ICCJ. Decizia nr. 2864/2010. Civil. Fond funciar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2864/2010
Dosar nr. 759/188/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 19 martie 2008, înregistrată pe rolul Judecătoriei Bicaz sub nr. 759/188/2008, G.M. şi G.G. au formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în contradictoriu cu intimaţii V.V., G.C., F.M., G.L., S.A., Comisia Locală Dămuc de aplicare a legii fondului funciar şi Comisia Judeţeană Neamţ de aplicare a legii fondului funciar, susţinând că sentinţa civilă nr. 440 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Bicaz şi Decizia civilă nr. 1519 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Neamţ, sunt potrivnice sentinţei civile nr. 499/2004 a Judecătoriei Bicaz.
Prin sentinţa civilă nr. 552 din 6 mai 2008, pronunţată de Judecătoria Bicaz, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de petenţi, în favoarea Tribunalului Neamţ, instanţă care, prin Decizia civilă nr. 63/RC din 15 ianuarie 2009 şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Curţii de Apel Bacău.
Prin Decizia civilă nr. 254 din 16 martie 2009, Curtea de Apel Bacău a respins ca tardivă cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire şi, în consecinţă, s-a respins ca tardiv formulată cererea de revizuire.
Instanţa de revizuire a reţinut cu privire la termenul de formulare a cererii de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire, că este tardiv formulată, întrucât nu a fost respectat termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ., cererea fiind formulată de revizuenţi la 16 martie 2009, după ce instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii şi se acordase cuvântul asupra acesteia.
Cum revizuenţii au susţinut că împiedicarea ce a determinat promovarea revizuirii la 19 martie 2008, a fost neredactarea deciziei nr. 1519/RC din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Neamţ, în posesia căreia au intrat abia la 6 martie 2009, instanţa a apreciat că revizuenţii erau ţinuţi să formuleze cererea de repunere în termen până la data de 24 martie 2009, inclusiv; prin urmare, cererea de repunere în termen fiind formulată cu depăşirea termenului legal, ea însăşi a fost respinsă ca nefondată.
Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de revizuire, instanţa a reţinut că cererea revizuenţilor de anulare a sentinţei civile nr. 440 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Bicaz, modificată prin Decizia civilă nr. 1519/RC din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Neamţ, ca fiind potrivnice hotărârii pronunţate anterior de Judecătoria Bicaz în dosarul nr. 1920/2000, nu a fost formulată în termenul de o lună dela data pronunţării hotărârii din recurs ce evocă fondul, deci a deciziei civile nr. 1519 din 15 noiembrie 2007, astfel cum dispune art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind promovată la 9 martie 2008 pe rolul Judecătoriei Bicaz; prin urmare, s-a respins cererea de revizuire ca tardiv formulată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, revizuenţii au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a învederat de către recurenţi că au luat la cunoştinţă de motivarea deciziei civile nr. 1519/2007 a Tribunalului Neamţ a cărei anulare au solicitat-o pe calea revizuirii, abia la data de 6 martie 2008, când le-a fost eliberată la cerere, o copie a acesteia, iar în lipsa comunicării, nu puteau aprecia asupra oportunităţii cererii de revizuire.
Recurenţii au invocat şi practica CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragr. 1 din Convenţie), menţionând că termenele de exercitare a căilor de atac curg de la data luării la cunoştinţă de hotărârea judecătorească ce face obiectul judecăţii.
Recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce succed:
În speţă, s-a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1519/RC din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Neamţ, prin care s-a admis recursul declarat de G.M. şi G.G. şi s-a modificat în parte sentinţa civilă nr. 440 din 30 martie 2007 a Judecătoriei Bicaz. Aşadar, Decizia civilă nr. 1519/2007 a Tribunalului Neamţ este o hotărâre pronunţată în recurs ce a evocat fondul, pronunţată la data de 15 noiembrie 2007, iar termenul de o lună în care se putea exercita calea de atac a revizuirii pentru ipoteza art. 322 pct. 7 C. proc. civ., împlinindu-se conform dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la 15 decembrie 2007.
Textul anterior invocat prevede că: termenul de revizuire este de o lună şi, în cazul prevăzut de art. 322 pct.7, curge de la pronunţarea ultimei hotărâri, reclamată ca fiind potrivnică unei hotărâri anterioare şi a cărei putere de lucru judecat o încalcă.
Conform dispoziţiilor art. 101 alin. (3) şi (4) din acelaşi cod, termenele stabilite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.
Astfel, în mod lega instanţa anterioară a admis excepţia tardivităţii cererii de revizuire, în aplicarea prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., termenul în discuţie fiind unul imperativ.
Potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., "Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei".
Aşadar, înlăturarea sancţiunii decăderii din termenul de formulare a cererii de revizuire, putea avea loc, prin admiterea unei cereri de repunere în termenul de revizuire, în condiţiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.
Însă, Înalta Curte constată că şi cererea de repunere în termen a fost legal dezlegată de curtea de apel, în sensul respingerii ei ca tardivă, întrucât revizuenţii nu au respectat termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, prevăzut de art. 103 alin. (2) C. proc. civ., cererea survenind la data de 16 martie 2009 după ce instanţa pusese în discuţie excepţia tardivităţii şi se acordase deja cuvântul asupra acestei excepţii.
Revizuenţii au susţinut că împiedicarea ce a determinat promovarea revizuirii a fost neredactarea deciziei nr. 1519/RC din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Neamţ, cu consecinţa intrării în posesia ei abia la 6 martie 2009, motiv pentru care au declanşat revizuirea abia la 19 martie 2008, caz în care aceştia trebuiau să promoveze cererea de repunere în termen până la 24 martie 2009, inclusiv, cum corect a stabilit curtea de apel.
Termenul prevăzut de alin. (1) pct. 1 curge de la pronunţarea ultimei hotărâri, respectiv, a deciziei civile nr. 1519/2007 a Tribunalului Neamţ care este o hotărâre pronunţată în recurs ce a evocat fondul, astfel că era lipsit de relevanţă momentul redactării acesteia.
În ce priveşte motivul de recurs prin care s-a invocat încălcarea art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, respectiv, dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte apreciază că norma cuprinsă în art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (cu privire la momentul la care începe să curgă termenul pentru declanşarea cererii de revizuire – de la pronunţarea hotărârii în recurs, prin care se evocă fondul), îndeplineşte exigenţele ce decurg din jurisprudenţa C.E.D.O. prin care s-au analizat încălcări ale art. 6 paragr. 1, din această perspectivă.
Astfel, Curtea de la Strasbourg, a stabilit ca pentru a se reţine că o ingerinţă este justificată ea trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, ceea ce conduce la analiza raportului de proporţionalitate între măsură cu scopul legitim urmărit, cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ.
Cerinţa de a fi prevăzută de legea internă, are în vedere accepţiunea materială, iar nu formală, iar pe de altă parte, legea respectivă trebuie să fie accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă (spre ex: Cauza Laventes c. Letoniei, hot. C.E.D.O. din 28 noiembrie 2002).
Art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., îndeplineşte toate criteriile anterior precizate: fiind prevăzut de legea internă (chiar având în vedere accepţiunea formală a sintagmei), este şi accesibilă, fiind cuprinsă într-un act normativ publicat (Cauza Kokkinakis c. Greciei, hot. C.E.D.O. din 25 mai 1993), după cum este şi previzibilă, întrucât este o normă enunţată cu suficientă precizie care permite oricărui individ să îşi regleze conduita şi chiar să prevadă, într-un grad rezonabil, consecinţele juridice ce ar putea rezulta dintr-un act determinat (Cauza Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hot. din 27 martie 1996); totodată, regula previzibilităţii este relativă, întrucât norma de drept nu trebuie să poată fi înţeleasă de către toţi, ci de către practicienii dreptului care îi pot da sfaturi avizate reclamantului (Cauza Sunday Times, hot. din 26 aprilie 1979).
Scopul legitim al instituirii de către legiuitorul naţional a unor norme imperative pentru promovarea unor căi extraordinare de atac este în mod neîndoilenic limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel ca după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună credinţă să se poată prevala în orice împrejurare de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.
Totodată, se constată şi existenţa unui just raport de proporţionalitate între măsura dispusă şi scopul urmărit, întrucât partea care are deschisă calea unei căi extraordinare de atac are un interval de timp rezonabil pentru a recurge la formularea ei (o lună), iar preocuparea legiuitorului pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice îi profită în egală măsură ca tuturor destinatarilor legii procesuale civile.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, astfel că, recursul dedus judecăţii urmează a fi respins ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Se va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate de intimaţi în această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenţii G.M. şi G.G. împotriva deciziei civile nr. 254 din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la 1.045 lei cheltuieli de judecată către intimaţii V.V., G.C., F.M., G.L. şi S.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2873/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2813/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
