ICCJ. Decizia nr. 2861/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2861/2010
Dosar nr. 3707/91/2007
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 803 din 4 decembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 3707/91/2007, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul P.F., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Consiliul Local Panciu şi Primăria oraşului Panciu, având ca obiect revendicare, pretenţii şi accesiune imobiliară.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că din adeverinţa nr. 8678/2001 eliberată de Primăria oraşului Panciu rezultă că petentul şi tatăl său au figurat în evidenţele din perioada 1959-1963 cu bunuri imobile situate pe str. L., împrejurare care nu a fost infirmată de către pârâţi, imobilul fiind identificat prin expertiza efectuată în cauză.
Însă, prin aceeaşi lucrare s-a concluzionat că nu pot fi determinate limitele terenului, deoarece s-a schimbat configuraţia vechiului amplasament şi că terenul revendicat nu se poate reconstitui pe vechiul amplasament, ocupat fiind de proprietăţi particulare şi de blocuri de locuinţe cu spaţii comerciale la parter.
În aceste condiţii, nu s-a făcut dovada că Statul Român ocupa terenul la data formulării cererii, împrejurarea că imobilul a făcut obiectul unui decret de expropriere neechivalând cu lipsa posesiei ca element al dreptului de proprietate.
Întrucât celelalte cereri având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosinţă şi accesiunea imobiliară au caracter accesoriu în raport cu cererea principală întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., au fost respinse pe cale de consecinţă.
Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 178 din 21 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin care s-au confirmat legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe referitoare la neîndeplinirea de către reclamant, conform art. 1169 C. civ., a obligaţiei de a produce dovezi pentru identificarea precisă a imobilului şi în sensul existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul său, în condiţiile în care reclamantul nu a depus titlul de proprietate pe care îl consideră preferabil şi mai bine caracterizat, în aplicarea art. 480 C. civ.
Instanţa de apel a apreciat că excepţiile invocate prin întâmpinare de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia netimbrării, întrucât obiectul cererii fiind revendicarea unui imobil preluat de stat după 6 martie 1945, sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
De asemenea, Statul Român are calitate procesuală pasivă, deoarece reclamantul pretinde că este autorul preluării imobilului în litigiu prin expropriere.
Analiza prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri este în strânsă legătură cu cererea principală, calculul termenului făcându-se în funcţie de recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului.
Cu privire la excepţia admisibilităţii cererii, instanţa de apel a făcut referire la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţându-se asupra concursului dintre legea specială şi legea generală, nu a exclus posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare.
Respingând ca inadmisibilă cererea în revendicare, s-ar bloca accesul la justiţie al persoanelor ale căror bunuri au fost preluate de stat, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- deşi instanţa de apel a respins în mod corect excepţiile invocate de către intimaţi cu privire la inadmisibilitatea acţiunii şi netimbrarea cererii introductive, respectiv a apelului, a respins apelul pe fond;
- motivarea este contradictorie, deoarece instanţa de apel reţine că reclamantul, împreună cu tatăl său, au figurat în evidenţele fiscale în perioada 1959-1963 cu bunuri imobile în str. L., iar, în prezent, terenul este ocupat de blocuri de locuinţe - constatare ce a intrat în puterea de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ. - însă conchide în sensul că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a făcut obiectul unui decret de expropriere, cu toate că statul, ce a construit acele blocuri, a fost beneficiarul direct al deposedării abuzive a proprietarului.
Recurentul a invocat în drept şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Prin întâmpinare, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în proces prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs pentru lipsa menţiunii domiciliului sau reşedinţei recurentului, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.
De asemenea, a reiterat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, nefiind întrunită ipoteza de scutire de la plata taxei judiciare de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, care se aplică cererilor întemeiate pe legea specială reparatorie, şi nu pe dreptul comun, precum în speţă.
Intimatul a susţinut că, implicit, excepţia vizează şi faza procesuală a recursului, pentru care recurentul datorează taxă de timbru calculată la valoarea pretenţiilor.
Au fost reiterate, totodată, excepţiile admisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
La termenul din 7 mai 2010, Înalta Curte s-a pronunţat asupra excepţiei nulităţii recursului pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzute de art. 3021 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în sensul respingerii, cu motivarea că, prin Decizia nr. 176/2005 a Curţii Constituţionale, s-a declarat neconstituţionalitatea acestui text, în ce priveşte sancţionarea cu nulitatea absolută a omisiunii menţionării în cuprinsul cererii de recurs a datelor de identificare a părţilor cauzei.
Examinând celelalte excepţii invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte timbrajul, se reţine că, deşi excepţia cu acest obiect a fost deja soluţionată în apel în sensul respingerii, a fost invocată din nou prin întâmpinare, inclusiv cu referire la recurs.
Întrucât cerinţa timbrării oricărei cereri interesează însăşi învestirea legală a instanţei de judecată, impunându-se a fi verificată în orice stadiu al procesului, chiar din oficiu, urmează ca excepţia invocată de intimat să fie soluţionată din perspectiva prezentei căi de atac, independent de dispoziţia instanţei de apel pe acelaşi aspect.
Este de precizat că, în raport de limitele recursului stabilite prin criticile concepute în motivarea căii de atac, obiectul excepţiei îl poate reprezenta doar timbrajul cererii având ca obiect revendicarea imobiliară, celelalte cereri fiind respinse de către prima instanţă fără o examinare în fond, în virtutea caracterului accesoriu faţă de cererea principală.
În acest context, Înalta Curte apreciază că cererea în revendicare beneficiază de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, care vizează toate cererile şi acţiunile formulate de proprietari pentru restituirea imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Întrucât termenul de „restituire" folosit de legiuitor nu acoperă cadrul unei anumite acţiuni în justiţie, în absenţa unei definiţii legale, trebuie interpretat ca fiind echivalentul intrării efective în posesia bunului, ceea ce reprezintă finalitatea revendicării din cererea de faţă, îndreptate împotriva pretinsului deţinător al bunului.
Ca atare, fiind vorba despre o scutire in rem (ca de altfel, şi in personam, cu referire la proprietarul deposedat abuziv), pentru a fi aplicabilă unei cereri este suficient ca aceasta să tindă la redobândirea posesiei imobilului pretins preluat de stat în perioada de referinţă.
Drept urmare, Înalta Curte va respinge excepţia netimbrării recursului.
În ceea ce priveşte celelalte două excepţii invocate prin întâmpinare, cea a inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, se constată că au fost respinse ca neîntemeiate de către instanţa de apel, fără ca intimatul să fi declarat, la rându-i, recurs împotriva acestei dispoziţii a instanţei.
Chiar dacă excepţiile în discuţie au caracter absolut, ceea ce ar însemna că pot reprezenta motive de ordine publică în recurs, în condiţiile în care au fost invocate şi soluţionate în apel, reiterarea lor este posibilă doar prin formularea unor critici de nelegalitate împotriva dispoziţiei instanţei de apel.
În absenţa exercitării căii de atac pe acest aspect, dispoziţia instanţei de respingere a excepţiilor procesuale a intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiect al învestirii prezentei instanţe de control judiciar.
Examinând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin motivele de recurs, se pretinde existenţa unor contradicţii în cuprinsul deciziei de apel, pe de o parte, între dispoziţiile date de instanţă iar, pe de altă parte, între considerentele reţinute în motivarea soluţiei de respingere a apelului.
Cu toate că recurentul şi-a întemeiat criticilor formulate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se constată, din dezvoltarea acestora, că sunt incidente cazurile descrise de art. 304 pct. 5, 7 şi 8, după cum se va arăta în cele ce urmează, încadrarea corespunzătoare din punct de vedere juridic a criticilor fiind posibilă în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica privind pretinsele contradicţii între dispoziţiile aceleiaşi decizii, poate fi analizată din perspectiva cazului descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Aceasta, deoarece dispozitivul, întocmit potrivit art. 258 alin. (1) şi regăsit în conţinutul oricărei hotărâri judecătoreşti, conform art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie să reflecte de o manieră coerentă rezultatul deliberării, să nu conţină dispoziţii contrare, pentru a fi susceptibil de a fi pus în executare, dacă este cazul şi să facă posibil controlul judiciar ierarhic.
Nerespectarea acestei reguli ar putea conduce la nulitatea hotărârii, în măsura în care s-ar constata în concret că, prin pronunţarea sa, a fost produsă recurentului o vătămare procesuală ce nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului nelegal, în aplicarea şi a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Criticile cu acest obiect sunt, însă, neîntemeiate.
Împrejurarea că instanţa de apel, cu toate că a respins excepţiile invocate de către intimaţi, a respins şi apelul pe fond, nu vădeşte vreo contradicţie între aceste dispoziţii, dimpotrivă, demonstrează o coerenţă în modul de soluţionare a căii de atac: astfel, au fost analizate cu prioritate motivele de ordine publică a căror admitere ar fi făcut inutilă cercetarea motivelor de apel, iar respingerea excepţiilor a condus instanţa la evaluarea susţinerilor apelantului-reclamant.
Soluţia de înlăturare a motivelor de ordine publică nu este incompatibilă cu cea de respingere a apelului ca nefondat şi nici nu garantează admiterea acestuia, soluţia asupra apelului decurgând din temeinicia ori netemeinicia criticilor hotărârii primei instanţe.
În condiţiile în care această instanţă de control judiciar nu mai poate verifica legalitatea dispoziţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii în revendicare, invocate în considerarea neparcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, dispoziţia intrând în puterea de lucru judecat, astfel cum s-a arătat anterior, are doar posibilitatea de a cerceta modul de soluţionare a fondului dreptului dedus judecăţii, potrivit dreptului comun.
În acest context, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor în materia probei dreptului de proprietate, fără a reţine argumente contradictorii, cu consecinţa neîntrunirii cazurilor descrise de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a constatat că reclamantul nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său, în condiţiile în care reclamantul nu a depus titlul de proprietate pe care îl consideră preferabil şi mai bine caracterizat, în aplicarea art. 480 C. civ., pe care şi-a întemeiat pretenţiile formulate în cauză.
Instanţa a apreciat, aşadar, că dovada dreptului de proprietate se poate realiza doar prin înfăţişarea titlului translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului, apreciere ce reflectă o corectă aplicare a dreptului comun în materie, fără ca recurentul să conteste regulile de probaţiune aplicate şi fără să înfăţişeze în recurs titlul de proprietate asupra imobilului situat în Panciu, str. L.
Aceste argumente fiind esenţiale pentru adoptarea soluţiei din cauză (considerentele derizorii), din perspectiva obiectului şi temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv revendicare imobiliară întemeiată pe art. 480 C. civ., este lipsit de relevanţă faptul că instanţa de apel, reluând un aspect de fapt din hotărârea primei instanţe, a reţinut că reclamantul, împreună cu tatăl său, au figurat în evidenţele autorităţilor publice din perioada 1959-1963 cu bunuri imobile situate pe str. L.
Instanţa nu a valorificat atare împrejurare în sensul recunoaşterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului, care l-ar fi îndreptăţit la redobândirea posesiei în prezentul cadru procesual, sancţionând partea, în mod corect, pentru nedepunerea a însuşi titlului de proprietate.
Ca atare, nu subzistă nicio contradicţie între considerentele deciziei recurate, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ar fi fost necesară existenţa unei asemenea contradicţii între motivele relevante pentru soluţia adoptată, ceea ce nu este cazul în ceea ce priveşte împrejurarea evidenţierii reclamantului, la un moment dat, în registrul agricol al localităţii.
Este de precizat, în ceea ce priveşte încadrarea juridică a susţinerilor recurentului, că nu a putut fi reţinută incidenţa cazului prevăzut de art. 304 pct. 8, explicit invocat de parte, cât timp nu s-a depus la dosar titlul de proprietate - „actul juridic dedus judecăţii", în termenii normei - care, eventual, să fi fost interpretat greşit de către instanţa de apel.
Având în vedere faptul că, prin motivele de recurs, s-a făcut referire şi la prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, se constată că, şi din această perspectivă, soluţia instanţei de apel este legală.
Premisa aplicării normei europene este aceea a existenţei unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, fie a unui „bun actual", fie a unei „speranţe legitime" de redobândire a bunului în natură.
Or, atare cerinţă nu este întrunită în cauză, în condiţiile în care reclamantul nu are un bun actual, cât timp nu a dovedit existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său şi nici nu a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul său.
Reclamantul nu are nicio speranţă legitimă de restituire a bunului, deoarece nu există în dreptul intern o controversă privitoare la modul de interpretare şi aplicare a regulilor din dreptul intern pe aspectul probei dreptului de proprietate în condiţiile dreptului comun, şi nicio bază suficientă în dreptul intern prin prisma jurisprudenţei naţionale pe acest aspect, practica judiciară fiind consolidată tocmai în sensul respingerii cererii în revendicare în absenţa titlului translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
S-ar fi putut reţine existenţa unei speranţe legitime în măsura în care instanţa de judecată ar fi fost învestită în cauză cu soluţionarea unei contestaţii împotriva unei decizii emise de unitatea deţinătoare în procedura Legii nr. 10/2001, conform art. 26 alin. (3) din lege, sau a refuzului nejustificat al acesteia de soluţionare a notificării, în aplicarea deciziei nr. 20 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
În acel cadru, instanţa ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor favorabile ale Legii nr. 10/2001 în materia probei dreptului de proprietate, în conformitate cu art. 24 din lege, absenţa titlului de proprietate putând fi surmontată prin prezumţia de proprietate în favoarea persoanei care figurează în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive (evident, dacă este întrunită această cerinţă).
Or, în cauză, instanţa a fost învestită potrivit dreptului comun, şi nu al legii speciale de reparaţie, nedovedindu-se că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 (notificarea din dosarul primei instanţe a fost depusă de o persoană juridică, în numele reclamantului, pentru un alt imobil, iar în recurs, reclamantul nu a răspuns solicitării instanţei, aduse la cunoştinţă odată cu citaţia pentru ultimul termen de judecată, de a preciza dacă a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001).
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.F., împotriva deciziei civile nr. 178/A din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2862/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
