ICCJ. Decizia nr. 2846/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2846/2010
Dosar nr. 9384/1/2009
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 508 din 27 aprilie 2005, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia împotriva dispoziţiei Primarului mun. Iaşi nr. 9888/2004, formulată de reclamanta R.L. în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. Iaşi.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că întrucât H.E. nu era persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nici reclamanta, în calitate de legatară universală a acesteia, nu poate avea vreun drept cu privire la imobilul revendicat.
Această sentinţă a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi care, prin Decizia nr. 51 din 17 martie 2006, a respins apelul reclamantei, ca nefondat, cu motivarea că numai persoanele cu vocaţie succesorală proprie la moştenirea defuncţilor proprietari sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, or, H.E., autoarea reclamantei şi nora proprietarilor imobilului litigios, nu are vocaţie succesorală la moştenirea defuncţilor proprietari, deoarece calitatea sa de moştenitoare testamentară a soţului său, H.R., fiu al defuncţilor proprietari, i-a dat posibilitatea de a moşteni numai masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, aşa cum rezultă şi din conţinutul certificatului de moştenitor nr. 1086/1981.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia nr. 8175 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat Decizia recurată şi, rejudecând apelul reclamantei, l-a admis, dispunând desfiinţarea sentinţei primei instanţe cu trimiterea cauzei spre rejudecare la această instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte a constatat că, prin nerecunoaşterea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţele anterioare au soluţionat greşit procesul fără a intra în cercetarea fondului, ceea ce impune reluarea judecăţii de către prima instanţă, care va avea în vedere şi criticile formulate de recurenta-reclamantă ca apărări de fond.
În acest sens, Înalta Curte a reţinut ca fiind greşită aprecierea instanţei de fond, ca şi a instanţei de apel, potrivit căreia H.E., autoarea reclamantei şi nora proprietarilor iniţiali ai imobilului litigios, nu are vocaţie succesorală la moştenirea defuncţilor proprietari H.P.E.E. şi H.P.M., întrucât calitatea sa de moştenitoare testamentară a soţului său, H.R., i-a dat posibilitatea de a moşteni numai masa succesorală rămasă de pe urma acestuia, stabilită prin certificatul de moştenitor nr. 1086/1981.
În speţă, potrivit dispoziţiilor art. 888 şi art. 679 C. civ., defunctei H.E., autoarea reclamantei, îi revenea, în calitate de legatar universal, întreaga masă succesorală ce a aparţinut defunctului ei soţ, H.R., chiar dacă, la data eliberării certificatului de moştenitor, imobilul în litigiu nu a fost trecut în mod expres în cuprinsul său.
Astfel, bunul imobil în discuţie nu a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi, prin urmare, proprietarii iniţiali nu şi-au pierdut niciodată această calitate.
Rezultă că imobilul nu a ieşit niciodată în mod valabil din patrimoniul soţilor H.P.E.E. şi H.P.M. şi, prin urmare, aceştia au fost moşteniţi şi de fiul lor, H.R., care, la rândul său, l-a transmis soţiei sale H.E. (autoarea reclamantei), ce l-a solicitat în temeiul art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pe care aceasta din urmă l-a transmis reclamantei cu titlu de legat universal, conform certificatului de moştenitor nr. 125 din 18 decembrie 2002.
Drept urmare, aprecierea instanţei de apel, în sensul că numai persoanele cu vocaţie succesorală proprie, nu şi legatarii universali, sunt persoane îndreptăţite să solicite restituirea în natură sau echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, este fără temei legal.
Întrucât reclamanta este legatară universală a autoarei sale H.E., ceea ce îi conferă dreptul asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ce se vor dovedi că revin legal autoarei sale, inclusiv asupra dreptului de a solicita restituirea imobilului în discuţie, în mod greşit s-a reţinut de către instanţele anterioare că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În fond după casare, pricina a fost soluţionată de Tribunalului Iaşi prin sentinţa nr. 896 din 16 iunie 2008, în sensul respingerii contestaţiei, pe motiv că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire potrivit Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care autoarea sa, H.E., nu are vocaţie succesorală la moştenirea proprietarilor iniţiali.
Prin Decizia nr. 191 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 896 din 16 iunie 2008, pe care a desfiinţat-o, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, faţă de împrejurarea că aceasta a nesocotit dispoziţiile obligatorii din Decizia de casare a Înaltei Curţi, pronunţându-se încă o dată pe excepţia lipsei calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituire, în loc să se pronunţe pe fondul cauzei.
În rejudecare, pricina a fost soluţionată de Tribunalul Iaşi prin sentinţa nr. 485 din 23 martie 2009, conform căreia: s-a admis contestaţia; s-a anulat dispoziţia nr. 9888 din 13 decembrie 2004 emisă de Primarul mun. Iaşi; s-a reconstituit dreptul de proprietate al reclamantei pentru suprafaţa de 596,7 m.p. teren situat în municipiul Iaşi şi s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a acestui imobil; s-a dispus acordarea de despăgubiri constând în măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru terenul în suprafaţă de 139,5 m.p. şi construcţia vândută în temeiul Legii nr. 112/1995, situate la aceeaşi adresă din municipiul Iaşi; s-a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea soluţiei, instanţa de rejudecare a reţinut că, prin Decizia nr. 8175, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 9073/1/2006, s-a hotărât cu putere de lucru judecat că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită, potrivit Legii nr. 10/2001, la solicitarea măsurilor reparatorii stabilite de această lege şi că imobilul litigios a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Din raportul de expertiză suplimentar efectuat în cauză rezultă că, în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost vândute terenul în suprafaţă de 139,50 m.p. şi construcţia aflată pe acesta, restul suprafeţei de teren de 596,70 m.p. fiind liberă.
Ca atare, terenul liber de 596,70 m.p. trebuie restituit în natură reclamantei, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar pentru diferenţa de teren şi construcţia înstrăinate, imposibil astfel de restituit în natură, trebuie acordate măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri în condiţiile legii speciale, conform art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege.
Prin Decizia nr. 143 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 485 din 23 martie 2009 a Tribunalului Iaşi.
Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reţinut următoarele:
În mod legal prima instanţă a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 596,7 m.p., care este liber, şi acordarea de despăgubiri pentru diferenţa de teren 139,5 m.p. şi construcţiile înstrăinate.
Prin notificarea nr. 2299/01/N, autoarea reclamantei, H.E., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, prin imobil înţelegându-se teren şi construcţie, aşa încât instanţa s-a pronunţat numai asupra a ceea ce s-a cerut.
Neîntemeiat este şi motivul de apel ce vizează întinderea dreptului reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere dispoziţiile art. 888 şi 679 C. civ., conform certificatului de moştenitor nr. 1086/1981, autoarei reclamantei, H.E., îi revenea, în calitate de legatar universal, întreaga masă succesorală ce a aparţinut defunctului ei soţ, H.R. H.R. a transmis soţiei sale, H.E., patrimoniul său, iar aceasta a solicitat, în conformitate cu art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului din Iaşi, str. Sărăriei.
Ca atare, reclamanta are un legat universal, conform certificatului de moştenitor nr. 125 din 18 decembrie 2002, şi nu o cotă parte din imobil.
Nici motivul de apel referitor la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 597,70 m.p. nu este fondat. Parcelele restituite în natură sunt cele cu nr. 1523 şi 1524, iar numitul T.F. are în titlul de proprietate parcela nr. 1515.
Nici motivul referitor la acordarea despăgubirilor nu este întemeiat, în condiţiile în care pentru suprafaţa de teren de 139,5 m.p. şi construcţia vândută nu au mai fost acordate despăgubiri în temeiul Legii 10/2001.
Decizia nr. 143 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi a fost atacată cu recurs de către pârât, care a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat aceste motive, recurentul a formulat următoarele critici:
- În mod nelegal, Curtea de apel a apreciat ca fiind neîntemeiat motivul de apel prin care se imputase primei instanţe că a acordat reclamantei mai mult decât a cerut, respectiv măsuri reparatorii pentru teren, deşi, conform notificării, reclamanta solicitase măsuri reparatorii numai pentru etajul construcţiei şi anexele din curte.
- În mod nelegal a fost respins şi motivul de apel cu privire la întinderea dreptului reclamantei, Curtea de apel limitându-se să constate că reclamanta a solicitat restituirea imobilului în baza art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Nu s-a cercetat, însă, cât anume din imobil revenea autorului notificatoarei, pentru a se stabili apoi întinderea dreptului acesteia la măsuri reparatorii.
Din înscrisurile depuse la dosarul aferent notificării rezultă că, la data preluării abuzive, proprietari ai imobilului erau moştenitorii lui H.P.E.E., alături de soţia acestuia, H.P.M. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiecare proprietar de la data preluării are dreptul său determinat şi limitat la ceea ce a deţinut la data preluării, iar moştenitorul unui proprietar nu poate pretinde mai mult decât cota-parte din imobil la care autorul său era îndreptăţit.
Or, la data preluării, H.R., soţul H.E., autoarea reclamantei, era, potrivit certificatului de moştenitor nr. 186/1981, proprietar al cotei de 12/160 din imobil.
La această cotă din imobil se adaugă, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din lege, cota de 5/8 care a aparţinut H.P.M., dar reclamanta nu are niciun drept asupra cotelor care au aparţinut celorlalţi coproprietari de la data preluării.
- În mod nelegal instanţele anterioare au trecut peste constatarea expertului în sensul că, din totalul de 327,20 m.p. teren arabil, 291,22 m.p. sunt trecuţi în titlul de proprietate emis pe numele altei persoane, T.F., şi, fără a lămuri situaţia de fapt, au constatat doar că există o eroare în numerotarea parcelelor, înlăturând, din acest punct de vedere, constarea expertului şi atribuind reclamantei o suprafaţă de teren pentru care o altă persoană are deja titlu de proprietate.
Mai mult decât atât, cum din niciun înscris nu rezultă că, odată cu parterul clădirii, proprietarii originari ar fi cumpărat întreaga suprafaţă de teren aferentă imobilului, iar din procesul-verbal nr. 63 din 15 decembrie 1950 rezultă că a fost preluată suprafaţa de 146 m.p., apare ca nelegală măsura instanţelor anterioare de a recunoaşte reclamantei dreptul la măsuri reparatorii pentru o suprafaţă de teren de 736,20 m.p.
- Decizia recurată este nelegală şi pentru că prin ea nu s-a dispus obligarea reclamantei, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la rambursarea sumei reprezentând despăgubirea încasată în baza Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflaţie, corespunzătoare suprafeţei de teren restituite în natură.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat, potrivit celor ce succed.
Mai întâi, sub aspectul încadrării în drept a recursului, este de menţionat că pct. 6 şi 8 ale art. 304 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - plus petita sau extra petita, respectiv interpretarea greşită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecăţii.
Astfel, în speţă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi incident, în condiţiile în care apelul a fost respins ca nefondat, acest motiv fiind funcţional numai în situaţia în care instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului cererii de chemare în judecată, caz în care poate să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Prin urmare, critica prin care recurentul se plânge de faptul că instanţa de apel nu i-a primit motivul prin care imputase primei instanţe că a acordat reclamantei mai mult decât a cerut, ignorând limitele cererii de restituire, nu se încadrează în art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizată.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., incidenţa lui în speţă este exclusă, cât timp recurentul nu a indicat actul juridic ce ar fi fost interpretat greşit de instanţă, act juridic care nu se confundă înscrisurile probatorii.
În fapt, criticile formulate de recurent aduc în discuţie chestiunea nemotivării hotărârii recurate cu privire la toate motivele de apel şi aceea a pronunţării acestei hotărâri cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, aşa încât ele se circumscriu motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă se va face analiza recursului, conform celor ce se vor arăta în continuare.
1. Relativ la limitele legalei învestiri a primei instanţe, în mod corect Curtea de apel a apreciat că acestea sunt date de cererea de restituire a imobilului - construcţie şi teren, iar nu doar a imobilului - construcţie, cu consecinţa respingerii motivului de apel formulat pe acest aspect.
Astfel, obiectul cererii de restituire din acţiunea dedusă judecăţii se suprapune cu cel din notificarea formulată de autoarea reclamantei în baza Legii nr. 10/2001 şi vizează imobilul din Iaşi, înţeles ca teren şi construcţii.
Conform notificării din dosarul Tribunalului Iaşi nr. 813/2005, H.E., autoarea reclamantei, a solicitat „restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi", fiind fără relevanţă, din punctul de vedere al identificării obiectului cererii de restituire, că petenta a făcut apoi referire expresă la „etajul imobilului şi la anexele din curte", cât timp în dovedirea cererii sale de restituire a făcut trimitere la titlul de proprietate originar, şi anume „contractul de vânzare-cumpărare din 1918", act anexat notificării, în al cărui obiect intră atât construcţiile, cât şi terenul.
Prin urmare, cererea de restituire a vizat imobilul compus din teren şi construcţii, argument în raport de care, în mod corect, Curtea de apel nu a primit critica apelantului privind depăşirea de către prima instanţă a limitelor legalei sale învestiri, prin acordarea de măsuri reparatorii şi pentru teren, nu doar pentru construcţii.
2. De asemenea, în mod corect curtea de apel nu a primit nici critica formulată pe aspectul întinderii dreptului la restituire al reclamantei.
În fapt, problema întinderii dreptului la restituire al reclamantei este strâns legată de aceea a calităţii reclamantei şi autoarei sale de persoană îndreptăţită la restituire, cea din urmă dezlegată în mod irevocabil prin Decizia de casare pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei.
Astfel, prin Decizia de casare nr. 8175 din 13 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului litigios, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în calitatea sa de legatară universală a notificatoarei H.E., care, la rândul său, îşi justifică aceeaşi calitate, conform art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind, practic, comoştenitoarea defuncţilor proprietari originari, H.P.E.E. şi H.P.M., în condiţiile în care ea este legatara universală a unuia dintre cei patru comoştenitori ai defuncţilor proprietari originari, şi anume H.R.
Rezultă că, pe aspectul calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, recunoscută reclamantei şi autoarei sale în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Decizia de casare a Înaltei Curţi se impune cu putere obligatorie în rejudecarea cauzei, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba despre o problemă de drept dezlegată de instanţa de recurs.
Pe de altă parte, ca hotărâre irevocabilă, Decizia de casare menţionată a intrat în puterea lucrului judecat pe chestiunea ce a constituit obiectul analizei instanţei de recurs, aşa încât, şi din această perspectivă, judecătorii fondului erau ţinuţi de modul în care instanţa de recurs a dezlegat problema calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantei şi autoarei sale. Aceasta deoarece, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, altfel spus, ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional în mod irevocabil nu mai poate fi combătut, impunându-se ca un „dat" judecătorului în virtutea prezumţiei de lucru judecat, prevăzută de art. 1200 pct. 4 C. civ., prezumţie ce reprezintă manifestarea pozitivă a puterii lucrului judecat.
Or, în raport de temeiul de drept în baza căruia instanţa de recurs a recunoscut reclamantei şi autoarei sale calitatea de persoană îndreptăţită la restituire - art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod legal în rejudecarea cauzei s-a stabilit întinderea dreptului reclamantei asupra întregului imobil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reţinându-se că autoarea sa a fost singura comoştenitoare care a formulat notificare de restituire, aşa încât ei îi vor profita şi cotele celorlalţi comoştenitori ai defuncţilor proprietari originari, care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează beneficiul acestei legi în favoarea moştenitorilor, legali sau testamentari, ai persoanei fizice îndreptăţite, cu referire la art. 4 alin. (4), conform căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura specială pentru acordarea măsurilor reparatorii profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire.
Dispoziţiile art. 4 alin. (2) nu se referă, deci, la ipoteza coproprietăţii asupra bunului solicitat la data preluării abuzive, această ipoteză fiind reglementată distinct de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi numai în cazul ei nu este operant dreptul de acrescămant asupra întregului imobil, prevăzut de art. 4 alin. (4) din aceeaşi lege.
Prin urmare, apărarea pârâtului-recurent privind neoperarea dreptului de acrescămant în favoarea reclamantei, pentru întregul imobil, nu putea fi primită în rejudecarea cauzei, întrucât ea viza ipoteza prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, inaplicabilă în speţă faţă de Decizia de casare a instanţei de recurs, în care s-a statuat asupra aplicabilităţii art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, decizie obligatorie pentru judecătorii fondului, fără posibilitatea de a fi rediscutată pe chestiunile de drept pe care le-a dezlegat, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 1200 pct. 4 C. civ.
În acest context, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a analizat criticile propriu-zise referitoare la întinderea dreptului la restituire al reclamantei şi nici că a pronunţat, pe acest aspect, o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
3. Recurentul a reproşat instanţelor anterioare şi stabilirea greşită a situaţiei de fapt privind terenul litigios, susţinând că acestea au reţinut în mod nelegal că există doar o eroare în numerotarea parcelelor, înlăturând astfel constatarea expertului în sensul că, din totalul de 327,20 m.p. teren arabil, 291,22 m.p. sunt trecuţi în titlul de proprietate emis pe numele altei persoane, ceea ce a condus la atribuirea către reclamantă a unui teren care nu era liber, înscris în titlul de proprietate al altei persoane.
Pe de altă parte, recurentul a contestat, cu trimitere la probe, dovedirea în cauză a dreptului de proprietate al autorilor originari asupra terenului aferent construcţiei, situaţie faţă de care a pretins ca fiind nelegală acordarea de măsuri reparatorii pentru teren, în favoarea reclamantei.
Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie, însă, motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.. Aceasta deoarece, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunţarea deciziei atacate, care a avut loc la data de 14 octombrie 2009.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Ceea ce are competenţa să verifice instanţa de recurs este dacă, prin raportare la situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel, legea a fost aplicată corect.
În speţă, prin hotărârile de fond şi apel, s-a stabilit definitiv, ca situaţie de fapt, pe bază de probe, că reclamanta şi-a dovedit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă totală de teren de 736,20 m.p. şi că, din aceasta, suprafaţa 596,70 m.p., care excede celei vândute în baza Legii nr. 112/1995, este liberă şi ea formează parcelele 1523 şi 1524 din cvartalul nr. 4, nesuprapunându-se cu cea inclusă în titlul de proprietate al numitului T.F., în care este trecută parcela nr. 1515.
Or, prin raportare la această situaţie de fapt, care nu poate fi schimbată în recurs, potrivit celor deja arătate, hotărârea atacată, prin care s-a confirmat soluţia fondului de restituire în natură a terenului liber în suprafaţă de 596,70 m.p., apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care instituie regula restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
4. Contrar susţinerilor recurentului, Decizia recurată nu a fost dată nici cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Conform acestor dispoziţii legale, în ipoteza imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, ele au dreptul numai la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului.
Cum, însă, nici reclamanta şi nici autoarea sa, H.E., nu figurează cu hotărâri emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Consiliului Judeţean Iaşi privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul din Iaşi, fapt ce rezultă din adresa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi nr. 3752 din 14 martie 2003, dispoziţiile legale invocate de recurent nu îşi găseau aplicabilitatea în speţă.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că niciuna din criticile formulate de recurent nu este întemeiată, astfel că nefiind îndeplinite condiţiile cazurilor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul mun. Iaşi împotriva deciziei nr. 143 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2857/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2843/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
