ICCJ. Decizia nr. 2842/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2842/2010
Dosar nr. 43904/3/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1007 din 06 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanţii H.I. şi B.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General, iar, în consecinţă, a stabilit dreptul reclamanţilor la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 290 m.p., imposibil de restituit în natură, şi construcţie demolată, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că pârâtul nu a răspuns la notificarea de restituire a reclamanţilor şi că aceştia sunt persoane îndreptăţite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cuvenindu-li-se despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, proprietatea autorilor lor.
Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, care, prin Decizia nr. 539 din 29 octombrie 2009, a respins apelul pârâtului ca nefondat.
În motivarea soluţiei, Curtea de apel a reţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de soluţionare a notificării în termenul imperativ de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, situaţie faţă de care, raportat la Decizia în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mod legal prima instanţă a procedat la soluţionarea fondului notificării, cenzurând astfel refuzul unităţii deţinătoare de a restitui imobilul, dedus din lipsa răspunsului la notificare.
Împotriva deciziei Curţii de apel a declarat recurs pârâtul, invocând pronunţarea ei cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.
Aşadar, termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se folosească în dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.
Mai mult, Normele Metodologice fac vorbire, la pct. 23.1, de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării. Pct. 28.1 din Norme condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii exprese că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar aceste acte trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen prelungit ulterior, prin OUG nr. 109/2001, OUG nr. 145/2001, OUG nr. 184/2002 şi OUG nr. 10/2003, tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea soluţionării notificării.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 23 alin. (1) în forma iniţială a legii] prevede că „În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură."
Din dispoziţiile legale enunţate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (...) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe (...)". Caracterul imperativ al termenului în discuţie se deduce şi din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
Prin urmare, unitatea deţinătoare este ţinută de respectarea obligaţiei de soluţionare a notificării de restituire în termenul imperativ prevăzut de lege, iar nerespectarea acestui termen echivalează cu un refuz nejustificat de restituire, care trebuie cenzurat de instanţă prin soluţionarea pe fond a cererii de restituire.
În acest sens s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea de restituire, lipsa răspunsului entităţii deţinătoare de soluţionare a notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 având valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
În consecinţă, reţinând că pârâtul nu a rezolvat notificarea reclamanţilor în termenul imperativ prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dată pe fondul notificării de restituire.
Cât priveşte modul de calcul al termenului de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de soluţionare a notificării, aşa cum a susţinut şi recurentul, dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în redactarea iniţială a legii) stabilesc două date de referinţă, respectiv fie data înregistrării notificării, fie, după caz, data depunerii actelor doveditoare.
Data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înţeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe numai pe baza acestora - pct. 23.1 alin. (2) şi (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, în vigoare la data sesizării instanţei şi deci aplicabile litigiului pendinte.
În cazul în care unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării până la data completării documentaţiei de restituire - pct. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice.
Din datele speţei rezultă că reclamanţii au înregistrat notificarea de restituire nr. 992/2001 la unitatea deţinătoare la data de 09 iulie 2001 şi că au depus odată cu aceasta actele doveditoare de care au înţeles să se prevaleze în soluţionarea ei, conform menţiunii făcute în cuprinsul notificării existente la dosarul de fond, fără însă ca unitatea deţinătoare să le solicite în scris, în 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentaţiei de restituire, astfel că într-o atare situaţie, neoperând prorogarea termenului legal de soluţionare a notificării, unitatea deţinătoare avea obligaţia să se pronunţe asupra acesteia în termen de 60 de zile de la data când a înregistrat-o, în limita actelor depuse de reclamanţi, respectiv până la data de 09 septembrie 2001.
Susţinerile din recurs în sensul că termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluţionarea notificării nu a început să curgă întrucât reclamanţii nu ar fi depus, potrivit art. 23 (art. 22 în redactarea iniţială a legii), toate actele doveditoare odată cu notificarea de restituire, nu pot fi primite, prorogarea pe care recurentul o invocă în fapt neoperând cât timp acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a le comunica în scris notificatorilor, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare.
În absenţa îndeplinirii unei asemenea obligaţii de către recurent, acesta nu are nicio justificare legală pentru nesoluţionarea notificării în 60 de zile de la înregistrarea ei, iar faptul că reclamanţii nu au precizat odată cu depunerea notificării că nu mai deţine alte probe în afara celor anexate notificării nu se constituie într-un impediment legal la soluţionarea notificării, cum greşit pretinde recurentul, care urma a se pronunţa în termenul legal numai pe baza actelor doveditoare depuse - pct. 25.1 alin. (3) din Norme.
Pe de altă parte, faptul că, prin modificări legale succesive, s-a prelungit termenul de depunere a actelor doveditoare, nu are nicio semnificaţie în ceea ce priveşte modul de calcul al termenului de soluţionare a notificării, care urmează regulile prevăzute la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, a căror analiză s-a făcut anterior.
Teza susţinută de recurent, aceea că precizarea persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte probe condiţionează unitatea deţinătoare în a se pronunţa asupra notificării, respectiv că atât timp cât notificatorii nu au depus toate actele doveditoare, termenul de soluţionare a notificării nu începe practic să curgă, nu poate fi primită. Aceasta, pe de o parte, pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte, pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanţă al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluţionarea notificării lor, aceştia nu-şi pot valorifica garanţiile procesuale consacrate prin dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta Decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii şi lipsite de orice eficienţă.
Având în vedere că reclamanţii au depus, odată cu notificarea, actele de care au înţeles să se folosească în susţinerea acesteia, iar entitatea notificată nu le-a comunicat în scris necesitatea completării actelor doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i incumba în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 23 în forma iniţială a legii), aceea de soluţionare a cererii de restituire în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării. Faţă de această situaţie, în mod legal s-a reţinut în etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona notificarea reclamanţilor şi, implicit, refuzul de restituire a imobilului, cu consecinţa cenzurării unui asemenea refuz de către instanţă în litigiul pendinte, prin soluţionarea pe fond a cererii de restituire a reclamanţilor.
Rezultă că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-l respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 539 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2843/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2839/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
