ICCJ. Decizia nr. 2839/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2839/2010
Dosar nr. 1971/54/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia civilă, la data de 27 iunie 2006, sub nr. 2239/C/2006, reclamanţii Ş.I. şi N.P. au chemat în judecată pe pârâta Primăria mun. Slatina, solicitând anularea dispoziţiei nr. 1903 din 29 mai 2006, emisă de Primarul mun. Slatina, obligarea pârâtei să le restituie, în natură, terenul în suprafaţă de 500 m.p., situat în Slatina, str. C., judeţul Olt, iar pentru diferenţa de teren de 1.293,80 m.p., preluată de către stat, să li se acorde despăgubiri valorice sau teren echivalent, pe raza mun. Slatina.
Pe parcursul procesului a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Ş.G., în raport de concluziile expertizei efectuate în dosar, privind deţinătorul terenului.
Prin sentinţa civilă nr. 1235 din 20 noiembrie 2006 a aceleiaşi instanţe, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţi, s-a dispus anularea, în parte, a dispoziţiei nr. 1903/2006 şi restituirea suprafeţei de teren de 260 m.p., cu vecinătăţile indicate în dispozitivul hotărârii; a fost obligată Primăria Slatina la 400 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Prima instanţă a reţinut, în pronunţarea acestei hotărâri, că reclamanţii au solicitat imobilul în litigiu, compus din teren şi construcţie, situat în Slatina, str. C., judeţul Olt, în baza Legii nr. 10/2001.
Notificatorii au calitatea de persoane îndreptăţite, conform certificatelor de moştenitor depuse la dosar.
Prin dispoziţia nr. 1903/20006, emisă de Primarul mun. Slatina, s-a respins cererea de restituire în natură a bunului deoarece pe terenul solicitat sunt edificate blocuri de locuit şi alei, iar construcţia este demolată, pârâta procedând la o ofertă de acordare de despăgubiri.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că suprafaţa de 260 m.p. de teren este liberă şi poate fi restituită în natură, în baza art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Susţinerile pârâtei privind edificarea unor blocuri de locuit şi alei pe terenul în litigiu au fost înlăturate de instanţă, faţă de obiecţiunile formulate de aceasta la raportul de expertiză şi de solicitarea de introducere în cauză a numitului Ş.G., în calitate de deţinător actual al imobilului, deşi, iniţial, a susţinut că terenul este afectat de detalii de sistematizare, fiind construite blocuri şi alei pe acesta.
A mai reţinut instanţa, din înscrisurile administrate, că părţii sus-menţionate i-a fost restituită o suprafaţă de teren, în baza hotărârii nr. 273/1996, situată în str. C. nr. 52 şi nu la nr. 54, unde se află proprietatea autorului reclamanţilor.
În concluzie, s-a constatat că numai o parte din terenul expropriat este liberă, cealaltă parte fiind afectată de blocuri de locuit, iar construcţia a fost demolată. Pentru această parte din imobil, în mod corect, s-a dispus acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel pârâţii Primăria mun. Slatina şi Ş.G.
Prin Decizia civilă nr. 598 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, s-au admis apelurile declarate de către cei doi pârâţi, a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanţi, fiind menţinută dispoziţia nr. 1903/2006 a Primăriei Slatina, cu obligarea acestora la 1.670 RON cheltuieli de judecată către apelantul Ş.G.
Curtea a considerat că prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că terenul de 260 m.p. este liber, acesta fiind proprietatea tabulară a pârâtului Ş.G., care a beneficiat de dispoziţiile legilor de restituire. Atât reclamanţii, cât şi pârâtul, au fost expropriaţi, terenurile din întreaga zonă fiind trecute, cu acordarea de despăgubiri, în proprietatea statului, pentru edificarea unui cartier de blocuri. Cartierul a fost parţial construit, clădirile şi căile de acces fiind edificate pe o parte din aceste terenuri. Casa reclamanţilor a fost demolată, iar o parte din terenul existent a fost afectată de noile construcţii.
Pârâtul Ş.G. a rămas în locuinţă şi în imobilul teren de 1.850 m.p., astfel încât a putut beneficia de dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ocazie cu care a redevenit proprietarul casei şi al unei porţiuni de teren de 610 m.p., posibil de restituit din totalul fostei gospodării.
În concluzie, pârâtul este proprietar legal şi opozabil asupra casei şi terenului fostei sale gospodării, iar reclamanţii nu pot solicita ignorarea dreptului de proprietate al acestuia, pentru a beneficia, la rândul lor, de o eventuală reconstituire în natură.
Primăria Slatina nu mai poate fi considerată deţinătoare a terenului atribuit pârâtului sus-menţionat, încă din anul 1995, şi, ca atare, nu poate dispune restituirea în natură a unui bun care nu se mai află sub autoritatea sa juridică.
Decizia Primăriei, de acordare a despăgubirilor prin echivalent pentru întregul teren de 1.793,80 m.p., expropriat de la reclamanţi, rămâne singura opţiune legală. Restul terenului a fost destinat edificării de blocuri şi căi de acces, iar cealaltă suprafaţă pretinsă de reclamanţi este puţin probabil să se fi aflat în proprietatea autorului lor, astfel cum a fost localizat, ca o fâşie îngustă, de 250 m.p., înghesuită între două proprietăţi.
Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamanţii, criticând-pentru nelegalitate.
Pe parcursul procesului a decedat recurenta-reclamantă Ş.I., fiind introduse în cauză, în calitate de moştenitoare, Ş.M.I. şi Ş.A.M.
Prin Decizia civilă nr. 3703 din 6 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanţi, s-a casat Decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, motivarea sumară a soluţiei Curţii, de respingere a acţiunii formulate de reclamanţi, şi stabilirea insuficientă a situaţiei de fapt în ceea ce priveşte suprapunerea terenului solicitat de reclamanţi peste cel deţinut de pârâtul Ş.G., în temeiul Legii nr. 18/1991.
De asemenea, Înalta Curte a menţionat că este necesară suplimentarea probatoriului cu efectuarea unei contraexpertize care să stabilească, în mod cert, dacă terenurile sus-menţionate se suprapun, faţă de concluziile diferite ale expertizelor efectuate în cauză, în fond şi apel, în legătură cu acest aspect, şi de înscrisurile administrate, care vizează adrese diferite ale terenurilor.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Craiova, sub nr. 1971/54/2008.
Faţă de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., Curtea a dispus efectuarea unei expertize tehnice specialitatea topometrie, de către o comisie compusă din trei experţi, potrivit art. 201 şi 212 C. proc. civ., cu obiectivele stabilite de instanţa de recurs şi expuse în încheierea de şedinţă din 10 februarie 2009.
Lucrarea a fost întocmită de experţii I.M.G., M.P. şi N.C., s-a depus la dosar la data de 25 mai 2009, iar împotriva sa s-au formulat obiecţiuni, la data de 18 iunie 2009, obiecţiuni care au fost respinse de instanţă, întrucât cuprindeau critici de fond, care intră în competenţa de verificare a acesteia.
Prin Decizia civilă nr. 265 din 20 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au admis apelurile declarate de pârâţii Primăria mun. Slatina şi Ş.G. împotriva hotărârii primei instanţe, care a fost schimbată, în sensul că s-a respins contestaţia formulată de reclamanţi împotriva dispoziţiei nr. 1903/2006 emisă de Primarul mun. Slatina.
În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că raportul de expertiză tehnică întocmit de comisia de experţi, în prezentul dosar, a evidenţiat că, din suprafaţa de 500 m.p., 320 m.p. sunt liberi, iar din aceştia, 257 m.p. se suprapun cu terenul intravilan din Slatina, str. C. nr. 52, reconstituit pârâtului Ş.G., iar diferenţa de 63 m.p. este ocupată de o platformă betonată.
Existenţa unei parţiale identităţi între terenul preluat abuziv reclamanţilor, din str. C. nr. 54 şi cel reconstituit pârâtului Ş.G., în procedura legii fondului funciar, amplasat în str. C. nr. 52, se deduce şi din demersul judiciar iniţiat de reclamanţi, având ca obiect anularea titlului de proprietate al pârâtului Ş.G., interesul promovării acestei acţiuni rezidând, tocmai, în suprapunerea existentă între terenuri.
Cât priveşte inadvertenţa existentă între numerele factoriale la care se susţine că este amplasat terenul solicitat spre restituire, de reclamanţi, din conţinutul raportului de expertiză tehnică întocmit în Dosarul nr. 289/54/2007, de expert tehnic P.M., a rezultat că imobilele din str. C. au fost renumerotate în urma recensământului din anul 2002, iar imobilul care a figurat la nr. 54 a fost înglobat la nr. 52, aspect relevat prin adresa nr. 2744 din 16 martie 2007 emisă de Primăria Slatina.
Prin urmare, s-a constatat că imobilul solicitat, spre restituire în natură, de reclamanţi se suprapune, parţial, cu cel reconstituit pârâtului Ş.G., prin titlul de proprietate nr. 24799/82 din 12 iulie 1994, iar o suprafaţă foarte mică, de 63 m.p., este ocupată de o amenajare de utilitate publică, respectiv platformă betonată aferentă blocurilor de locuinţe, împrejurări care îl exclud de la restituirea în natură, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Faţă de considerentele expuse, s-a considerat că forma măsurilor reparatorii dispusă de unitatea deţinătoare, aceea de propunere de acordare de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, este cea corectă, iar dispoziţia emisă este legală, ceea ce a determinat respingerea contestaţiei formulate împotriva sa.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea este nelegală, sancţiunea fiind cea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece au fost încălcate dispoziţiile art. 24 din Constituţie şi ale art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, în sensul că, prin respingerea cererii de amânare a cauzei, a fost vătămat dreptul la apărare al recurenţilor, invocându-se posibilitatea substituirii avocatului titular.
Avocat R.I. a solicitat amânarea cauzei, învederând faptul că, la data de 8 august 2009, a fost victima unui grav accident rutier, consecutiv căruia se afla imobilizat la pat şi în concediu medical până la 30 octombrie 2009.
Instanţa a respins cererea de amânare cu motivarea că avocatul „avea posibilitatea să asigure substituirea" şi a acordat cuvântul pe fond.
Soluţia este, însă, greşită, deoarece, potrivit art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, substituirea este posibilă numai dacă avocatul titular „în prealabil obţine acordul clientului, în acest scop".
Cum, în cauză, nu s-a făcut dovada acordului expres al clienţilor, este evident că respingerea cererii de amânare s-a făcut „cu încălcarea legii".
Împrejurarea că instanţa a acordat posibilitatea de a se depune note scrise, prin amânarea pronunţării timp de o săptămână, este lipsită de relevanţă, câtă vreme recurenţii au fost privaţi, ca efect al absenţei apărătorului, de a examina probele cauzei în contradictoriu cu intimaţii, în şedinţă publică.
2. Nelegalitatea deciziei rezultă şi din încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în sensul că s-a eludat respectiva prevedere, referitoare la necesitatea restituirii imobilului, expropriat abuziv, indiferent de persoana detentorului.
Instanţa a reţinut, în mod eronat, că terenul expropriat avea 1.660 m.p. pentru că, în realitate, acesta măsura 1.798,80 m.p.
Cei trei experţi, desemnaţi de instanţă, după casarea hotărârii, au concluzionat în sensul că „terenul în suprafaţa de 320 m.p. nu este afectat de servituţi legale sau alte amenajări de utilitate publică, (iar) din această suprafaţa de teren de 320 m.p., suprafaţa de 316 m.p. este susceptibilă de a fi restituită în natură".
Instanţa nu îşi însuşeşte concluzia de mai sus, ci constatarea experţilor, de la pct. 2 al capitolului „Desfăşurarea expertizei", în sensul că „terenul în suprafaţa de 257 m.p. se suprapune cu terenul reconstituit pârâtului Ş.G."
Cu alte cuvinte, instanţa eludează constatarea experţilor, în sensul că „terenul ce a făcut obiectul notificării (...) este parţial liber de construcţii", pe teren existând două anexe, edificate de Ş.G., fără autorizaţie.
Aşadar, pentru a justifica soluţia pronunţată, instanţa nu ţine seama de concluzia experţilor, referitoare la faptul că „suprafaţa de 316 m.p. este susceptibilă de a fi restituită în natură", ci de constatarea acestora, în sensul că altă suprafaţă de teren decât cea revendicată de recurenţi se suprapune cu terenul reconstituit intimatului.
Recurenţii au solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii, în sensul admiterii cererii recurenţilor cu privire la restituirea suprafeţei de 316 m.p. teren, cu dimensiunile şi vecinătăţile indicate în lucrarea celor trei experţi.
În dosar au depus întâmpinare intimaţii-pârâţi, care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru cea privind încălcarea dreptului la apărare şi art. 304 pct. 9 pentru cea privind încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Conform dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate se poate obţine în cazul în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod.
Potrivit textului de lege sus-menţionat, actele îndeplinite, printre altele, cu neobservarea formelor legale, se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a produs părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului.
În speţă, pretinsa vătămare cauzată reclamanţilor prin respingerea cererii de amânare a cauzei formulată la ultimul termen de judecată, determinată de imposibilitatea medicală a avocatului acestora, R.I., de a se prezenta la termen, nu este rezultatul încălcării, de către instanţă, a regulilor de procedură invocate de părţi [art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004].
În primul rând, problema în discuţie nu le vizează şi pe recurentele Ş.A.M. şi Ş.M.I. deoarece avocatul respectiv asigura reprezentarea, în apel, doar a reclamantului N.P., după cum rezultă din împuternicirea avocaţială depusă la dosar, celelalte două intimate-reclamante fiind citate pe tot parcursul procesului desfăşurat în apel şi neprezentându-se la niciun termen de judecată. Ca atare, absenţa apărătorului ales de reclamantul N.P. de la termenul invocat nu afectează dreptul la apărare al acestor părţi, care nu au înţeles să solicite, ele însele, acordarea unui termen în scopul angajării unui apărător şi nici nu au exercitat vreun act procedural în susţinerea pretenţiilor formulate de autoarea lor, reclamanta Ş.I., decedată pe parcursul procesului.
Astfel, cum s-a arătat, nu s-au prezentat la niciun termen de judecată, nu au solicitat probe în apărare, faţă de susţinerile apelanţilor, şi nu au depus concluzii scrise în dosar, deşi instanţa a amânat pronunţarea soluţiei în acest scop.
În concluzie, faţă de aceste părţi nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare, de către Curtea de Apel.
În ceea ce-l pe priveşte pe recurentul-reclamant N.P., acesta a beneficiat de acordarea a două termene de judecată pentru a-şi asigura apărarea, deşi dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., incident în speţă, prevede posibilitatea obţinerii, de către parte, a unui singur termen de judecată pentru lipsă de apărare şi acesta doar dacă cererea este temeinic motivată.
La termenul de judecată din 25 noiembrie 2008, Curtea a dispus amânarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de lipsă de apărare formulată de intimatul-reclamant N.P., deşi litigiul se afla în al doilea ciclu procesual şi părţile erau avizate asupra motivelor pentru care s-a procedat la reluarea judecăţii conform deciziei de casare a instanţei de recurs.
Al doilea termen de judecată pentru acelaşi motiv, lipsa de apărare, a fost obţinut de intimatul-reclamant, la cererea depusă de apărătorul său, ca urmare a „lipsei acestuia din profesie", susţinere confirmată de Baroul Prahova, prin adeverinţa nr. 995 din 25 iunie 2009, fără să se precizeze, însă, motivul absentării, pentru a se aprecia cu privire la justeţea cererii de amânare. Prin încheierea de şedinţă din 30 iunie 2009, s-a acordat un nou termen de judecată la 15 septembrie 2009, printre alte argumente, şi ca urmare a admiterii cererii de lipsă de apărare formulate de intimatul-reclamant.
O nouă solicitare în acelaşi sens a fost făcută de avocatul părţii sus-menţionate, prin cererea depusă la 15 septembrie 2009, însoţită de documentul medical depus pentru dovedirea imposibilităţii de prezentare, cerere respinsă de Curte, la termenul din 13 octombrie 2009, ultimul termen acordat, faţă de faptul că aceasta era cea de-a treia cerere formulată pentru lipsă de apărare, de dispoziţiile art. 156 C. proc. civ. şi de posibilitatea avocatului de a-şi substitui un alt avocat pentru asigurarea dreptului la apărare al clientului său.
Prin respingerea cererii de lipsă de apărare formulată de avocatul reclamantului, la 12 octombrie 2009, instanţa de apel nu a încălcat nicio dispoziţie legală, contrar susţinerilor recurenţilor.
Potrivit art. 221 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, apărătorul are obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea serviciului profesional încredinţat, iar, în caz de imposibilitate de îndeplinire a serviciului profesional, trebuie să-şi asigure substituirea cu un alt avocat, este adevărat, dacă obţine acordul părţii pe care o reprezintă [alin. (2) din acelaşi text de lege].
Obţinerea, prealabilă substituirii, a consimţământului clientului său reprezintă o condiţie firească în desfăşurarea relaţiilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, aceasta din urmă fiind necesar să-şi menţină, prin acordul exprimat, încrederea că persoana care îl înlocuieşte pe avocatul ales iniţial îi poate asigura apărarea în aceleaşi condiţii de corespundere profesională ca şi avocatul substituit.
Necesitatea obţinerii acordului face parte, însă, din acele demersuri obligatorii ale avocatului iniţial pentru asigurarea serviciului profesional, interesează, strict, relaţia dintre avocat şi clientul său şi nu trebuie să afecteze drepturile procedurale ale celorlalte părţi sau desfăşurarea procesului, în sine.
În acest sens, unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, enunţat ca atare şi în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este cel privind soluţionarea litigiului într-un termen rezonabil.
Or, intimatul-reclamant obţinuse deja, la momentul formulării cererii de lipsă de apărare din 12 octombrie 2009, alte două termene de judecată în acelaşi scop, cu depăşirea limitelor prevăzute de art. 156 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât Curtea de Apel a procedat la o corectă apreciere asupra celei din urmă cereri din perspectiva termenelor acordate. Un al treilea termen de judecată dispus pentru acest motiv, pe lângă faptul că ar fi constituit încălcarea dispoziţiei legale enunţate mai sus, era de natură să conducă la prelungirea, nejustificată, a procesului, aspect defavorabil, în cele din urmă, pentru toate părţile din dosar.
Pe de altă parte, avocatul intimatului-reclamant avea nu numai obligaţia, dar şi posibilitatea efectivă de a-şi desemna un substituent, faţă de data de început a concediului medical acordat şi care a fundamentat cererea de amânare, 1 octombrie 2009 (conform certificatului medical de la dosar apel), şi data termenului de judecată, 13 octombrie 2009, având timpul necesar pentru realizarea acestui scop.
Nu a procedat, însă, în acest sens, limitându-se să depună cererea de lipsă de apărare cu o zi înainte de termenul de judecată, iar dovedirea imposibilităţii substituirii cu un alt avocat, faţă de inexistenţa acordului părţii pe care o reprezintă, revine, contrar celor susţinute de recurent, celui care solicită amânarea cauzei pentru acest motiv, iar nu părţilor adverse, care nici nu au cum să cunoască sau să intervină în relaţia dintre avocat şi cealaltă parte. Astfel, cel ce face o afirmaţie în justiţie trebuie să o şi probeze, indiferent de obiectul ei, conform art. 1169 C. civ. („Actori incumbit probatio"; „Probatio incumbit ei qui dicit, non qui negat").
În plus, s-a susţinut, în recurs, că vătămarea produsă intimatului-reclamant, ca urmare a respingerii cererii de amânare, ar fi determinată de privarea părţii de a discuta, în condiţii de contradictorialitate, probele administrate în cauză.
Şi această susţinere este neîntemeiată deoarece intimatul a avut, în mod concret, posibilitatea de a dezbate probatoriul administrat în rejudecare, şi anume expertiza efectuată în dosarul respectiv, de cei trei experţi desemnaţi de instanţă.
Astfel, la termenul de judecată ulterior depunerii raportului de expertiză, care reprezenta, cum a reţinut şi Curtea, termenul la care trebuia să fie depuse eventuale obiecţiuni la raport, faţă de înregistrarea probei în dosar, cu cel puţin 5 zile înainte de termen, în condiţiile art. 209 C. proc. civ., intimatul-reclamant a fost reprezentat de avocat O.A. (împuternicirea avocaţială de la dosar apel), care l-a substituit pe avocatul titular, R.I.
Acesta nu a formulat, însă, la termenul respectiv, obiecţiuni la raport şi nici la termenul următor, acordat de instanţă, faţă de cererea comună a apelanţilor-pârâţi, deşi a luat cunoştinţă de lucrare, în urma cererii depuse, în acest scop, la 2 iunie 2009. Nici avocatul iniţial nu a criticat raportul de expertiză, deşi avea această posibilitate, faţă de data depunerii raportului, 25 mai 2009, şi perioada în care acesta „a lipsit din profesie" (29 iunie 2009-1 septembrie 2009) şi pentru care a obţinut amânarea cauzei.
În ceea ce priveşte discutarea obiecţiunilor formulate de Primăria mun. Slatina la expertiză, absenţa apărătorului intimatului-reclamant de la acest moment procesual nu prezintă relevanţă deoarece acestea au fost respinse şi, ca urmare, nu s-a produs nicio vătămare părţii respective.
Pe de altă parte, deşi raportează încălcarea dreptului la apărare la imposibilitatea discutării probelor (singurele momente procesuale importante, în materie de probatoriu, fiind cele legate de posibilitatea formulării propriilor obiecţiuni sau de dezbatere a celor formulate de părţile adverse, analizate în precedent), în recurs nu se critică proba în sine, ci interpretarea probei, de către instanţă, cu consecinţa juridică a unei stabiliri greşite a situaţiei de fapt, în opinia părţilor, faţă de probele administrate.
Or, recurentul, ca de altfel şi ceilalţi doi recurenţi, aveau posibilitatea să invoce, în recurs, acele chestiuni legate de probatoriul administrat, compatibile cu structura căii de atac de faţă (aspecte de legalitate privind încuviinţarea şi administrarea probelor, caracterul incert al situaţiei de fapt stabilite), şi prin care să fi putut obţine casarea deciziei, în măsura temeiniciei acestor susţineri. După cum s-a arătat, părţile nu procedat în acest sens, necontestând probele, ci concluziile instanţei rezultate în urma interpretării lor.
În cele din urmă, substituirea avocatului iniţial putea să aibă loc cu apărătorul care participase, deja, la un termen de judecată, O.A., şi cu privire la care se presupune că exista acordul intimatului-reclamant la substituire, deoarece, în caz contrar, operaţiunea de substituire nu ar fi putut avea loc.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurenţi, privind nerespectarea dreptului lor la apărare, nefiind încălcate, de către instanţa de apel nici dispoziţiile art. 221 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat şi nici dispoziţiile art. 24 din Constituţia României, care garantează dreptul în discuţie.
Ca atare, nu poate fi reţinută încălcarea formelor procedurale, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pretinsă de recurenţi, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.
Nici critica referitoare la nerespectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată.
Astfel, în cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii tind la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de Curte, faţă de probele administrate, în special faţă de concluziile raportului de expertiză efectuată cu ocazia rejudecării, o asemenea reevaluare nemaifiind posibilă având în vedere abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000, motiv ce permitea această analiză.
În consecinţă, Înalta Curte nu mai poate examina corectitudinea deciziei în ceea ce priveşte dimensiunea totală a suprafeţei de teren deţinută de autorul reclamanţilor, ca fiind de 1.798,80 m.p. sau de 1.660 m.p. De altfel, instanţa nici nu a menţionat, în considerente, că suprafaţa de teren pentru care s-a formulat notificare ar avea 1.660 m.p., dimpotrivă, a arătat că aceasta este de 1.793,80 m.p.
În plus, nici nu au relevanţă dimensiunile suprafeţei totale de teren, în discuţie fiind suprafaţa de teren pentru care s-a solicitat restituirea în natură, aceasta fiind, iniţial, atât potrivit acţiunii formulate de reclamanţi, cât şi celor reţinute de instanţă, de 500 m.p. Ulterior, în raport de concluziile expertizei, instanţa a constatat că raportul de expertiză se referă la teren liber în suprafaţă de 320 m.p., reclamanţii solicitând, în recurs, restituirea în natură a 316 m.p., faţă de menţiunile de la capitolul II, pct. 3 din lucrarea întocmită.
Referitor la suprafaţa de teren pretinsă în natură, recurenţii au criticat hotărârea întrucât instanţa ar fi pronunţat-o însuşindu-şi menţiunile de la pct. 2 din expertiză, conform cărora suprafaţa de 257 m.p. (din totalul de 320 m.p.) se suprapune cu terenul reconstituit pârâtului, în baza Legii fondului funciar, şi, în mod greşit, a înlăturat menţiunile de la pct. 3 din acelaşi raport, privind posibilitatea restituirii în natură a unei suprafeţe de 316 m.p. (din totalul de 320 m.p., experţii scăzând o suprafaţă de 4 m.p., ocupată de parte din construcţia C2, aparţinând pârâtului, şi cu privire la care aceştia nu au reţinut că nu ar exista autorizaţie de construire).
În ceea ce priveşte afirmaţiile recurenţilor în sensul că suprafaţa de teren care se suprapune cu cea a pârâtului este alta decât cea pretinsă în prezentul litigiu, această chestiune nu poate fi reţinută de instanţa de recurs deoarece tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilită de Curte, în raport de constatările experţilor, aspect care nu mai este permis pentru argumentele deja arătate.
Pe de altă parte, nu se poate constata că instanţa de apel ar fi procedat, în mod greşit, la respingerea cererii de restituire în natură, preluând acea parte din expertiză în care se arată că suprafaţa de teren de 257 m.p. se suprapune cu cea reconstituită pârâtului Ş.G., în baza Legii nr. 18/1991, în detrimentul părţii din raport în care se arătă că o suprafaţă de 316 m.p. este liberă de construcţii şi, în consecinţă, ar putea forma obiect al reparaţiei în forma solicitată de recurenţi.
În primul rând, nu expertul este abilitat să aprecieze, din punct de vedere juridic, în ce măsură terenul pretins este liber de construcţii, în sensul Legii nr. 10/2001. Evaluarea posibilităţii ca persoana îndreptăţită să beneficieze de restituirea în natură „pentru terenul liber" reprezintă o operaţiune de aplicare a legii în raport de situaţia afectării imobilului de anumite tipuri de construcţii şi reprezintă atributul exclusiv al instanţei.
Din această perspectivă, Curtea, raportându-se la cele stabilite de experţi în legătură cu suprafaţa de teren de 320 m.p. (316 m.p. în urma deducerii porţiunii de 4 m.p. din construcţia C2 care ocupă această suprafaţă) a respins cererea de restituire în natură motivat de faptul că 257 m.p. reprezintă teren reconstituit pârâtului, prin titlul de proprietate nr. 24799/82 din 12 iulie 1994, iar suprafaţa de 63 m.p. este ocupată de o platformă betonată, aferentă blocurilor de locuinţe, constituind, ca atare, o amenajare de utilitate publică.
Instanţa de apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, faţă de situaţia de fapt reţinută, stabilind forma de reparaţie în echivalent în favoarea recurenţilor.
Astfel, art. 9 din actul normativ în discuţie prevede regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, care este prioritară, într-adevăr, faţă de alte forme de reparaţie, dar limitat la situaţiile de excepţie, când această regulă nu mai operează.
Terenul solicitat, în natură, în prezentul litigiu face parte din această ultimă categorie, a situaţiilor de excepţie.
Curtea nu ar fi putut restitui în natură suprafaţa de 257 m.p. din acest teren, atât timp cât suprafaţa respectivă a fost reconstituită în proprietate unei alte persoane, respectiv pârâtului Ş.G., al cărui drept, constatat în baza Legii nr. 18/1991, nu poate fi ignorat. Din această perspectivă, existenţa unor construcţii neautorizate pe suprafaţa de teren menţionată (anexele C4 şi C5) nu prezintă relevanţă în cauză, atât timp cât terenul pe care au fost edificate se află în proprietatea pârâtului.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 63 m.p., ocupată de o platformă betonată ce deserveşte blocurile de locuinţe din vecinătate, nici aceasta nu ar fi putut fi restituită în natură faţă de amenajarea respectivă care, fiind afectată utilităţii publice, reprezintă un impediment legal, conform art. 10 alin. (2), la forma de reparaţie solicitată de reclamanţi.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocate în cererea de recurs, ci cele ale art. 10, aplicate de Curte, astfel încât şi criticile formulate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs sunt neîntemeiate.
În consecinţă, în raport de considerentele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.P., Ş.A.M. şi Ş.M.I. împotriva deciziei nr. 265 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2842/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2837/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
