, este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-a apreciat, din textele speciale enunţate mai sus, coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (10) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că Statul Român, în cadrul procedurilor vizând stabilirea şi plata despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, este reprezentat de organul administrativ amintit, special instituit în această privinţă, ceea ce înseamnă că Ministerul Economiei şi Finanţelor, neavând nicio atribuţie în acest domeniu, nu are calitate procesuală pasivă în cauza de faţă.
Drept consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, Curtea, în temeiul art. 282 şi art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor faţă de acest pârât, care nu are legitimare procesuală pasivă.
În schimb, faţă de pârâta AVAS, s-a apreciat că această excepţie nu operează şi nici incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor, invocată de această pârâtă, nu a fost reţinută, pentru considerentele ce urmează:
Este real faptul că reclamanţii, pentru acordarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv, au notificat în termen legal, respectiv în data de 09 noiembrie 2001, pârâta SC T. SA, în calitate de unitate deţinătoare, însă această împrejurare nu echivalează cu lipsa procedurii administrative prealabile.
Acest aspect a fost clarificat în primul ciclu procesual de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când a statuat că, în temeiul Legii nr. 10/2001 - art. 26 alin. (3) - instanţele au competenţa de a se pronunţa în privinţa măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite, chiar şi atunci când în cauză nu s-a emis o decizie sau dispoziţie, deoarece nesoluţionarea în termen a notificării echivalează cu un refuz supus cenzurii instanţelor de judecată. În acelaşi sens, a fost avută în vedere Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii.
Împrejurarea că reclamanţii s-au adresat unităţii deţinătoare a imobilelor în litigiu, iar aceasta din urmă nu a înţeles să trimită notificarea AVAS-ului, nu este imputabil reclamanţilor şi, prin urmare, nu este de natură să atragă sancţiunea pierderii drepturilor cuvenite acestora pentru imobilele în litigiu.
O astfel de sancţiune intervine doar în cadrul nerespectării termenului prevăzut pentru formularea notificării, iar extinderea sancţiunii şi la alte situaţii, decât cea vizată de legiuitor prin dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nelegală, aspect, de asemenea, clarificat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în partea finală a deciziei de casare, cu caracter obligatoriu pentru instanţele inferioare, în virtutea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, în mod corect a acordat instanţa de fond eficienţă juridică prevederilor art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care pârâta SC T. SA era integral privatizată, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, anterior datei de 14 noiembrie 2001.
Imobilele în litigiu erau evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, ambele parcele de teren fiind incluse în suprafaţa totală de 44.668 m.p., pentru care s-a eliberat pe seama pârâtei certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 10 noiembrie 1993, aspect ce rezultă din raportul de expertiză judiciară întocmit de ing. F.F.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 14 iulie 2009, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii — motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – în acest sens fiind invocate următoarele aspecte concrete de nelegalitate:
Recurenta-pârâtă a reiterat şi în apel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, aceasta fiind respinsă în mod nelegal de instanţa de apel. S-a susţinut că, faţă de acţiunea precizată a intimaţilor-reclamanţi, reţinerile instanţei de fond, confirmate în apel, privind obligarea AVAS de a emite Decizia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt nelegale.
Potrivit înscrisurilor din dosar şi cererii introductive de instanţă, reclamanţii au adresat notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, societăţii deţinătoare - SC T. SA - entitate care până la data introducerii cererii de chemare în judecată nu s-a pronunţat asupra acesteia printr-o decizie motivată.
Faţă de această situaţie de fapt dovedită în cauză, s-a învederat instanţei că AVAS nu a fost notificată în condiţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este în competenţa AVAS.
Notificarea nu a fost comunicată AVAS nici de reclamanţii-intimaţi, nici de celelalte instituţii notificate, motiv pentru care nu se poate reţine nicio culpă în sarcina recurentei-pârâte.
S-a susţinut că legea specială instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie, procedură care, faţă de instituţia recurentă, nu a fost îndeplinită.
Faţă de temeiul juridic invocat de intimatii-reclamanţi, respectiv Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a susţinut că cererea de chemare în judecată, alături de condiţiile generale de admisibilitate a unei acţiuni civile, trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială de admisibilitate, respectiv parcurgerea procedurii administrative prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, care este prealabilă şi obligatorie.
În conformitate cu art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acţiunea în justiţie are un caracter subsidiar şi facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative.
Potrivit legii, persoana îndreptăţită, nemulţumită de modul de rezolvare a cererii de restituire în natură sau, după caz, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, are la îndemână acţiunea în justiţie (contestaţie) ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată Decizia, text din interpretarea căruia rezultă cu evidenţă că instanţa de judecată nu are competenţa să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, decât după soluţionarea acesteia pe cale administrativă, şi doar în contradictoriu cu instituţia notificată.
În prezenta speţă nu-şi găsesc aplicabilitatea nici dispoziţiile deciziei 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, atâta vreme cât AVAS nu poate fi acuzată de pasivitate, din moment ce nici până la această dată nu a fost învestită în mod legal cu soluţionarea notificării formulată de intimaţii-reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, fie direct de către petenţi, fie prin declinare de competenţă de către entitatea învestită iniţial în termen legal.
Concluzia recurentei-pârâte a fost aceea că acţiunea dedusă judecaţii nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 29 din lege faţă de AVAS, pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Pe fondul recursului, s-a susţinut că acţiunea formulată faţă de AVAS este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
Prevederile art. 29 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.
În acest context legislativ, notificarea se comunică instituţiei publice implicată în privatizare pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu pentru restituirea în natură a imobilului.
Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, reprezintă o normă ce reglementează o excepţie de la principiul instituit prin art. 21 din lege, acela al restituirii în natura şi acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare.
În cazul reglementat de art. 29 din lege este necesară verificarea legalităţii evidenţierii imobilului în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, verificare care are drept consecinţă stabilirea posibilităţii de restituire sau nu în natură a imobilului revendicat, principiu care primează faţă de toate celelalte măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru ca AVAS să poată sta legal în judecată în cauza de faţă, era imperios necesar ca intimaţii-reclamanţi să facă dovada, pe de o parte, că au învestit AVAS în termenul expres prevăzut de legea specială cu soluţionarea unei notificări privind imobilele revendicate, iar, pe de altă parte, că imobilele revendicate au fost evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale aflate în portofoliul AVAS sau în a cărei privatizare a fost implicată instituţia recurentă.
S-a susţinut că AVAS nu mai are competenţa legală de a stabili valoarea şi de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor, instituţiei competente în condiţiile legii.
Deşi notificarea a fost adresată unităţii deţinătoare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa nu mai era abilitată să analizeze şi să stabilească cuantumul despăgubirilor, întrucât dispoziţiile imperative şi de imediată aplicare ale Titlului VII, astfel cum acestea au fost modificate şi completate, stabilesc o nouă procedură administrativă.
Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel a apreciat corect, în circumstanţele particulare ale cauzei - existenţa notificării expediate de reclamanţi la data de 09 noiembrie 2001 pârâtei SC T. SA, în calitate de unitate deţinătoare, lipsa deciziei administrative de soluţionare a notificării, conţinutul deciziei de casare anterioare a instanţei supreme (a statuat în sensul că instanţele au competenţa de a se pronunţa în privinţa măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite, chiar şi atunci când în cauză nu s-a emis o decizie sau dispoziţie, deoarece nesoluţionarea în termen a notificării echivalează cu un refuz supus cenzurii instanţelor de judecată), efectele juridice ale deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, inacţiunea societăţii destinatare a notificării conjugate cu lipsa evidentă a oricărei culpe a reclamanţilor - că sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii intervine doar în cazul nerespectării termenului prevăzut pentru formularea notificării, ceea ce înseamnă că extinderea sancţiunii şi la alte situaţii decât cea vizată de legiuitor prin dispoziţiile exprese ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi acceptată.
În egală măsură este corectă aprecierea conform căreia recurenta-pârâtă are legitimare procesuală pasivă, întrucât participarea sa în proces este pe deplin justificată de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv de argumentele judicioase ale instanţelor anterioare relative la celeritatea soluţionării procedurii instituită de legea specială şi posibilitatea efectivă conferită instanţei de judecată competentă de a analiza pe fond cererea privind acordarea de măsuri reparatorii, chiar şi în lipsa deciziei organului administrativ competent, cu atât mai mult cu cât aceste chestiuni s-au impus prin puterea unei decizii de casare - Decizia civilă nr. 6370 din 29 iunie 2006 -respectiv a unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii - Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din perspectiva criticilor care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios, Înalta Curte a reţinut că instanţele anterioare au apreciat că situaţia cauzei pendinte este supusă incidenţei art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, fără însă ca textul integral al acestuia să fie redat în cuprinsul deciziei atacate, aspectul fiind deosebit de relevant în condiţiile în care conţinutul normativ al art. 29, raportat la momentul pronunţării deciziei atacate, suferise deja o modificare de substanţă prin efectul Legii nr. 247/2005, respectiv prin efectul Deciziei nr. 830 din 08 iulie 2008 a Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, „(1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate;" „(3) În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător."
Prin Decizia nr. 830 din 08 iulie 2008 s-a constatat că dispoziţiile art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În acest context legislativ era chemată instanţa de apel să stabilească, pe de o parte, situaţia juridică reglementată prin norma de drept incidentă cauzei, iar pe de altă parte, să clarifice situaţia de fapt a dosarului din perspectiva tuturor aspectelor relevante pentru aplicarea concretă şi corectă a legii.
Prin urmare, era necesar să se clarifice situaţia juridică a imobilului în litigiu la momentul trecerii acestuia în patrimoniul statului - preluat cu titlu/preluat fără titlu - întrucât de această chestiune depindea atât respectarea dispoziţiilor de principiu ale Legii nr. 10/2001, republicată - în special, dispoziţiile art. 1 din lege, care prescriau modalităţile de reparaţiune civilă pentru persoanele îndreptăţite în accepţiunea legii, respectiv raportul dintre restituirea în natură (regula) şi restituirea prin echivalent (excepţia) - cât şi stabilirea modalităţilor efective de reparaţiune civilă pentru persoanele îndreptăţite din cauza de faţă.
De asemenea, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, trebuia să stabilească situaţia de fapt concretă care justifica aprecierea că imobilul în litigiu face parte din categoria imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, în accepţiunea şi cu efectele juridice patrimoniale prescrise de lege în privinţa părţilor din procesul pendinte.
Pe de altă parte, deşi instanţele anterioare, în configurarea soluţiei pronunţate, au pronunţat o soluţie pe fondul raportului juridic litigios în contradictoriu cu persoanele juridice enumerate în dispozitivul hotărârii, acestea nu au stabilit şi obligaţiile concrete conferite de dispoziţiile legii speciale fiecăreia dintre aceste entităţi juridice, situaţie ce se impune, de asemenea, a fi clarificată, criticile sub acest aspect în recurs fiind edificatoare.
Înainte de clarificarea tuturor acestor chestiuni de fapt de care depinde însăşi judecata în recurs, respectiv configurarea cadrului procesual de învestire - identificarea cu precizie a temeiului juridic în raport de care se pretinde valorificarea pretenţiei din acţiunea dedusă judecăţii, se formulează apărările, se cercetează însăşi pretenţia reclamată în justiţie, se stabilesc în mod concret drepturile şi obligaţiile părţilor aflate în conflict judiciar - dar şi soluţionarea ca atare a fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte nu poate răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute în cauză, respectiv cele referitoare la interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, la identificarea obligaţiei concrete ce s-ar impune a fi stabilită în sarcina recurentei-pârâte (s-a susţinut că recurenta-pârâtă nu are competenţa legală de a dispune restituirea în natură a imobilului, de a stabili valoarea şi de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci numai de a propune acordarea despăgubirilor, instituţiei competente în condiţiile legii), la relevanţa/incidenţa raportului dintre norma generală (art. 21) - norma specială (art. 29) în operaţiunea de interpretare şi aplicare la speţă a art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu toate consecinţele patrimoniale inerente părţilor din proces.
Înalta Curte, ca instanţa de recurs, a fost ţinută ea însăşi să-şi circumscrie activitatea de control judiciar, dispoziţiilor legale procedurale incidente în ceea ce o priveşte.
Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de doctrina şi jurisprudenţa naţională, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză, în contextul normei legale incidente (identificarea acesteia în condiţii particulare - modificarea succesivă a actului normativ, intervenţia instanţei de contencios constituţional asupra conţinutului unei norme legale - urmând să se facă cu toate elementele care pot asigura efectivitatea incidenţei ei în speţă după aprecierea instanţelor fondului, respectiv asigurarea controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului).
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, şi din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
Toate aceste considerente de fapt şi de drept sunt importante în aprecierea instanţei de recurs pentru configurarea soluţiei pronunţate şi ca o garanţie a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
În egală măsură, s-a avut în vedere că în procesul de elaborare a unei hotărâri judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile legale procedurale sus-menţionate, va admite recursul pârâtei Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, va casa în parte Decizia recurată şi, drept consecinţă, va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei (date fiind limitele învestirii în recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 182/A din 4 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Casează în parte Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de AVAS.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2658/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2643/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
