ICCJ. Decizia nr. 2858/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2858/2010
Dosar nr. 6996/111/2001
Şedinţa din 7 mai 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 8 octombrie 2001, sub nr. 6996/111/2001, contestatorii A.J.P. şi A.J.T. au solicitat, în contradictoriu cu intimata SC M. SA, ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să se constate îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte imobilul înscris în C.F. Oradea, ce reprezintă, în natură, trei apartamente care sunt înscrise, la rândul lor, în C.F. Oradea; să se dispună anularea deciziei nr. 16 din 28 august 2001 emisă de intimată şi restituirea în natură a imobilelor descrise anterior.
Pârâta SC M. SA a depus la dosar întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului (A.P.A.P.S. Bucureşti).
Prin sentinţa civilă nr. 486/C din 25 mai 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea de chemare în judecată formulată de contestatori şi cererea de chemare în garanţie formulată de intimata SC M. SA împotriva A.P.A.P.S.
La pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, emisă de intimata SC M. SA, s-a respins notificarea nr. 26/2001, formulată de contestatorii A.J.P. şi A.J.T., având ca obiect restituirea în natură a imobilelor în litigiu, faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, totodată, s-a dispus şi trimiterea dosarului către A.P.A.P.S., pentru a se face aplicarea art. 19 alin. (2) din aceeaşi lege.
În dispozitivul deciziei s-a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă întrucât SC M. SA este societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni de la F.P.S., actual A.P.A.P.S., astfel că aceste imobile au intrat, cu titlu valabil, în patrimoniul societăţii respective, precum şi că imobilele a căror restituire se cere au altă destinaţie decât cea iniţială, fiind modificate substanţial, formând, în prezent, un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinaţia iniţială, de locuinţă.
Curtea de Apel a considerat că temeiurile care au stat la baza acestei decizii sunt corecte.
Astfel, intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor din litigiu în urma procesului de privatizare a acesteia, în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000, în capitolul III din acest contract precizându-se că proprietatea asupra bunurilor vândute se transmite, de la vânzător la cumpărător, la data plăţii preţului prevăzut la art. 4.1.; intimata a depus, la dosarul cauzei, ordinul de plată din 23 iunie 2000, deci, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001.
Susţinerile contestatorilor potrivit cărora societatea nu ar fi fost privatizată integral nu au fost reţinute de instanţă, singura probă în acest sens fiind o adresă a Camerei de Comerţ şi Industrie Bihor, din 05 octombrie 2001, din care rezultă că la data de 30 iulie 1998 F.P.S. era acţionar, având un aport la capitalul social de 9,897%.
Or, aceasta situaţie a acţionariatului nu numai că este mult anterioară procesului de privatizare a intimatei, dar acţiunile deţinute, la acea data, de F.P.S. sunt tocmai acele acţiuni care au făcut obiectul contactului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000.
Mai mult, din certificatul emis de Camera de Comerţ şi Industrie Bihor din 23 octombrie 2002, rezultă că SC M. SA este o societate comercială al cărei capital social este în proporţie de 100% privat autohton.
Nu au fost reţinute nici susţinerile contestatorilor potrivit cărora bunurile litigioase nu ar fi fost preluate în temeiul contractului de privatizare. Astfel, odată cu proprietatea asupra acţiunilor s-a transmis şi dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul vânzătorului, deci, inclusiv asupra bunurilor din litigiu, acestea fiind evidenţiate în fişa de inventar şi fişa mijlocului fix.
Faţă de cele de mai sus, instanţa a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 27 alin. (1) din acelaşi act normativ, pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoana îndreptăţită are dreptul la m[suri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominal[ folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
Or, cele două condiţii cumulativ prevăzute de textul indicat sunt îndeplinite în cauza de faţă.
Astfel, imobilul din litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de niciuna dintre părţi.
În ceea ce priveşte evidenţierea bunului în patrimoniul societăţii, îndeplinirea acestei condiţii rezultă din înscrierile făcute în fişa de inventar şi fişa mijlocului fix, conform celor reţinute mai sus.
Pe de altă parte, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anularii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, iar aceasta inclusiv în situaţia în care imobilele ar fi fost preluate de stat fără titlu valabil.
Or, în cauza de faţă, contestatorii nu au înţeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, în mod corect, intimata a dispus trimiterea dosarului către A.V.A.S., în temeiul alin. (2) din art. 27 al Legii nr. 10/2001, care prevede că „Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituţiei publice implicate care a efectuat privatizarea – A.V.A.S., ministerul de resort, autoritatea administraţiei publice locale – în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia".
În concluzie, constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru restituirea în natură a imobilelor solicitate, contestatorii fiind îndreptăţiţi doar la plata de despăgubiri, instanţa a respins acţiunea formulată, ca nefondată.
Ca urmare a respingerii cererii principale, a respins şi cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S., formulată de intimată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel contestatorii, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 78 A din 28 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
În mod corect a constatat instanţa de fond că imobilele din litigiu nu pot fi restituite în natură, fiind în proprietatea unei societăţi comerciale de drept privat şi, astfel, a fost menţinută dispoziţia emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanţii-apelanţi.
Imobilele din litigiu, înscrise, în prezent, în C.F. Oradea, au format, iniţial, apartamente de locuit şi au aparţinut defunctului P.I., reclamanţii fiind moştenitorii săi legali. Acestea au trecut în proprietatea Stalului Român, în anul 1975, ulterior, li s-a schimbat destinaţia, iar, prin contractul de privatizare, vânzare-cumpărare de acţiuni, pârâta SC M. SA Oradea le-a cumpărat, plătind integral participaţiile statului la această societate, pârâta devenind, astfel, societate integral privată.
Că, odată cu acţiunile, au fost cumpărate şi activele constând din imobilele în litigiu rezultă din fişele de inventar întocmite cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între fostul F.P.S. şi societatea pârâtă.
În capitolul III din actul juridic din anul 2000, s-a stipulat că bunurile cuprinse în registrul de inventar trec, de la vânzător la cumpărător, la data plăţii preţului. Preţul a fost achitat la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Faţă de cele de mai sus, Curtea a considerat că sunt nerelevante criticile apelanţilor privind titlul legal sau abuziv al Statului Român. Operând transmisiunea proprietăţii de la Statul Român în favoarea unei persoane juridice private, esenţială, în prezenta cauză, este valabilitatea titlului de proprietate al cumpărătorului, în speţă, SC M. SA Oradea. Or, titlul de proprietate al pârâtei este unul valabil şi actual, nefiind anulat, şi, astfel, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Restituirea în natură nu este posibilă, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care, în mod corect, pârâta a înaintat notificarea formulată de aceste părţi către A.P.A.P.S. Bucureşti, pentru declanşarea procedurilor de despăgubire prin echivalent.
Cu privire la Decizia Curţii de Apei Oradea nr. 816/2006, prin aceasta s-a dispus doar cu privire la construcţii şi nu cu privire la terenul aferent, iar, prin prezenta acţiune, se solicită restituirea in natură, în întregime, a imobilelor, atât teren, cât şi construcţii.
De altfel, prin Decizia arătată s-a reînscris dreptului de proprietate al Statului Român, împotriva căruia pârâta SC M. SA Oradea deţine titlu valabil, contractul de privatizare şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza HG nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de intabulare. Evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate al acesteia, drept consfinţit atât prin Constituţia Românie, cât şi prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Motivarea instanţei de fond excede prevederilor legale, care reglementează situaţia bunurilor preluate abuziv, de către Statul Roman, şi aduce atingere principiului restituirii dreptului de proprietate, precum şi garanţiilor care guvernează această instituţie.
Instanţele de fond şi apel au tratat, în mod inechitabil, problemele juridice care sunt aferente lămuririi şi judecării cauzei, pentru pronunţarea unei hotărâri juste.
În ceea ce priveşte titlul Statului, nu se poate reţine ideea constituirii legale a acestuia.
Statul Român a preluat imobilul în două etape, respectiv cota de 1/2, cu titlu de sistare a indiviziunii, şi cota de 1/2, prin Decizia nr. 444/1975, în baza Legii nr. 4/1973.
Referitor la sistarea indiviziunii, în situaţia coproprietăţii deţinute de către Statul Român împreuna cu un cetăţean, erau aplicabile prevederile Decretului nr. 841/1964, act normativ abuziv şi neconstituţional, în raport de dispoziţiile art. 36 din Constituţia din anul 1965, în vigoare în 1973, care recunoşteau şi garantau dreptul de proprietate al persoanelor fizice.
Astfel, potrivit art. 4 din Decretul nr. 841/1964, proprietarul era obligat, în cazul în care statul îşi exprima opţiunea, la vânzarea părţii din coproprietate, în favoarea acestuia, fără să ţină seama dacă imobilul era partajabil sau nu în natură.
Caracterul neconstituţional se referea la cele două drepturi, acordate numai statului, nu şi celeilalte părţi din raportul juridic al indiviziunii, şi anume cele privind opţiunea exclusivă a acestuia, nu şi a persoanei fizice coindivizare, precum şi ideea de „bun necesar", statului, care îl plasa mai presus de lege, fără respectarea necesităţilor celeilalte părţi din raportul juridic.
Referitor la preluarea cotei de 1/2 din imobil, în temeiul legii nr. 4/1973, recurenţii susţin că aceasta încălca dispoziţiile art. 36 din Legea fundamentală, faţă de interdicţia de a avea în proprietate două locuinţe, precum şi de dispoziţia privind trecerea terenurilor aferente construcţiilor înstrăinate în proprietate statului, cu ocazia vânzării.
În concluzie, Statul Român nu deţine un just titlu pentru imobilul în litigiu.
2. Nici pârâta SC M. SA nu justifică un asemenea titlu.
Instanţa de apel, în mod greşit, a evitat să analizeze modalitatea de dobândire a proprietăţii, de către pârâtă, cu motivarea că „sunt nerelevante criticile privind titlul legal sau abuziv al Statul Român".
Din perspectiva dispoziţiilor art. 29 coroborate cu art. 45 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, era obligatorie stabilirea valabilităţii titlului, neputându-se admite că „titul de proprietate este unul valabil şi actual, nefiind anulat".
Această afirmaţie este nereală deoarece, prin Decizia irevocabilă nr. 816 R/2006, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, s-a dispus radierea înscrierilor privind schimbarea destinaţiei construcţiilor, dreptul de administrare operativă al pârâtei asupra acestor bunuri şi cel de proprietate asupra apartamentelor I, II, III, dreptul de proprietate asupra terenului aferent, fiind menţinut conform încheierii de intabulare din 19 iulie 1994, anulată parţial, doar cu privire la construcţii.
Pe de altă parte, pârâta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin act translativ de proprietate de la Statul Român, ci imobilul s-a găsit în patrimoniul său anterior anului 1990, când societatea era întreprindere socialistă de stat. După 1990, pârâta s-a privatizat, fără să opereze un transfer al dreptului de proprietate din partea statului către societate, acţiunile statului fiind preluate de aceasta, în condiţiile în care le deţinea, anterior, cu titlu de drept de administrare.
În concluzie, proprietar este Statul Român, nu pârâta din prezenta cauză.
3. Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 se referă la „patrimoniul societăţii privatizate", în sens complex faţă de interpretarea dată, acestei sintagme, de către instanţele anterioare.
Transmisiunea trebuia să aibă, ca obiect, şi imobile, nu să reprezinte o simplă vânzare-cumpărare de acţiuni, respectiv societatea să fi achitat, prin valoarea acţiunilor, şi valoarea imobilelor. Or, în speţă, nu s-a dovedit că, cumpărarea, în parte, a acţiunilor de la stat a avut ca obiect şi activele reprezentate de construcţii.
Recurenţii au solicitat admiterea căilor de atac exercitate şi, pe fond, admiterea acţiunii, anularea deciziei nr. 14/2001 emisă de SC M. SA şi restituirea în natură a imobilelor revendicate.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dosar a depus întâmpinare intimata-pârâtă SC M. SA, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Din oficiu, ca motiv de ordine publică, Înalta Curte a supus dezbaterii chestiunea referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. din 24 iulie 2008.
Analizând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, a motivului de ordine publică invocat din oficiu şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1. În esenţă, Curtea de Apel a reţinut că, în soluţionarea cauzei, este relevantă valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, nu şi legalitatea modalităţii de preluare a bunului, de către stat, considerând, totodată, că, nefiind anulat contractul de privatizare care include şi imobilele pretinse de reclamanţi, aceştia nu pot obţine restituirea lor în natură.
În acest sens, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art. 27 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, respingând apelul reclamanţilor pentru considerentele arătate.
Instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi, respectiv, aplicarea greşită a celor două texte de lege.
Astfel, deşi Curtea a făcut aplicarea art. 27 alin. (1) din actul normativ în discuţie, şi, cu toate că nu indică în considerente, a vizat textul de lege respectiv în forma iniţială, de la data intrării în vigoare a actului normativ, a considerat, în mod greşit, că nu are relevanţă stabilirea caracterului valabil sau nevalabil al titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu.
Într-adevăr, în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, se prevede că, în cazul imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute în art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
În acest text de lege nu se face distincţie, în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită, în raport de caracterul modalităţii de preluare a imobilului pretins, de către stat.
Dispoziţiile respective nu se mai aplică, însă, faţă de Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge, după intrarea ei în vigoare.
Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate.
Faţă de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte constată că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel, şi instanţele anterioare s-au raportat, şi nu dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.
Având în vedere textul de lege sus-menţionat, Curtea de Apel a ignorat, însă, una dintre cerinţele importante ale textului, atât în determinarea formei de reparaţie cuvenite reclamanţilor, cât şi a entităţii care este obligată să soluţioneze pretenţiile părţilor arătate, considerând, în mod greşit, că nu are relevanţă caracterul preluării imobilelor în litigiu, de către stat. Aceasta, deşi reclamanţii criticaseră, prin cererea de apel, printre altele, concluziile primei instanţe în legătură cu caracterul valabil al preluării bunurilor, de către stat.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, persoanei îndreptăţite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
Din interpretarea per a contrario (prin opoziţie) a normei juridice enunţate mai sus, rezultă că, în cazul preluării bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparaţia în echivalent nu intervine, în mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 10, art. 18, art. 19). În esenţă, restituirea în natură este posibilă dacă bunul este liber şi nu este considerat un alt imobil, în sensul şi condiţiile dispoziţiilor legale menţionate.
Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă de reparaţie solicitată de reclamanţi, nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăţi integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanţă şi în ceea ce priveşte entitatea abilitată de lege să soluţioneze notificarea.
Potrivit art. 27 alin. (2), în cazul în care se solicită restituirea în condiţiile alin. (1), în consecinţă, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (şi se soluţionează) de către instituţia publică implicată în privatizare – A.P.A.P.S. (în prezent, A.V.A.S.). Prin aceeaşi modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluţiona notificarea unitatea deţinătoare a imobilului, indiferent de forma de reparaţie cuvenită solicitantului.
Cum instanţa de apel nu a verificat criticile apelanţilor privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta Curte nu poate aplica, în recurs, dispoziţiile legale anterior menţionate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanţi, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de apel să examineze şi să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului.
Raportat la acest aspect, în raport de natura titlului statului, Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluţioneze notificarea şi, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta SC M. SA, forma de reparaţie, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanţilor. În caz contrar şi raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere a notificării, spre soluţionare, către A.V.A.S., sens în care s-a şi dispus prin Decizia nr. 14 din 12 iulie 2001, analizată de instanţele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deţinătoare.
2. Raportat la acest ultim aspect, al unităţii deţinătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greşit, că nu are relevanţă de plano Decizia civilă pronunţată în recurs, în consecinţă, irevocabilă şi cu putere de lucru judecat, nr. 816 R din 8 iunie 2006, de către Curtea de Apel Oradea.
Prin hotărârea menţionată, s-a decis, printre altele, constatarea nulităţii parţiale a încheierilor de intabulare prin care s-a schimbat destinaţia construcţiilor în litigiu şi s-au intabulat dreptul de administrare operativă şi, respectiv, dreptul de proprietate, în favoarea pârâtei, asupra apartamentelor nr. I, II, III, solicitate în prezentul litigiu, şi s-a dispus, totodată, radierea înscrierilor din colile de C.F. cu obiectul menţionat.
Faţă de aceste dispoziţii şi de puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre irevocabilă, în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi 1202 C. civ., Curtea trebuia să verifice susţinerile apelanţilor în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deţinătoare a imobilului, în sensul Legii nr. 10/2001, şi anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunurile pretinse şi care, în opinia reclamanţilor, este Statul Român, iar nu pârâta.
În mod greşit, Curtea a ignorat această hotărâre judecătorească şi nu a examinat critica apelanţilor referitor la efectele juridice ale deciziei din recurs asupra calificării unităţii deţinătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, în materie de nulitate, efectele constatării acestei sancţiuni au caracter retroactiv (cu excepţiile prevăzute de lege).
De asemenea, situaţia juridică a construcţiilor în litigiu nu poate fi confundată şi nici tratată, din punct de vedere juridic, identic cu cea a terenului aferent construcţiilor, astfel încât să prezinte interes, pentru identificarea unităţii deţinătoare, doar persoana care este titulara dreptului de proprietate asupra terenului.
Curtea a examinat problema construcţiilor şi a terenului aferent, fără distincţie, considerând, în mod greşit, că situaţia lor juridică este aceeaşi şi, ignorând Decizia sus-menţionată, a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcţiilor, deşi înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menţionată. În plus, nu a avut în vedere nici caracterul şi efectele înscrierilor, respectiv a radierii menţiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938.
A mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza HG nr. 834/1991, deşi acesta vizează doar terenul, şi de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, deşi acest act juridic se referă la acţiuni, iar nu la active.
3. Din perspectiva ultimului dintre actele juridice sus-menţionate, Curtea a stabilit, în mod greşit, natura juridică a contractului, cu consecinţa unei concluzii nelegale în ceea ce priveşte caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, desfiinţarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală (art. 46, în forma iniţială).
Pe lângă argumentele expuse mai sus în legătură cu consecinţele deciziei nr. 816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă în privinţa imobilelor în litigiu şi, respectiv, asupra calităţii ei de unitate deţinătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanţa de apel, trebuie menţionat că actul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 25 aprilie 2000, încheiat între fostul F.P.S. şi SC C.N.T.G. SA, nu are relevanţă pentru dovedirea existenţei dreptului de proprietate, în patrimoniul societăţii SC M. SA, asupra imobilelor în litigiu. Actul juridic respectiv vizează un pachet de acţiuni, corespondent al capitalului social, şi care nu se referă la active, corespondent al patrimoniului. Cu alte cuvinte, intimata nu a dobândit niciun drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanţi, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acţiuni menţionat în contract, de către societatea comercială menţionată.
De altfel, capitolul 3 din contract, invocat de Curte, se referă la transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor la data plăţii preţului convenit de părţi, iar nu asupra activelor din care fac parte şi imobilele în litigiu.
Nici fişele de inventar întocmite ca urmare a încheierii contractului sus-menţionat nu justifică dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu întrucât nu există dispoziţii legale care să le confere o astfel de valoare probatorie.
Pe de altă parte, Curtea a considerat, în mod greşit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanţi, nu este posibilă deoarece nu s-a obţinut, de către aceste părţi, anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, în condiţiile art. 46 (actual art. 45) din Lege.
Textul de lege sus-menţionat se referă la situaţiile în care actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt valabile sau lovite de nulitate absolută după distincţiile menţionate în paragrafele art. respectiv. Ca atare, reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu şi la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni; or, aşa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare din 25 aprilie 2000 priveşte un pachet de acţiuni.
În consecinţă, în speţă, nu se impunea obţinerea nulităţii contractului de privatizare, pentru ca reclamanţii să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispoziţiile art. 45 şi nici cele le art. 27 din legea în forma iniţială, al cărui conţinut a fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerinţă în sarcina părţilor menţionate, în vederea restituirii în natură a imobilelor.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident art. 27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situaţie de fapt insuficient stabilită. Aceasta va determina admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel.
Cu ocazia rejudecării, această instanţă va verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura ridului statului, de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, şi, raportat la aceasta, forma de reparaţie cuvenită părţilor şi entitatea abilitată să soluţioneze notificarea reclamanţilor (unitatea deţinătoare sau instituţia implicată în privatizare).
În legătură cu unitatea deţinătoare, dacă se va stabili că reparaţia trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea acesteia şi faţă de Decizia irevocabilă nr. 816/2006, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, şi, în ipoteza în care se va reţine că unitatea deţinătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deţinătoare.
De asemenea, în limitele celor stabilite conform dispoziţiilor precedente, se va stabili forma de reparaţie şi raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere" în sensul Legii nr. 10/2001, şi, în consecinţă posibil de restituit în natură foştilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare, precum şi, dacă este cazul, acordul reclamanţilor la una sau alta dintre aceste forme de reparaţie.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 şi 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii A.J.P. şi A.J.T. împotriva deciziei nr. 78 A din 28 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2860/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2847/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
