ICCJ. Decizia nr. 2863/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2863/2010
Dosar nr. 293/105/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 163 din 26 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului reclamanţilor, excepţie invocată de apelanta-pârâtă R.I.M.A.
Au fost admise apelul declarat de reclamanţii I.C.S., în nume propriu şi în calitate de procurator pentru G.E. şi D.N. şi apelul formulat pârâta R.I.M.A., împotriva sentinţei civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul oraşul Breaza, prin Primar, dispunându-se desfiinţarea sentinţei civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Prahova, ca primă instanţă.
La pronunţarea acestei decizii, Curtea de apel a reţinut cele ce urmează:
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 11561/2003, reclamanţii G.A., G.E., D.N. şi I.C.S. au chemat în judecată pe pârâţii oraşul Breaza, prin Primar, şi R.l.M.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 5.000 m.p. şi casă de locuit, situat în Breaza, fosta proprietate a autorului lor, P.A.A., care a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat că prin sentinţa civilă nr. 3154/1994 a Judecătoriei Câmpina a fost admisă acţiunea formulată de R.l.M.A. în contradictoriu cu Consiliul Local Breaza şi Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, pârâţii fiind obligaţi să-i lase numitei R.l.M.A. în deplină proprietate şi posesie imobilul din Breaza, compus din casă de locuit cu 6 încăperi şi terenul aferent.
Urmare a admiterii unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 2526 din 11 iunie 2003 a casat sentinţa civilă nr. 3132/2000 (prin care fusese respinsă cererea de revizuire formulată împotriva sentinţei nr. 3154/1994) precum şi Decizia nr. 384/2001 a Tribunalului Prahova şi nr. 1900/2001 a Curţii de Apel Ploieşti (pronunţate în faza apelului şi recursului împotriva hotărârii din revizuire), a anulat sentinţa Judecătoriei Câmpina nr. 3154/1994, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea acţiunii în revendicare.
Reclamanţii din cauza de faţă au mai menţionat că, în dosarul respectiv, care în prezent are nr. 2735/RCSJ/2003, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului, iar reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu este în măsură să facă dovada unui titlu valabil al autoarei ei asupra bunului.
În continuare, reclamanţii au precizat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil (motiv pentru care consideră că titlul lor nu a fost niciodată desfiinţat), însă nu şi-l pot exercita, deşi au îndeplinit toate procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât Primăria Breaza refuză să-l restituie pe cale administrativă, motivând împrejurarea că pe rolul Judecătoriei Câmpina se află acţiunea în revendicare având ca obiect acest bun, promovată de R.I.M.A.
După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1270 din 19 decembrie 2003, a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând în esenţă, că reclamanţii, care au solicitat restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, nu au declanşat căile de atac împotriva dispoziţiei de respingere a notificării şi fără a epuiza această procedură, s-au adresat instanţei de judecată cu acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanţii, iar Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 1420 din 03 mai 2004, a respins calea de atac, reţinând că, ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acţiunile în revendicarea imobilelor la care acest act normativ se referă, nu mai sunt admisibile, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi, este condiţionată de parcurgerea prealabilă a procedurii administrative obligatorii.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva celor două hotărâri judecătoreşti pe care le-au criticat pentru nelegalitate, iar prin Decizia nr. 6241 din 02 octombrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a casat Decizia pronunţată în apel şi sentinţa nr. 1270 din 19 decembrie 2003 a Tribunalului Prahova, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
S-a reţinut de instanţa de casare, că reclamanţii au iniţiat procedura prevăzută prin dispoziţiile art. 22 şi urm. din Legea nr. 10/2001 şi au notificat unitatea deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Breaza, compus din casă de locuit şi teren aferent în suprafaţă de 4.860 m.p., depunând în acest sens şi actele doveditoare ale calităţii lor de persoane îndreptăţite.
Cererea de restituire în natură a imobilului, nu a fost însă soluţionată de entitatea învestită prin emiterea unei dispoziţii motivate, persoanelor îndreptăţite fiindu-le trimise mai multe adrese, fără relevanţă juridică sub aspectul finalizării procedurii administrative, iar prin adresa nr. 14382 din 06 octombrie 2003, li se comunică explicit refuzul soluţionării notificării, motivat de existenţa pe rolul instanţelor a unei acţiuni în revendicare formulată de către o altă persoană.
Cert este că, după comunicarea acestei adrese, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au iniţiat demersul judiciar întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, învederând instanţei parcurgerea procedurii administrative şi refuzul persoanei deţinătoare de a stabili măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.
În aceste condiţii, instanţa de recurs a concluzionat că, în speţă, cadrul procesual nu putea fi decât cel stabilit prin Legea nr. 10/2001, iar demersul judiciar al persoanelor îndreptăţite, trebuia să aibă ca finalitate, soluţionarea pretenţiilor formulate pe calea notificării.
În considerentele deciziei de trimitere, s-a menţionat, totodată, că se va avea în vedere cu prilejul rejudecării şi faptul că într-un alt litigiu, prin Decizia civilă nr. 2526 din 11 iunie 2003, instanţa supremă a admis cererea de revizuire formulată de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, a anulat sentinţa civilă nr. 3154 din 17 iunie 1994 a; Judecătoriei Câmpina prin care se admisese acţiunea în revendicare formulată de R.I.M.A., în legătură cu acelaşi imobil, şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, reţinând ca din înscrisul doveditor descoperit ulterior pronunţării hotărârii, respectiv certificatul din 06 iunie 2000 al Arhivelor Naţionale, rezultă că imobilul din Breaza a fost proprietatea lui P.A. - autorul reclamanţilor din prezentul litigiu, de la care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, prin completarea listelor-anexă.
După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 293/105/2008, iar la data de 27 aprilie 2008 a decedat numita G.A., de pe urma căreia a rămas ca moştenitor reclamanta din prezenta cauză, D.N., aşa cum rezultă din certificatul de legatar nr. 224 din 9 mai 2008.
La termenul din 27 mai 2008, în temeiul art. 132 C. proc. civ., reprezentantul reclamanţilor a precizat acţiunea (faţa de menţiunile expertului în sensul că pe teren a identificat o ruină), solicitând obligarea pârâtelor la plata contravalorii construcţiei pierite, calculată la data preluării de către stat. Ulterior, prin nota depusă la data de 24 iunie 2008, s-a învederat că precizarea acţiunii constă în faptul că se solicită obligarea pârâtelor să le achite contravaloarea lucrului pierit (situaţie care vizează exclusiv construcţia), dar în ceea ce priveşte terenul, se impune în continuare restituirea acestuia în natură.
În urma administrării probatoriilor, prin sentinţa civilă nr. 231 din 27 ianuarie 2009, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul Oraşul Breaza, prin Primar, să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 4.860 m.p., situat în oraşul Breaza, judeţul Prahova, sau, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, să emită dispoziţie privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, oraşul Breaza, prin Primar, restituirea în natură a imobilului situat în Breaza, compus din casă de locuit şi teren aferent, în suprafaţă de 4.860 m.p., însă aceasta nu a soluţionat cererea lor printr-o dispoziţie sau decizie motivată emisă în baza prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, deşi era obligată să procedeze în acest sens.
Prin actele de stare civilă depuse la dosar, s-a stabilit că P.A.A. - decedat la 27 noiembrie 1981, a avut ca moştenitori pe reclamanţii din prezenta cauză, certificatul din 06 iunie 2000 al Arhivelor Naţionale, confirmând împrejurarea că imobilul din Breaza, a fost proprietatea autorului reclamanţilor din prezentul litigiu, de la care a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, prin completarea listelor-anexă.
Prima instanţă, constatând că unitatea deţinătoare nu a emis o dispoziţie de restituire a imobilului, astfel cum reclamanţii au solicitat, cu toate că potrivit prevederilor din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare avea această obligaţie, a admis acţiunea.
Pe cale de consecinţă, s-a dispus obligarea oraşului Breaza, prin Primar, să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 4.860 m.p., situat în Breaza, iar dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului, sau, după caz, entitatea învestită potrivit dispoziţiilor prezentei legi cu soluţionarea notificării, să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Ulterior, prin încheierea din 5 mai 2009, Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de reclamanţii G.E., D.N., I.C.S. şi a dispus lămurirea înţelesului dispozitivului sentinţei civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii C.A. (decedată pe parcursul procesului), I.C.S., D.N., în contradictoriu cu pârâţii R.I.M.A. şi oraşul Breaza, prin Primar, precizându-se adresa corectă a imobilului, data când a avut loc şedinţa publică de judecată, numele moştenitorilor lui P.A.A. şi numărul corect al adresei nr. 1282, în loc de 282/1991.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta R.I.M.A., în cuprinsul căruia a învederat că instanţa, în mod greşit a apreciat că există identitate între cele două imobile, deşi reclamanţii nu cunosc suprafaţa de teren solicitată în cadrul acţiunii în revendicare şi nici amplasarea acesteia; totodată, s-a învederat că Decizia a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană necunoscută în dosar, R.M.A.
S-a menţionat că, Tribunalul Prahova, cu ocazia rejudecării, nu putea pune în discuţie dreptul său de proprietate anterior recunoscut, întrucât bunul în litigiu i-a fost retrocedat conform legii, în baza unei hotărâri care are putere de lucru judecat în pricina de faţă (Decizia civilă nr. 3263/1998).
Pe de altă parte, instanţa de fond în mod eronat a stabilit că există identitate între P.A.A. şi P.A. (presupusul autor al reclamanţilor) şi nici nu i-a obligat pe aceştia să depună certificate pentru dovedirea dreptului asupra bunului revendicat; apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate.
La rândul lor, reclamanţii G.E., D.N. şi I.C.S. au formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, precizând că instanţa de fond a ignorat cadrul procesual în care se află, generat de refuzul explicit al entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, lăsând în continuare nefinalizat demersul lor.
Apelanţii au învederat că instanţa nu a înţeles să dea eficienţă plenitudinii de jurisdicţie acordată de lege, în sensul că, deşi au solicitat obligarea pârâţilor, atât a persoanei juridice, cât şi a persoanei fizice, să le restituie în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Breaza, s-a dispus obligarea Primăriei oraşului Breaza, prin Primar, să emită dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului compus din construcţie şi teren de 4.860 m.p., iar în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, să emită dispoziţie privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale, lăsând astfel nesoluţionată pretenţia lor în raport cu persoana fizică.
În continuare, apelanţii-reclamanţi au arătat, deşi s-a constatat calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi încălcarea dreptului lor de proprietate, Tribunalul Prahova nu a eliminat consecinţele acestei încălcări, în sensul de a acorda măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Totodată, apelul formulat de aceştia a vizat încheierile din 17 noiembrie 2008 şi 8 decembrie 2008, prin care s-au respins cererile de recuzare formulate de ei, încheierea din 11 noiembrie 2009 prin care s-au respins obiecţiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză, precum şi încheierea din 20 ianuarie 2009.
În raport de motivele invocate, s-a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Prin întâmpinarea depusă la 9 octombrie 2009, apelanţii-reclamanţi au solicitat respingerea apelului pârâtei, întrucât erorile materiale strecurate în cuprinsul sentinţei atacate, au fost deja îndreptate, urmare a unei cereri formulate de ei la data de 5 mai 2009; în raport de criticile vizând dispozitivul deciziei prin care pârâta nu a fost obligată să dea, să facă sau să nu facă ceva, au susţinut că aceasta nu are interes în promovarea căii de atac.
În plus, s-a precizat că motivele invocate de apelanta-pârâtă vizează chestiuni care au fost deja soluţionate cu autoritate de lucru judecat ori constituie limite ale casării, iar în atare situaţie, având în vedere că la dosar se află acte de stare civilă care dovedesc calitatea lor de moştenitori legali ai defunctului P.A.A., precum şi înscrisuri care dovedesc dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu, se impune respingerea apelului acesteia.
La rândul său, pârâta R.I.M.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamanţilor ca inadmisibil, precizând că prin Decizia civilă nr. 3263/1998 s-a stabilit legal că imobilul în litigiu îi aparţine.
Prin Decizia civilă nr. 163 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii apelului reclamanţilor, a admis ambele apeluri şi a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a analizat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii apelului reclamanţilor, invocată de pârâta R.I.M.A.
Astfel, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 282 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, normă legală care stabileşte obiectul apelului, dar şi instanţa competentă să se pronunţe asupra căii de atac.
S-a apreciat că, deşi pe planul dreptului procesual civil, inadmisibilitatea nu este reglementată ca o veritabilă excepţie, ea poate interveni numai în situaţia în care dreptul nu este recunoscut de lege sau condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea unei căi de atac, nu sunt îndeplinite în raport de reglementarea legală existentă.
În condiţiile în care hotărârea atacată de reclamanţi a fost pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat ca neîntemeiată excepţia analizată, motiv pentru care aceasta a fost respinsă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa l-a găsit fondat, pentru argumentele ce se vor arăta.
Prin calea de atac exercitată, reclamanţii şi-au exprimat nemulţumirea în sensul că prima instanţă a acordat altceva decât au solicitat prin cererea de chemare în judecată precizată, lăsând astfel nefinalizat demersul lor judiciar.
Analizând actele dosarului, instanţa de apel a constatat că prin acţiunea iniţială, cu care reclamanţii au învestit instanţa la data de 6 noiembrie 2003, aceştia au solicitat obligarea pârâţilor R.I.M.A. şi oraşul Breaza, prin Primar, să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Breaza, compus din casă de locuit şi terenul aferent de circa 5.000 m.p., invocându-se ca temei de drept prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale art. 480 C. civ.
După ce pricina a parcurs un prim ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 6241 din 2 octombrie 2007 a reţinut, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, că aceştia au iniţiat prezenta acţiune; întemeiată în mod explicit pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar cererea lor de restituire a imobilului nu a fost soluţionată de către entitatea învestită prin emiterea unei dispoziţii motivate, situaţie în care a casat hotărârile pronunţate în cauză şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe pentru a se pronunţa pe fondul pretenţiilor formulate de reclamanţi, în temeiul prevederilor speciale ale actului normativ menţionat anterior.
Prin cererea formulată în fond după casare, la data de 24 iunie 2008, coroborată cu precizările orale realizate de procuratorul acestora la termenul din 27 mai 2008, a rezultat că reclamanţii au învederat că solicită restituirea în natură a terenului situat în Breaza şi plata contravalorii construcţiei situate pe teren, motivat de împrejurarea că aceasta nu mai există.
Curtea de apel a apreciat că, în virtutea rolului activ reglementat de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a judeca pricina în cadrul legal corespunzător pretenţiilor formulate, având în vedere natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.
În speţa dedusă judecăţii, deşi reclamanţii au învederat cu exactitate care sunt solicitările lor, prima instanţă, prin sentinţa apelată, admiţând acţiunea acestora, a obligat pârâtul oraşul Breaza, prin Primar, să emită dispoziţia de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 4.860 m.p., situat în Breaza, sau, în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, să emită dispoziţie privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale.
Din moment ce entitatea învestită cu soluţionarea notificării, respectiv oraşul Breaza, prin Primar, nu a emis nicio dispoziţie cu privire la notificarea reclamanţilor, o atare situaţie echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz care nu poate rămâne necenzurat, deoarece nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei.
Plecând de la îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia de casare, referitor la soluţionarea pe fond a cauzei în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că Tribunalul Prahova trebuia să judece pricina în aceste limite, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, putând să dispună ea însăşi restituirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia ce face obiectul litigiului, în situaţia în care aprecia că solicitarea părţii este întemeiată.
Se impunea o atare modalitate de soluţionare pentru a da satisfacţie drepturilor recunoscute persoanelor îndreptăţite, fără a mai fi nevoie de parcurgerea altor proceduri, menite să întârzie punerea în aplicare a dispoziţiilor legale şi să afecteze grav interesele persoanelor îndreptăţite la restituire.
În raport de considerentele expuse anterior, este evident că prima instanţă, prin sentinţa apelată a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât nu s-a pronunţat asupra pretenţiilor reclamanţilor, acordând altceva decât s-a solicitat.
Având în vedere că prin soluţionarea speţei în acest fel, prima instanţa a rezolvat procesul fără a intra practic în cercetarea obiectului cauzei, în scopul de a asigura respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, în temeiul art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor, desfiinţând hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Curtea de apel a mai stabilit că, în rejudecare, instanţa urmează a se pronunţa concret în limitele învestirii asupra obiectului determinat al pricinii stabilit de reclamanţi, pe baza probatoriilor de care părţile înţeleg să se folosească, ţinând conttotodată de îndrumările cuprinse în Decizia de trimitere nr. 6241/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile în care criticile reclamanţilor cu privire la sentinţa instanţei de fond au fost găsite întemeiate potrivit celor arătate, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea criticilor formulate împotriva încheierile de şedinţă din 17 noiembrie 2008, 11 noiembrie 2008, 8 decembrie 2008 şi 20 ianuarie 2009.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de apel a observat că, deşi prin hotărârea atacată nu s-a stabilit nicio obligaţie în sarcina sa, aceasta avea interesul de a promova calea de atac a apelului, câtă vreme se pretinde proprietar al bunului în litigiu ce i-a fost restituit anterior în baza unei hotărâri judecătoreşti, în prezent anulată prin Decizia civilă nr. 2526 din 11 iunie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Criticile pârâtei vizând redactarea greşită a numelui său (R.A. în loc de R.) şi a datei dezbaterilor (22 ianuarie 2009, în loc de 20 ianuarie 2009) au fost apreciate de instanţa de apel ca referindu-se la erori materiale ce puteau fi îndreptate prin procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., iar susţinerile privind nesemnarea sentinţei de către judecător şi grefier sunt infirmate de actele dosarului.
În ce priveşte restul nemulţumirilor apelantei-pârâte, raportat la soluţia dată apelului reclamanţilor, instanţa de apel a stabilit că vor fi, de asemenea, analizate de tribunal cu ocazia rejudecării, situaţie faţă de care, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a admis şi apelul pârâtei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii au învederat că au formulat apel atât împotriva sentinţei civile nr. 231 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova, cât şi împotriva unor încheierilor de şedinţă din 17 noiembrie 2008, din 8 decembrie 2008 şi a încheierii de la data de 11 noiembrie 2008, iar în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel nu a analizat deloc motivele de apel formulate împotriva acestor încheieri, apreciind că acest lucru „nu se mai impune, în actuala fază procesuală".
Se susţine de către recurenţi că, în realitate, instanţa de apel era datoare să se pronunţe asupra şi asupra apelului declarat de aceştia împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2008 şi din 08 decembrie 2008 prin care s-au respins cererile de recuzare formulate, faţă de dispoziţiile art. 99 din Regulamentul de ordine interioară instanţelor judecătoreşti din 2005.
Astfel, potrivit alin. (6) din textul menţionat al egulamentului „cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare, revin la completul iniţial învestit".
Faţă de aceste dispoziţii regulamentare, este evident aşadar, că instanţa de apel era datoare să verifice legalitatea şi temeinicia încheierilor prin care s-au respins cererile de recuzare formulate de reclamanţi. În lipsa acestei analize, dosarul ar urma să se întoarcă la Tribunalul Prahova la acelaşi judecător, recuzat în două rânduri.
Nejudecarea apelului declarat şi sub acest aspect reprezintă o eroare a instanţei de apel, cu consecinţe dramatice pentru situaţia reclamanţilor, mai arată aceştia, în contextul în care chestiunea parţialităţii ori imparţialităţii judecătorului fondului nu este tranşată, motiv care, prin el însuşi, justifică admiterea recursului formulat de reclamanţi.
Pe de altă parte, recurenţii au învederat că au declarat apel şi împotriva încheierii din 11 noiembrie 2008 prin care s-au respins obiecţiunile pe care le-au formulat, la raportul de expertiză.
În condiţiile în care, instanţa de apel a opinat pentru o soluţie de admitere a apelurilor şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, era imperios necesar să se pronunţe şi asupra criticilor concrete formulate şi împotriva acestei încheieri.
Or, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei fondului, tocmai în considerarea faptului că prima instanţă a acordat altceva decât s-a cerut, situaţie în care rezultă cu evidenţă că instanţa fondului nu a analizat cererea precizatoare formulată de reclamanţi, cerere pe care a refuzat s-o soluţioneze cu argumentul că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat (...) să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
Argumentele invocate de reclamanţi pentru admiterea apelului declarat împotriva acestei încheieri, se dovedesc a fi întemeiate faţă de motivarea instanţei de apel potrivit căreia: „Tribunalul Prahova trebuia să judece pricina în aceste limite (ale casării în primul ciclu procesual, astfel cum au fost stabilite prin Decizia Î.C.C.J. pronunţată în cauză), în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, putând să dispună ea însăşi restituirea în natură terenului şi acordarea de despăgubiri pentru construcţia ce face obiectul prezentului litigiu, în situaţia în care se va aprecia că solicitarea părţii este întemeiată."
Soluţia adoptată de instanţa de apel de admitere atât a apelului declarat de reclamanţi, cât şi a apelului declarat de pârâta R.I.M.A. este profund nelegală, mai arată recurenţii.
Prin întâmpinarea formulată la motivele de apel ale pârâtei, aceştia au invocat excepţia lipsei de interes a acesteia în promovarea căii de atac; soluţia de respinge a lipsei de interes nu figurează în dispozitivul deciziei, după cum instanţa de apel nici nu a arătat calea de atac ce poate fi exercitată împotriva soluţiei date excepţiei; aceste neregularităţi, în opinia recurenţilor, atrag nulitatea deciziei instanţei de apel, în temeiul art. 262 pct. 6 şi 7 coroborate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - vătămarea ce le-a fost cauzată, fiind prezumată în acest caz.
Astfel, presupusele critici formulate de apelanta pârâtă R.I.M.A., trebuie analizate de instanţă prin prisma faptului că din cuprinsul dispozitivului sentinţei apelate nu rezultă că aceasta ar fi fost obligată de instanţa să dea, să facă sau să nu facă ceva, împrejurare care face ca apelul acesteia să fie lipsit de un interes legitim.
Excepţia lipsei de interes a fost respinsă de instanţa de apel, reţinându-se că „pârâta se pretinde proprietar al bunului în litigiu ce i s-a restituit anterior, în baza unei hotărâri judecătoreşti, în prezent anulată prin Decizia nr. 2526/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".
O asemenea argumentare ignoră situaţia de fapt şi de drept dovedită de reclamanţi prin probele cauzei, întrucât hotărârea anterioară a cărei beneficiară este pârâta a fost anulată, însă, cu prilejul rejudecării cererii de revendicare formulată de aceasta, acţiunea a fost respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuala activă - prin sentinţa civilă nr. 160 din 26 ianuarie 2004 a Judecătoriei Câmpina, definitivă prin respingerea apelului potrivit deciziei nr. 1597 din 17 mai 2004 a Tribunalului Prahova, iar judecata recursului aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti este suspendată până la soluţionarea irevocabilă a prezentului dosar.
În consecinţă, în prezent, pârâta nu are nicio justificare legală care i-ar permite să se pretindă proprietar asupra imobilului, iar instanţa de apel în mod greşit a dat eficienţă acestei susţineri şi nelegal, excepţia lipsei de interes a fost respinsă.
Recurenţii mai susţin, totodată, că instanţa de apel le-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac prin desfiinţarea în totalitate a hotărârii atacate, câtă vreme soluţia primei instanţe a fost de admitere a cererii de chemare în judecată.
În plus, aceştia au criticat această hotărâre exclusiv prin prisma faptului că instanţa de fond a acordat altceva decât s-a cerut, iar din considerentele deciziei recurate, reiese cu claritate că apelul declarat de reclamanţi a fost găsit întemeiat tocmai din acest motiv, situaţie în care instanţa de apel nu putea desfiinţa în niciun caz în tot sentinţa de fond, soluţia adoptată reprezentând o încălcare a prevederilor imperative ale art. 296 teza finală C. proc. civ., ci sancţiunea aplicabilă într-o astfel de situaţie, ar fi fost nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea constând în aceea că ar urma reluarea judecăţii la prima instanţă, deşi soluţia desfiinţată le era favorabilă.
Recurenţii susuţin, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art 297 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel în mod greşit a considerat că prin sentinţa Tribunalului s-a dat o rezolvare procesului fără a se intra în cercetarea obiectului cauzei.
În acest caz, prin soluţia adoptată, Curtea de apel a refuzat să rejudece fondul cauzei, deşi scopul apelului, cale de atac devolutivă, este reformarea hotărârii atacate, astfel încât recurenţii apreciază că nu se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel având obligaţia legală să rejudece cauza sub aspectele invocate prin motivele de apel, în virtutea art. 296 C. proc. civ.
În situaţia în care instanţa va găsi întemeiat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii solicită anularea deciziei recurate, iar în temeiul art. 313 C. proc. civ., să se dispună trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului unei instanţe de acelaşi grad, alta decât Curtea de Apel Ploieşti, întrucât dintre cei peste 40 de judecători prahoveni de la Judecătoria Câmpina, Tribunalul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti, care s-au pronunţat timp de 16 ani asupra imobilului în litigiu, niciunul nu a pronunţat vreodată o hotărâre care să le fie favorabilă recurenţilor, fie că este vorba de încheieri, sentinţe sau decizii.
În finalul motivelor de recurs, recurenţii fac o trecere în revistă în amănunt a hotărârilor pronunţate care i-a condus la solicitarea anterioară, ceea ce explică şi faptul că în această lungă perioada de 16 ani de „aşa-zisă" soluţionare a cauzei, din cei patru moştenitori care au început acest proces, doi au şi decedat – G.M. şi G.A., iar în considerarea acestor aspecte, pentru a se evita tergiversarea soluţionării procesului (prin formularea altor cereri de recuzare) şi pentru o mai bună administrare a justiţiei, în temeiul art. 313 C. proc. civ., se solicită trimiterea cauzei la o instanţă de acelaşi grad.
Recurenţii au anexat la dosar dovada respingerii cererii de strămutare a judecării apelului aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, cerere care, prin încheierea nr. 8187 din 12 oct. 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.
Recursul formulat este nefondat.
Analizând probele cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi verificând, în baza acestora, legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele presupuse de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 sau 9 C. proc. civ.
Necercetarea de către instanţa de apel (şi) a motivelor invocate împotriva încheierilor din 11 noiembrie 2008, 8 decembrie 2008 (de respingere la prima instanţă a unor cereri de recuzare) ca şi împotriva încheierii din 11 noiembrie 2009 (de respingere a obiecţiunilor reclamanţilor la raportul de expertiză), este încadrată de recurenţi în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancţiunea nulităţii, dar şi în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Formele de procedură sunt condiţii imperativ stabilite de lege atât cu privire la activitatea instanţei de judecată şi a auxiliarilor ei, cât şi cu privire la raporturile dintre părţi şi aceste organe, iar pe de altă parte, forma de procedură este ceea ce legea prescrie, în timp ce actul de procedură reprezintă forma adusă la îndeplinire.
Necercetarea unui motiv de apel reprezintă într-adevăr, o încălcare a formelor de procedură - cu referire la dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nulitatea fiind una virtuală, determinată de încălcarea unei norme imperative, ceea ce, în contextul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., presupune vătămarea părţii până la dovada contrarie, vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului viciat; dacă însă dovada contrarie este făcută, sancţiunea nulităţii este înlăturată; dacă actul de procedură este chiar Decizia recurată, anularea actului de procedură se realizează prin casarea acesteia şi reluarea judecăţii cu respectarea formelor de proceduă nesocotite.
Când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină devin incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 (teza iniţială) C. proc. civ., însă, în măsura în care instanţa de recurs constată întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag casarea, iar altele modificarea, se va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se asigura o judecată unitară, astfel cum prevede art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.
Pentru cele anterior redate, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., critica pe acest temei, din perspectiva susţinută de recurenţi, suprapunându-se, în acest caz, ipotezei de la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În plus, se impune precizarea că neanalizarea unor critici cu privire la o încheiere din derularea procedurii în faţa primei instanţe, echivalează cu necercetarea unui motiv de apel, iar nu cu nepronunţarea asupra unui apel distinct, dat fiind regimul de drept comun al căilor de atac declarate împotriva încheierilor premergătoare, regim stabilit prin dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ., care prescriu caracterul subsecvent al apelului împotriva acestora, raportat la hotărârea prin care instanţa s-a desesizat.
Totodată, C. proc. civ. conţine dispoziţii speciale relative la anumite încheieri, cum sunt şi cele prevăzute de art. 34, aşa cu se va arăta.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra criticilor privind cele trei încheieri, ci, constatând prioritară necercetarea obiectului cererii de chemare în judecată de către prima instanţă, a apreciat că nu mai este necesară verificarea lor, întrucât aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. impunea soluţia desfiinţării cu trimitere spre rejudecarea cauzei la prima instanţă.
Ca atare, analiza acestor motive de recurs doar pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este insuficientă, întrucât ea ar presupune doar constatarea a observării acestor critici de către instanţa de apel, constatare suficientă prin ea însăşi pentru înlăturarea ipotezei reglementate de art. 304 pct. 5 (şi 7, aşa cum s-a arătat anterior) C. proc. civ.; aceasta ar echivala însă cu o judecată formală a recursului şi încălcarea dreptului păţilor la un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Ca atare, Înalta Curte constată că ceea ce în realitate se critică este concluzia instanţei de apel şi aplicarea legii, în construirea raţinonamanetului cu privire la prevalenţa aplicării dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce a avut consecinţa deducerii de către instanţă a inutilităţii analizării celorlalte critici (împotriva celor trei încheieri), astfel că, este necesară evaluarea acestui motiv de recurs şi din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrare realizată în aplicarea dispoziţiilor art. 306 alin. final C. proc. civ.
Nepronunţarea primei instanţe asupra obiectului cauzei (sau că s-a acordat altceva decât s-a cerut), reprezintă un aspect necontestat chiar de recurenţii înşişi, aceştia susţinând însă că, şi în aceste condiţii, instanţa de fond s-a pronunţat asupra fondului (chiar dacă altul decât cel dedus judecăţii), susţinându-se că, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu erau aplicabile, iar instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, trebuia să reformeze sentinţa, iar nu să o desfiinţeze.
Obiectul cererii de chemare în judecată şi normele de drept aplicabile soluţionării pricinii reprezentau chestiuni dezlegate cu caracter irevocabil prin Decizia de casare pronunţată anterior în cauză, respectiv, Decizia civilă nr. 6241 din 2 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, sens în care, în acord cu cele statuate în recursul în interesul legii pronunţat prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că instanţa de rejudecare este ţinută să analizeze pe fond pretenţiile reclamanţilor formulate prin notificarea adresată Primăriei oraşului Breaza.
Or, cererea dedusă judecăţii are ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 4.860 m.p. din Breaza, jud. Prahova şi la achitarea contravalorii construcţiei ce se găsea pe teren, între timp, ruinată.
Prima instanţă, s-a pronunţat însă, contrar dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul unei obligaţii de a face, în aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, fără a soluţiona fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi fără a cenzura refuzul nejustificat al autorităţii administrative de emite dispoziţie motivată în soluţionarea notificării; în plus, la acestă cerere întemeiată pe aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii au alăturat şi acţiunea în revendicare formulată împotriva pârâtei R.I.M.A. care, la rândul său, pretinde dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil.
În consecinţă, instanţa de apel a constatat concursul a două motive de nulitate: cel decurgând încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi cel presupus de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, aşa cum corect s-a constatat, pronunţarea asupra unui alt obiect decât cel dedus judecăţii este echivalentul necercetării fondului pricinii cu care prima instanţă era legal învestită, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., aplicaţie a principiului disponibilităţii în procesul civil.
Înalta Curte constată că în mod legal s-a dat prioritate dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, deşi motiv de nulitate, încălcarea doar a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. prin sentinţa apelată, dar care a soluţionat fondul real al pretenţiilor formulate de reclamanţi, intra sub incidenţa art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ., ceea ce înseamnă că obliga instanţa de apel să anuleze sentinţa şi să reţină cauza spre judecare, cel din urmă text dispunând: „În acest caz (neconpetenţa primei instanţe), precum şi atunci când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare."
Se constată a fi nefondată şi critica privind agravarea situaţiei reclamanţilor în propria cale de atac, întrucât respectarea normelor imperative privind desfăşurarea procesului civil [cum este şi cea prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.] sunt reguli edictate pentru asigurarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, al disponibilităţii şi, în general, a dreptului la un proces echitabil, reguli egal opozabile părţilor şi instanţelor de judecată.
Totodată, nici regula dublului grad de jurisdicţie nu trebuie ignorată, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare [cu referire la art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ.].
De esenţa normei imperative (în opoziţie cu norma dispozitivă) este că exclude dreptul de opţiune al părţilor, astfel că, reclamanţii nu aveau alegerea de a solicita instanţei de apel aplicarea dispoziţiilor art. 296 sau ale art. 297 alin. (1) ori art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare fiind legală, deci şi premisa reţinută de instanţa de apel pentru neanalizarea criticilor împotriva celor trei încheieri, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit că nu se mai impunea analizarea lor, potrivit celor ce succed.
Este necesar a se preciza că analiza acestora presupune delimitarea încheierilor de respingere a cererilor de recuzare (din 17 noiembrie 2008 şi din 8 decembrie 2008) de cea de respingere a obiecţiunilor reclamanţilor la raportul de expertiză (din 11 noiembrie 2008).
Astfel, art. 34 alin. (2) C. proc. civ. dispune: încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul, iar alin. (3) prevede: când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.
Faţă de aceste norme, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a stabilit că este inutil a se analiza legalitatea şi temeinicia soluţiilor date asupra celor două cereri de recuzare, întrucât nu s-ar fi aflat în ipoteza de a putea reface actele şi dovezile administrate la prima instanţă, pentru cazul în care s-ar fi constatat că cererile de recuzare au fost greşit respinse.
Concluzia anterioară se impune pentru aceleaşi raţiuni ca cele redate pentru concursul cauzelor de nulitate decurgând din dispoziţiile art. 297 alin. (1) şi art. 315 C. proc. civ., şi acest caz fiind unul de nulitate, ce trebuia valorificat doar în contextul aplicării art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ.
Susţinerea acestei critici formulate de recurenţi a fost justificată prin invocarea dispoziţiilor art. 99 alin. (6) din Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, modificată, privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti care dispun: „Cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul iniţial învestit. Dispoziţiile art. 98 se aplică în mod corespunzător în situaţia existenţei unui caz de incompatibilitate."
Înalta Curte apreciază că acesta nu este un argument de natură a conduce la înlăturarea normelor de procedură anterior redate, după cum nici nu intră în conflict cu ele, recurenţii având posibilitatea de a reitera aceste critici, dacă interesul lor procesual va fi în acest sens, după rezolvarea de prima instanţă a fondului real al pretenţiilor deduse judecăţii.
În acest context, deşi incidentă pentru situaţia admiterii recursului, va fi analizată şi cea din urmă solicitare a recurenţilor de a se dispune casarea la o altă instanţă de apel, soluţie permisă de dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., atunci când interesele unei bune administrări a justiţiei o cer.
Norma nu este aplicabilă numai urmare a cereri a părţii în acest sens, ci, acest caz de prorogare judecătorească de competenţă este o posibilitate pusă la îndemâna instanţei pentru cazul în care se constată anumite circumstanţe obiective care fac imposibilă reluarea judecăţii la instanţa anterioară, cum ar fi desfiinţarea acelei instanţe, sau când reclamantul are la îndemână alegerea de competenţă, dintre două sau mai multe instanţe competente deopotrivă, conform art. 12 C. proc. civ. (ipoteza mai multor pârâţi chemaţi în judecată, fiecare domiciliat în circumscripţia unor instanţe diferite), cea din urmă posibilitate existând doar în cazul competenţei teritoriale alternative; or, în cauză niciuna dintre situaţiile menţionate nu se verifică în speţă.
În plus, motivele invocate de recurenţi pentru această solicitare sunt apte a fi susţinute în formularea une cereri de strămutare a judecării apelului, cerere care, aşa cum s-a arătat, a fost însă respinsă prin încheierea nr. 8187 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curţi.
În mod legal instanţa de apel a stabilit că nici criticile formulate împotriva încheierii din 11 noiembrie 2008 prin care s-au respins obiecţiunile lor la raportul de expertiză, nu pot fi analizate în contextul aplicării art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aprecierea acestei probe nu poate avea loc decât cu ocazia evaluării fondului pretenţiilor, pentru care devoluţiunea în apel nu a operat, întrucât acesta nu era un aspect asupra căruia prima instanţă să se fi pronunţat, fiind aplicabilă regula tantum devolutum quantum judicatum.
În ce priveşte excepţia lipsei dezinteres a pârâtei R.I.M.A. în promovarea apelului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat-o, s-a pronunţat asupra acesteia şi i-a dat o corectă dezlegare.
Chiar dacă nu s-a menţionat soluţia asupra excepţiei în dispozitivul deciziei recurate, analizarea şi pronunţarea asupra ei reiese din considerentele hotărârii şi, fiind o chestiune supusă dezbaterii contradictorii a părţilor, care intră în puterea lucrului judecat.
După cercetarea unei excepţii, instanţa nu este ţinută să se pronunţe într-o manieră sacrosanctă, după cum simpla omisiune din dispozitiv a soluţiei de respingere a acesteia nu reprezintă decât un aspect formal, posibil de acoperit în condiţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme ea a fost analizată în conţinutul considerentelor după dezbaterea contradictorie a excepţiei.
Şi pe fond această excepţie a fost legal soluţionată, întrucât pârâta a invocat prin motivele sale de apel anumite neregularităţi materiale din sentinţă (soluţionate prin încheierea de îndreptare dată de prima instanţa din 5 mai 2009), ca şi neregularităţi de procedură, ţinând de un dispozitiv insuficient explicitat, întrucât, deşi acţiunea a fost admisă în contradictoriu cu ambii pârâţi (deci, şi cu pârâta apelantă), prima instanţă nu a stabilit ce obligaţie din sentinţă îi este opozabilă pârâtei R.I.M.A.; în plus, s-a mai reţinut de instanţa de apel, că apelanta însăşi se pretinde titulară a dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil, în baza unei hotărâri judecătoreşti care în prezent este desfiinţată, judecata acţiunii acesteia fiind suspendată până la soluţionarea irevocabilă a celei de faţă.
Nu poate fi reţinută nici pretinsa vătămare a recurenţilor decurgând din nemenţionarea în dispozitivul deciziei recurate a căii de atac împotriva acestei excepţii, întrucât lipsa de interes în exercitarea apelului de partea adversă este un motiv de ordine publică invocat de reclamanţi în etapa apelului, asupra căruia instanţa se poate pronunţa fie printr-o încheiere pe parcursul soluţionării lui, fie prin decizie (ca în speţă).
Calea de atac împotriva soluţiei date excepţiei, nu poate fi alta decât cea prevăzută de lege împotriva deciziei, potrivit principiului accesorium sequitur principale, întrucât legea nu prevede în acest caz o cale de atac separată sau că ea se exercită la alt moment decât al desesizării instanţei de apel, conform art. 316 rap. la art. 282 alin. (2) teza finală C. proc. civ., întrucât prin soluţionarea unei excepţii nu se întrerupe cursul judecăţii.
Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, orice nulitate trebuie analizată în contextul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., iar vătămarea recurenţilor ar fi putut consta în necunoaşterea posibilităţii de a ataca soluţia dată excepţiei, ceea ce nu poate fi reţinut, de vreme ce recurenţii au formulat critici prin prezentul recurs şi sub acest aspect care au fost deja analizate, după cum nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.N., G.E. şi I.C.S., împotriva deciziei civile nr. 163 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2866/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2861/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
