ICCJ. Decizia nr. 2714/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2714/2010
Dosar nr. 717/36/2007
Şedinţa publică din 4 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 aprilie 1997, reclamanta R.M., în nume propriu şi ca reprezentantă a minorului R.N.A., a solicitat instanţei în contradictoriu cu Consiliul Local C. şi RAEDPP Constanţa să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, Bd. T. compus din teren în suprafaţă de 200 m.p. şi construcţie cu trei nivele, cu spaţii comerciale la parter şi locuinţe la etajele 2 şi 3.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că imobilul a aparţinut numitei N.R.E. potrivit actului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x şi a fost trecut abuziv în proprietatea statului prin nelegala aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece la data naţionalizării proprietara bunului era farmacistă.
Ulterior, a fost chemat în judecată şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, SC M. SA Constanta - societate comercială care administrează imobilul şi SC H. SA Bucureşti - administratorul spaţiului de la parterul imobilului având destinaţia de farmacie, iar printr-o cerere de intervenţie formulată în interes propriu, numita S.I. a solicitat obligarea pârâţilor să restituie imobilul care a aparţinut autoarei E.N.R., atât reclamanţilor cât şi intervenientei.
Prin cerere reconvenţională formulată în contradictoriu cu reclamanţii, pârâta SC H. SA a solicitat obligarea reclamanţilor la achitarea îmbunătăţirilor aduse, recalculate potrivit valorii de circulaţie, iar în contradictoriu cu Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private a solicitat obligarea acestora să restituie preţul achitat în caz de evicţiune, preţ recalculat potrivit valorii de circulaţie a bunului.
Pârâta SC M. SA Constanţa a formulat, de asemenea, cerere de chemare în garanţie faţă de Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti, solicitând despăgubirea sa în caz de evicţiune cu o sumă reprezentând preţul actualizat al imobilului din Constanţa, Bd. T.
Prin sentinţa civilă nr. 657 din 28 aprilie 2005, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea, în sensul că au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor şi intervenientei în interes alăturat, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Constanţa, Bd. T., reprezentând teren în suprafaţă de 200 m.p. şi spaţiile aflate la etajele clădirii situate pe terenul menţionat.
A fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamanţilor şi cererea intervenientei pentru spaţiul aflat la parterul construcţiei, în proprietatea SC H. SA şi pe cale de consecinţă, a respins cererea reconvenţională formulată de SC H. SA faţă de reclamanţi şi cererea de chemare în garanţie faţă de A.P.A.P.S. (A.V.A.S.) Bucureşti şi S.I.F. Muntenia.
A luat act de renunţarea pârâtei SC M. SA la judecata cererii de chemare în garanţie.
A luat act de renunţarea intervenientei la cererea vizând evacuarea pârâţilor M.D., M.E., C.C., C.I. şi C.F. din imobilul menţionat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că parterul imobilului a trecut cu titlu valabil la stat, în temeiul Decretului nr. 134/1949, astfel că SC H. SA deţine legitim bunul, sub nume de proprietar.
Pentru etajele I şi II ale imobilului, naţionalizarea s-a realizat însă cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 91/1950, statul neavând un titlu valabil asupra bunului revendicat.
Împotriva sentinţei nr. 657/2005 au declarat apel reclamanţii R.M., R.N.A., intervenienta R.S.I. şi pârâţii SC M. SA Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local C.
Constatând că instanţa de fond a dat o altă calificare cererii de intervenţie depusă de R.S.I. şi că a omis astfel să soluţioneze cererea de intervenţie în interes propriu, prin Decizia civilă nr. 927/C din 14 decembrie 2005, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul reclamanţilor, al intervenientei şi apelul SC M. SA Constanţa, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare pentru soluţionarea pe fond a cererii de intervenţie în interes propriu. Apelul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local C. a fost anulat conform art. 161 alin. (2) C. proc. civ.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2125 din 6 noiembrie 2006, Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S. Bucureşti şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC M. SA Constanţa în ceea ce priveşte suprafaţa de teren ce formează obiectul acţiunii principale şi a cererii de intervenţie în interes propriu.
A luat act de renunţarea la judecată în cererea de evacuare a pârâţilor M.D., M.E., C.C., C.I. şi C.F. formulată de intervenienta în interes propriu şi a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie a fostului FPS formulată de SC M. SA.
A admis în parte acţiunea principală şi cererea de intervenţie în interes propriu şi, în consecinţă, a obligat pârâţii Consiliul Local C., Municipiul Constanţa prin Primar, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi SC M. SA să lase reclamanţilor şi intervenientei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa, Bd. T. compus din teren în suprafaţă de 200 m.p. şi spaţiile aflate la etajele I şi II ale clădirii situate pe teren, identificate prin raportul de expertiză efectuat de expert B.E.
A respins ca nefondat capătul de cerere din acţiunea principală şi din cererea de intervenţie în interes propriu privind revendicarea spaţiului situat la parterul construcţiei, ocupat de SC H. SA.
A respins cererea reconvenţională formulată de SC H. SA şi cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti şi S.I.F. Muntenia.
A obligat pârâţii Consiliul Local C., Municipiul Constanţa, Statul Român şi SC M. SA la plata către intervenienta R.S.I. a 600 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că etajele I şi II ale imobilului proprietatea autoarei reclamanţilor şi a intervenientei au fost preluate nelegal prin Decretul 92/1950, autoarea fiind exceptată de la aplicarea acestui act normativ deoarece la data apariţiei lui era farmacistă.
În privinţa parterului imobilului, s-a reţinut că acesta a trecut legal în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 134/1949 pentru naţionalizarea farmaciilor, act normativ în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei în vigoare la acea dată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii R.M. şi R.N.A., intervenienta S.R.I. şi pârâţii SC M. SA, Consiliul Local C., Municipiul Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În apelul reclamanţilor şi intervenientei s-a criticat sentinţa doar sub aspectul respingerii cererii de restituire a spaţiului aflat la parterul imobilului, cu destinaţia de farmacie, ocupat de SC H. SA.
În apelul său, pârâta SC M. SA a susţinut că instanţa a apreciat greşit caracterul doveditor al actului de vânzare-cumpărare depus de reclamanţi pentru imobilul în litigiu. Prin acest înscris imobilul este descris ca fiind o clădire cu parter şi două etaje, descriere care nu corespunde cu descrierea din raportul de expertiză, unde se vorbeşte inclusiv de un subsol.
Cu privire la legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, apelanta pârâtă a arătat că autoarea reclamanţilor deţinea mai multe imobile în Municipiul Constanţa, astfel încât chiar dacă aceasta exercita o profesiune dintre cele enumerate la art. II din decret, trecerea imobilului în proprietatea statului a fost legală cât timp acesta era folosit în scop de exploatare locativă şi nu pentru satisfacerea nevoilor sale locative.
Pârâta a criticat sentinţa şi pentru că instanţa nu a analizat titlul prin care aceasta a dobândit etajele clădirii. Prin Decizia prefectului de înfiinţare a SC M. SA au fost preluate cu plată de la R.A. C.U. mai multe imobile de pe raza Municipiului Constanţa, temeiul legal în baza căruia s-a făcut acest transfer de proprietate fiind art. 17, 18 şi 39 din Legea nr. 15/1990. Ulterior, societatea s-a privatizat prin cumpărarea acţiunilor statului prin contractul nr. 241 din 12 aprilie 1996, acest din urmă act fiind consolidat prin respingerea acţiunii în nulitate formulată de către reclamanţi.
S-a arătat că SC M. SA este un subdobânditor de bună credinţă al imobilului şi chiar în situaţia în care s-a formulat o acţiune în revendicare, instanţa trebuie să dea eficienţă principiului bunei-credinţe, pentru că, prin chiar Legea nr. 10/2001 (art. 20 şi 27) se ocroteşte proprietatea dobândită prin privatizare, în condiţiile legii, de către societăţile comerciale, fiind exclusă restituirea în natură a unor asemenea imobile către persoanele îndreptăţite.
Printr-o ultimă critică, SC M. SA a susţinut că, faţă de valoarea mai mică de 5 miliarde RON a imobilului litigios, competenţa de a soluţiona cauza în primă instanţă revenea judecătoriei şi nu tribunalului.
În apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive motivată de apartenenţa acestui imobil la proprietatea privată a unităţii administrativ teritoriale şi pe prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 136 alin. (2) din Constituţie, HG nr. 113/1992 şi art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
Prin apelul declarat, pârâţii Consiliul Local C. şi Municipiul Constanţa au considerat sentinţa nelegală sub aspectul lipsei identităţii între imobilul descris în contractul de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. 1663/1942 şi imobilul revendicat de reclamanţi. Au susţinut pârâţii că, din nici un act depus de reclamanţi nu rezultă ce construcţii se aflau pe teren la data cumpărării imobilului şi câtă vreme imobilul nu este astfel individualizat se consideră că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate.
Prin Decizia civilă nr. 285/C din 14 septembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a admis apelurile formulate de reclamanţi şi de intervenienta în interes propriu, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, pe care a obligat-o să lase reclamanţilor şi intervenientei în deplină proprietate şi posesie parterul imobilului din Constanţa, B-dul T.; a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Statul Român pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins ca nefondate apelurile formulate de SC M. SA, Consiliul Local C. şi Municipiul Constanţa şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către apelanta intervenientă Z.R.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Coroborând concluziile raportului de expertiză cu celelalte înscrisuri prezentate instanţei, s-a constatat că există identitate între imobilul deţinut de apelanţii pârâţi şi cel dobândit de autoarea reclamanţilor.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr. 134/1949 pentru partea care avea destinaţia de farmacie, respectiv parterul, iar etajele clădirii au fost preluate de stat prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
În legătură cu modul de preluare, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţii administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar conform alin. (3) din acelaşi articol, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului prin care bunul a intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea de apel a reţinut că, în anul 1949, când parterul imobilului revendicat a fost naţionalizat, era în vigoare Constituţia din 1948, care, în art. 8, prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucura de o protecţie specială.
Astfel, în cauză, nu se poate afirma că Decretul nr. 134/1949 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter ilegal măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.
Cu toate că Decretul nr. 134/1949 a avut drept scop etatizarea unităţilor sanitare, măsura naţionalizării bunurilor folosite, chiar temporar sau ocazional în acest sistem, este în totală contradicţie cu prevederile legale citate care garantau dreptul de proprietate particulară, conferind astfel actului de naţionalizare a imobilului un caracter vădit ilegal.
Nici chiar împrejurarea că prin art. 11 din Constituţia din 1948 era permisă naţionalizarea mijloacelor de producţie, a băncilor şi a societăţilor de asigurare nu poate conduce la concluzia valabilităţii titlului statului în speţa de faţă, pentru că imobilul din str. C. a fost cumpărat în anul 1942 de autoarea reclamanţilor, E.N.R., cu scop domestic, de locuinţă destinată familiei, iar nu în scopul exploatării comerciale. În aceste condiţii, spaţiul din imobil folosit ulterior, începând cu anul 1946, cu destinaţia de drogherie nu poate fi încadrat în categoria mijloacelor de producţie, naţionalizarea imobilului folosit cu această destinaţie, chiar dacă era prevăzută de Decretul nr. 134/1949, fiind contrară chiar prevederilor constituţionale.
S-a mai reţinut că, caracterul abuziv al naţionalizării imobilului rezidă şi în faptul că, deşi prin chiar prevederile art. 11 şi 12 din decretul de naţionalizare s-a prevăzut că statul va acorda despăgubiri pentru unităţile sanitare preluate, despăgubiri al căror cuantum trebuia să fie stabilit de o comisie formată din trei magistraţi, acestea nu numai că nu au fost calculate şi acordate niciodată, dar un an mai târziu, în 1950, deţinătorii unităţilor sanitare au fost consideraţi exploatatori de imobile şi le-au fost preluate chiar şi locuinţele. Problema despăgubirilor în acest caz nici nu s-a mai pus, proprietarii fiind deposedaţi fără ca măsura naţionalizării să fie justificată de raţiuni economice sau sociale.
În aceste condiţii, titlul statului pentru parterul imobilului nu poate fi considerat valabil, iar transferul acestui bun în patrimoniul societăţii H. SA nu poate fi validat în condiţiile în care transmiţătorul bunului nu deţinea el însuşi un titlu valabil. În procedura comparării titlurilor, specifică acţiunii în revendicare, Curtea de apel a constatat că titlul reclamanţilor este preferabil celui deţinut de SC H. SA.
Pentru aceleaşi raţiuni exprimate cu ocazia analizării legalităţii titlului statului pentru parterul clădirii, cu privire la etajele clădirii aflate în patrimoniul SC M. SA nu se poate considera că Decretul nr. 92/1950 poate constitui un titlu valabil al statului atunci când obiect al naţionalizării l-a constituit casa de locuit a proprietarului şi familiei sale.
Decretul nr. 92/1950, cel puţin în partea referitoare la naţionalizarea locuinţelor, a fost contrar Constituţiei atunci în vigoare, iar bunurile ce au intrat în domeniul său de aplicare potrivit art. I pct. 1, 2, 4 şi 5 nu au fost preluate cu titlu valabil de către stat, deoarece litera şi spiritul art. 6 din Legea nr. 213/1998 cer ca titlul de preluare să fi fost concordant în primul rând cu Constituţia epocii.
Pe lângă caracterul neconcordant al decretului de naţionalizare cu prevederile constituţionale de la data emiterii lui, măsura naţionalizării imobilului E.N.R. a fost abuzivă pentru că la aplicarea ei nu s-au respectat nici chiar prevederile actului normativ de naţionalizare. Astfel, la data naţionalizării bunului, proprietara era farmacistă şi se încadra în categoria intelectualilor profesionişti, categorie exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 prin chiar prevederile art. II din decret.
Preluarea prin naţionalizare a locuinţei unui intelectual profesionist, exceptat expres de la aplicarea lui conferă caracter abuziv acestei măsuri, fiind fără relevanţă dacă, la data naţionalizării, imobilul era folosit în exclusivitate cu destinaţia de locuinţă de către familia proprietarului ori era parţial închiriat sau dacă autoarea reclamanţilor avea mai multe proprietăţi imobiliare.
Cu privire la compararea titlurilor, instanţa de apel a arătat că, deşi apelanta pârâtă SC M. SA invocă în susţinerea valabilităţii titlului său, Legea nr. 15/1990 ca temei al transferului către această societate a dreptului asupra imobilului, în condiţiile invalidării titlului transmiţătorului, Statul Român prin Prefectura judeţului Constanţa, dreptul de proprietate nu s-a putut transmite către apelantă în temeiul acestui act normativ, prin art. 20 alin. (2) din legea invocată stipulându-se clar că intră în regimul proprietăţii private a societăţii comerciale create conform legii doar bunurile dobândite cu titlu de proprietate de către acestea, cele dobândite cu un alt titlu neputând fi incluse în patrimoniul societăţii sub acest regim. în aceste condiţii, nu se poate susţine că la data constituirii societăţii comerciale SC M. SA (anterior SC R.O. SA) statul i-a transferat acestei societăţi un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanţilor pentru că nemo plusjuris ad alium transferre potest, quam ipse habet sau nemo dat quod non habet.
Totodată, apelanta pârâtă nu poate opune nici un eventual contract încheiat cu bună-credinţă pentru apărarea dreptului său de proprietate, pe de o parte pentru că, nici un contract care să aibă temeiul într-un act normativ care să permită vânzarea acestui imobil în anul 1992 nu a fost depus de apelantă, iar pe de altă parte pentru că, prin operaţiunea juridică de constituire a unei societăţi comerciale prin preluarea unor bunuri de la alte societăţi comerciale transformate a avut loc o transmisiune cu titlu universal a tuturor bunurilor către persoana juridică dobanditoare, care rămâne ţinută de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoana juridică transmitătoare. Buna-credinţă invocată în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu numai că nu se aplică decât în cazul înstrăinărilor cu titlu particular, ceea ce nu este cazul în speţă, aşa cum s-a arătat, dar ea se aplică numai subdobânditorilor, situaţie în care nu se regăseşte pârâta, beneficiara unei transmisiuni rezultate din reorganizare.
Recunoaşterea validităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între A.P.A.P.S. Bucureşti şi SC M. SA şi opozabilitatea faţă de reclamanţi a acestei recunoaşteri odată cu respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în constatarea nulităţii vânzării prin sentinţa comercială nr. 6455/2003 a Tribunalului Constanţa nu are ca efect dobândirea unui caracter preferabil titlului pârâtei SC M. SA, odată pentru raţiunile exprimate în precedent cu privire la caracterul transmisiunii bunurilor în patrimoniul societăţii şi apoi pentru că, aşa cum s-a reţinut chiar prin hotărârea instanţei comerciale, contractul validat nu avea ca obiect imobilul în litigiu, ci un drept asupra unei părţi a capitalului social, respectiv un drept de proprietate mobiliară corporală.
Cu privire la motivele apelantului Statului Român, instanţa a reţinut că acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi priveşte un bun imobiliar deţinut de SC H. SA şi SC M. SA, ambele susţinând existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate. Cele două societăţi comerciale sunt persoane juridice de drept privat, bunurile aflate în patrimoniul lor, câtă vreme nu sunt declarate ca aparţinând domeniului public de interes naţional sau judeţean ori local, aparţin domeniului privat al acestor societăţi şi urmează regimul juridic al acestei proprietăţi.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, SC M. Constanţa SA şi SC H. SA.
Prin recursul întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa au arătat că, actele depuse în dovedirea dreptului de proprietate al autorului asupra imobilului nu fac dovada asupra proprietăţii pentru construcţia revendicată, deoarece nu identifică imobilul din punct de vedere al configuraţiei construcţiei. Atâta timp cât nu rezultă cu certitudine că este vorba de unul şi acelaşi imobil, nu există identitate între imobilul care a făcut obiectul vânzării în anul 1895, imobilul deţinut de autorul reclamanţilor şi cel actual, că acesta a avut de-a lungul timpului aceeaşi configuraţie şi ca urmare, reclamanţii nu justifică vreun drept asupra imobilului.
În recursul său, SC M. Constanţa SA a invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a susţinut că: instanţa de apel a încălcat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul nemotivării hotărârii cu referire la faptul că nu a analizat titlul de proprietate al SC M. Constanţa SA prin comparaţie cu pretinsul titlu al reclamanţilor; cu privire la titlul de proprietate al reclamanţilor şi modul de preluare a imobilului de către stat, în mod eronat instanţele au apreciat că ar fi fost nelegal, în ceea ce priveşte partea de imobil naţionalizată în baza Decretului nr. 92/1950, prin referire exclusivă la art. II, fără a fi avute în vedere apărările pârâtei privind incidenţa art. I din acelaşi act normativ; configuraţia imobilului actual nu corespunde actului de vânzare-cumpărare depus la dosar deoarece descrierea construcţiei din actul de vânzare-cumpărare nu corespunde cu raportul de expertiză efectuat în cauză, unde se vorbeşte inclusiv de un subsol, nemenţionat în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare; neanalizând titlul de proprietate al SC M. Constanţa SA, instanţa de apel în mod greşit a înlăturat existenţa unui titlu al acestei societăţi cu privire la imobil, după cum a apreciat că în cauză nu poate fi vorba despre aplicarea principiului bunei-credinţe.
Recurenta SC H. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susţinerea căruia a arătat că: faţă de dispoziţiile constituţionale în vigoare la data adoptării Decretului nr. 134/1949, în mod eronat instanţa de apel a apreciat asupra caracterului abuziv al preluării, întrucât Decretul nr. 134/1949 era în concordanţă cu dispoziţiile legii fundamentale; instanţa de apel nu a analizat apărările referitoare la situaţia societăţii de subdobânditor de bună-credinţă, care la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, care au determinat intrarea bunului revendicat în patrimoniul societăţii, a crezut în calitatea de proprietar a co-contractantului, având credinţa că acesta este titularul dreptului transmis asupra imobilului; instanţa nu a analizat nici susţinerile referitoare la aplicabilitatea principiului validităţii aparenţei în drept, în condiţiile în care, la momentul la care societatea a dobândit proprietatea asupra bunului revendicat, legalitatea/nelegalitatea titlului statului asupra acestuia nu formase obiectul analizei vreunei instanţe judecătoreşti şi a contractat cu credinţa, legitimă şi scuzabilă, în statutul statului de verus dominus; instanţa de apel nu a stabilit existenţa identităţii între imobilul revendicat de reclamanţi şi cel aflat în proprietatea SC H. SA, în condiţiile în care titlul de proprietate exhibat de reclamanţi face referire la un imobil situat în str. C. nr. x, iar anexa decretului nr. 134/1949 la o clădire amplasată pe str. C. nr. y, problema identificării imobilului nefiind atinsă nici de expertizele administrate la fond şi în apel.
Recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezei reglementate - interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii, ce constituie o chestiune de fapt) dedus judecăţii.
Instanţa de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, situaţia de fapt în cauză. Acest aspect nu mai poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului care, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., permite reformarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nemaiavând competenţa de a cenzura situaţia de fapt statuată prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum de fapt urmăresc recurenţii.
Astfel, în baza înscrisurilor depuse la dosar, respectiv contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. x din 12 iunie 1895, actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. y din 29 noiembrie 1900, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. z din 19 septembrie 1942 şi transcris la Tribunalul Constanţa sub nr. w din 1942, adresa din 07 februarie 1946 a Ministerului Sănătăţii - Direcţia Farmaciilor şi Medicamentelor, adresa din 1997 a SC P. SA şi a raportului de expertiză tehnică (ce nu a fost contestat de către părţi), Curtea de apel a stabilit că există identitate între imobilul dobândit de autoarea reclamanţilor şi cel deţinut de recurenţii-pârâţi.
Instanţa a analizat şi coroborat întregul material probator de la dosar privind dovedirea dreptului de proprietate al imobilului de către reclamanţi, precum şi identificarea imobilului în litigiu, reţinând în mod corect identitatea imobilului, aşa încât toate criticile formulate prin motivele de recurs care se referă la acest aspect nu pot fi reţinute.
Criticile ce privesc constituirea titlului de preluare a imobilului de către stat în temeiul decretelor de naţionalizare nu pot fi reţinute ca fondate, deoarece:
Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 era nelegal şi contravenea ordinii sociale instituită prin Constituţie şi C. civ. Astfel, în raport de art. 8, respectiv art. 480-481 C. civ., precum şi de dispoziţiile art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, caracterul Decretului nr. 92/1950 nu poate fi apreciat decât ca fiind nelegal.
Prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950 trimit la concluzia că aflarea imobilului în proprietatea unora dintre persoanele aparţinând categoriilor socio-profesionale menţionate în acest text de lege, trebuia să aibă valoarea unui impediment absolut la naţionalizare, fiind fără efect împrejurarea că imobilele, ori după caz, proprietarii s-ar afla în vreuna din ipotezele înfăţişate de art. I pct. 1-5 din decret.
În speţă, rezultă fără echivoc că antecesoarea reclamanţilor aparţinea categoriei socio-profesionale a intelectualilor profesionişti expres menţionată de art. II al Decretului nr. 92/1950 ca exceptată de la naţionalizare şi care nu-şi câştiga existenţa din exploatarea imobilului, ci dintr-o altă activitate permanentă.
Astfel, prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998, aplicarea decretului de naţionalizare s-a făcut greşit sub aspectul neobservării că proprietarul se încadra în art. II din decret, ce enumera persoanele exceptate de la naţionalizare.
Încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950 dă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu, dat cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, ci este lovit de nulitatea absolută.
De asemenea, dispoziţiile Decretului nr. 134/1949 contraveneau Constituţiei (art. 8), art. 480-481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ceea ce conferă caracter ilegal măsurii de naţionalizare, dreptul de proprietate al persoanei deposedate nefiind legal desfiinţat, ceea ce înseamnă că statul nu a devenit un adevărat proprietar, titlul său neputând fi considerat valabil.
Nelegalitatea preluării imobilului în baza Decretului nr. 134/1949 rezidă şi din încălcarea dispoziţiilor acest act normativ care prevedea acordarea de despăgubiri către deţinătorii unităţilor sanitare naţionalizate, iar obligaţia statului de a calcula şi acorda sumele de bani cu titlu de despăgubiri nu a fost niciodată îndeplinită.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs prin care se susţine că instanţa de apel nu a analizat titlul de proprietate al pârâtei SC M. Constanta SA şi astfel, a înlăturat existenţa unui titlu al acestei societăţi privind imobilul litigios, apreciind că nu poate fi vorba de principiul bunei-credinţe.
Astfel, din analizarea considerentelor deciziei atacate, se observă că instanţa, procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate de SC M. Constanţa SA şi de reclamanţi, a realizat o amplă analiză a titlului pârâtei, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 15/1990, la sentinţa comercială nr. 6455/2003 a Tribunalului Constanţa şi la modul de constituire a acestui titlu ca urmare a unei transmisiuni cu titlu universal a tuturor bunurilor în patrimoniul societăţii rezultate din reorganizare.
Nevalabilitatea titlului statului produce efecte şi cu privire la transmisiunile pe care statul neproprietar Ie-a făcut către cele două societăţi comerciale pârâte, deoarece titlul reclamanţilor emanând de la adevăratul proprietar este preferabil titlurilor pârâtelor, care le-au dobândit de la un neproprietar.
Ca atare, pârâtele nu puteau dobândi în mod valabil dreptul de proprietate de la un neproprietar, care nu putea transmite ceea ce nu avea - nemo dat qvod non habet şi nemo plus iuris ad alium transferrae potest qvam ibse habet.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanţi şi pârâte, se constată că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanţi, care să pună capăt acestei încălcări.
În acelaşi timp, recurentele-pârâte, deţinătoare ale unui titlu asupra imobilului în litigiu, dispun, la rândul lor, de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit şi în privinţa propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlului lor în concurs cu cel al intimaţilor-reclamanţi, mai bine caracterizat.
Astfel, întrucât părţile litigante deţin un titlu de proprietate şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, instanţa va recunoaşte preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită de reclamanţi.
Circumstanţele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilităţii titlului statului, împiedică a se avea în vedere, buna credinţă a recurentelor SC M. Constanţa SA şi SC H. SA, invocată prin criticile formulate şi a unui criteriu de preferabilitate a titlului, în judecarea cererii în revendicare.
Astfel, buna credinţă a pârâtelor, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul dobândiri bunului în litigiu, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forţa juridică a titlului reclamantei.
Convingerea pârâtei SC H. SA cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna credinţă a acesteia, invocată, de asemenea, în susţinerea motivelor de recurs nu poate produce consecinţe juridice în planul acţiunii în revendicare.
În cadrul acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi nu se poate pune în discuţie buna credinţă a pârâtelor ori valabilitatea titlului lor, ci se procedează la compararea titlurilor exhibate de părţi, dând eficienţă titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
A da eficienţă, în mod necondiţionat, principiului ocrotirii bunei-credinţe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice subdobânditor de bună-credinţă de la un neproprietar devine, prin simpla sa bună credinţă, proprietar legitim, soluţie care nu poate fi admisă în lumina dispoziţiilor art. 480 C. civ., ale art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În realitate, buna-credinţă conduce la dobândirea dreptului de proprietate în condiţiile art. 1909 alin. (1) C. civ. cu referire la bunurile mobile şi ale „art. 1895 şi urm." C. civ. cu privire la uzucapiunea de scurtă durată în cazul bunurilor imobile.
De asemenea, bunei-credinţe i se poate da eficienţă în cadrul acţiunii în revendicare, în favoarea uneia dintre părţi, numai în situaţia în care nici una dintre acestea nu are titlu, situaţie în care va câştiga partea care probează posesia cea mai caracterizată, în raport şi de trăsătura bunei credinţe a acesteia.
Prin urmare, instanţa reţine că buna credinţă, invocată de ambele pârâte-recurente, nu poate constitui, prin ea însăşi, un mod de dobândire a proprietăţii.
De asemenea, în speţă, nu este aplicabilă nici teoria aparenţei în drept, ca mijloc de excepţie de dobândire a dreptului de proprietate, invocată de pârâta SC H. SA în susţinerea titlului său de proprietate, deoarece aceasta a dobândit bunul de la un neproprietar şi în situaţia bunurilor imobile, buna credinţă şi eroarea comună pot exista doar dacă se iau toate diligenţele posibile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului.
Ca atare, subdobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireproşabile a dreptului celui de la care achiziţionează.
Or, în cauză, nu s-a făcut dovada acestor verificări la momentul când bunul urma să intre în patrimoniul pârâtei şi mai mult, SC H. SA nu poate invoca legalitatea titlului statului, care era un decret de naţionalizare adoptat şi aplicat de regimul abuziv comunist.
Nici incidenţa dispoziţiilor art. 46 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001, invocată de recurente, nu poate fi reţinută, deoarece ne aflăm în situaţia unei acţiuni în revendicare promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aşa încât prevederile acestei legi speciale nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.
Faţă de toate considerentele expuse, recursurile urmează a fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii SC M. Constanţa SA, Consiliul Local al Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi SC H. SA împotriva deciziei nr. 285/C din data de 14 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2007 a aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2718/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2671/2010. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
