ICCJ. Decizia nr. 2869/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2869/2010
Dosar nr.21997/3/2008
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 14 iunie 2008, B.I. şi B.B. au formulat contestaţie împotriva Ordinelor nr. 26 şi nr. 27 din 3 iunie 2008 şi nr. 28 din 4 iunie 2008 emise de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei anularea acestora şi obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, pentru acţiunile pe care le-a deţinut la trei societăţi care au fost naţionalizate şi obligarea aceluiaşi pârât la daune morale în cuantum de 5.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1607 din 11 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 21997/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, acţiunea formulată de reclamanţii a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, prin ordinele nr. 26 din 3 iunie 2008, nr. 27 din 3 iunie 2008 şi nr. 28 din 3 iunie 2008 emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca răspuns la notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 (înregistrate iniţial la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), au fost respinse ca inadmisibile aceste cereri, cu motivarea că nu s-a făcut dovada formulării unor notificări prin executorul judecătoresc în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut, totodată, că prin aceste cereri, înregistrate la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostă A.P.A.P.S.), reclamantul B.I. a solicitat măsuri reparatorii pentru acţiunile pe care le-ar fi deţinut la S.A.R., S.A.R.M.M. şi la S.A.R.I.P.C., societăţi naţionalizate în baza Legii nr. 119/1948.
Prima instanţă a constatat că reclamantul a depus notificările înăuntrul termenului imperativ prevăzut de Legea nr. 10/2001, a cărui nerespectare ar fi atras decăderea din dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, iar împrejurarea că aceste nu au fost făcute prin intermediul unei unui executor judecătoresc, nu poate fi considerată un impediment formal în soluţionarea în fond a cererilor.
S-a apreciat că cererile înregistrate la o entitate de stat cu prerogative de acordare a măsurilor reparatorii conform legii speciale au dobândit în acest fel dată certă, conform art. 1182 C. civ.
Respingerea cererilor ca inadmisibile pentru nerespectarea cerinţelor de formă, s-a apreciat a fi contrară spiritului legii, în condiţiile în care finalitatea acestor cerinţe a fost oricum atinsă în speţă, sub aspectul datei certe, necesare pentru verificarea respectării termenului de decădere prevăzut de lege. În plus, s-a arătat că acest mod de soluţionare a notificărilor de către pârât este în contradicţie cu poziţia exprimată asupra aceluiaşi aspect de către A.V.A.S., instituţie care, prin adresa de înaintare a acestor trei cereri către pârât (adresa nr. 5606 din 28 aprilie 2006) aprecia că petiţiile îndeplinesc forma cerută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi pot fi soluţionate în fond de entitatea competentă.
Prin urmare, Tribunalul, examinând fondul pretenţiilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a reţinut din înscrisurile aflate la dosarul administrativ că reclamanţii au invocat calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, în baza art. 3 alin. (1) lit. b) din acest act normativ, întrucât au deţinut acţiuni la S.A.R., S.A.R.M.M. şi la S.A.R.I.P.C., societăţi neidentificate de A.V.A.S.
În dovedirea solicitărilor de măsuri reparatorii, au fost depuse acţiuni la purtător şi certificate provizorii de acţionari, în copie, precum şi tabele întocmite de reclamanţi cuprinzând numărul şi valoarea acţiunilor.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1), respectiv despăgubirile cuvenite persoanelor arătate la pct. 3 alin. (1) lit. b), se vor propune, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate, recalcularea valorii acţiunilor urmând a se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.
Totodat, s-a apreciat de prima instanţă că era necesară prezentarea actelor relevante pentru structura acţionariatului societăţilor la momentul preluării de stat, în vederea cuantificării valorii acţiunilor, potrivit pct. 31 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007.
Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul administrativ, s-a constatat însă că aspectele invocate de reclamanţi, privind calitatea acestora de persoane îndreptăţite la restituire, conform legii, nu au fost dovedite, în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cu care „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
În consecinţă, reclamanţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proba calitatea de persoane îndreptăţite, conform art. 1169 C. civ. nici în etapa adminsitrativă, nici în faţa instanţei de judecată, prin depunerea la dosar a unor înscrisuri, referitoare la calitatea de asociaţi şi preluarea abuzivă a societăţilor comerciale în perioada regimului comunist.
Referitor la daunele morale pretinse de reclamanţi, Tribunalul a reţinut că nu se pot acorda despăgubiri cu acest titlu decât în situaţia în care sunt întrunite toate condiţiile răspunderii civile delictuale decurgând din dispoziţiile art. 998-999 C. civ., situaţie ce nu se verifică în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul B.I. a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegaliate şi netemeinicie.
Decizia Curţii de apel a fost adoptată în complet de divergenţă, care, în majoritate, a admis apelul şi a dispus defiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă; în opinie separată, s-a apreciat în sensul respingerii apelului ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a constatat că tribunalul a expus o motivare contradictorie a soluţiei pronunţate, deoarece, pe de o parte, se fac precizări privind depunerea notificării de către B.I. la A.P.A.P.S. pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente acţiunilor deţinute la S.A.R., S.A.R.M.M. şi la S.A.R.I.P.C., naţionalizate conform Legii nr. 119/1948, notificări formulate în termenul imperativ prevăzut de lege şi adresate unei entităţi învestite prin legea specială cu prerogative de acordare a măsurilor reparatorii, dobândind astfel dată certă, conform art. 1182 C. civ. (chiar dacă nu au fost făcute prin executor judecătoresc), iar pe de altă parte, prima instanţă, apreciind că în mod greşit cererile contestatorilor au fost respinse ca inadmisibile de către Ministerul Finanţelor Publice, a analizat fondul pretenţiilor formulate prin notificări, pe care le-a considerat neîntemeiate, respingându-le ca atare.
Instanţa de apel a mai reţinut că dispozitivul sentinţei apelate face referire la respingerea acţiunii formulate de reclamanţii B.I. şi B.B., rezultând astfel, că Tribunalul a pronunţat o hotărâre ale cărei considerente intră în contradicţie cu dispozitivul, întrucât cuprinde atât argumente în favoarea admiterii contestaţiei, cât şi argumente pentru respingerea acesteia, iar în final, reiese că Tribunalul a soluţionat pe fond notificările formulate de către reclamanţi.
Faţă de aceste aspecte, Curtea de apel a apreciat, în majoritate, că în mod greşit prima instanţă, deşi a prezentat argumente în sensul formulării în termen a notificării de către părţi, care a fost înregistrată la o entitate învestită legal cu soluţionarea acestora, nu s-a pronunţat asupra contestaţiei în funcţie de aceste argumente, nerealizând controlul judiciar impus de contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, care implică în mod imperativ analizarea legalităţii acestui act administrativ. Instanţa avea obligaţia de a se pronunţa asupra argumentelor susţinute de părţi şi de a anula sau menţine ordinele atacate, iar nu de a soluţiona pe fond cererile înregistrate sub nr. 21249, nr. 21251 şi nr. 21250 din 16 iulie 2001.
Conform dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 30 de zile de la comunicare. Astfel, contestaţia are caracterul unei căi de atac, iar instanţa trebuie să efectueze un control judiciar cu respectarea tuturor garanţiilor unui proces echitabil.
S-a mai apreciat că instanţa de fond a schimbat obiectul cererii cu care a fost învestită, încălcând principiul disponibilităţii şi omiţând analizarea pe fond a contestaţiei cu care a fost învestită, prilej cu care au fost încălcate garanţiile unui proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, partea având dreptul ca instanţa să se pronunţe expres asupra cererii cu care a fost învestită.
S-a conchis că aspectele menţionate echivalează cu rezolvarea procesului fără intrarea în cercetarea fondului, astfel că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
Curtea de apel a mai stabilit că în rejudecare, instanţa de fond urmează a analiza legalitatea celor trei dispoziţii contestate, din punct de vedere al dispoziţiilor prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, invocat ca temei de drept de către unitatea emitentă, urmând a aprecia asupra caracterului inadmisibil al cererilor.
De asemenea, s-a pus în vedere instanţei de trimitere să fie avut în vedere aspectul legat de respectarea dublului grad de jurisdicţie, în cazul în care organul emitent în mod greşit a considerat o cerere ca inadmisibilă, urmând a se aprecia dacă se impune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la analizarea pe fond a notificărilor formulate de B.l. şi B.B.
Autorul opiniei separate a apreciat că este real că instanţa de fond a constatat în considerentele sentinţei că în mod greşit prin cele trei ordine atacate au fost respinse ca inadmisibile notificările contestatorului B.l., ceea ce ar fi impus din punct de vedere formal, ca în dispozitiv, prima măsură să fie aceea de anulare a acestor ordine.
Mai departe însă, instanţa de fond, după ce a depăşit această analiză legată de forma notificărilor, a păşit la soluţionarea în fond a pretenţiilor formulate în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, anume, de acordare de măsuri reparatorii, respingând aceste pretenţii, ca neîntemeiate.
Judecătorul opiniei minoritare a considerat că nu există o contradicţie propriu-zisă între considerente şi dispozitiv şi chiar dacă aceasta ar fi existat, soluţia legală nu era aceea de desfiinţare a sentinţei primei instanţe cu trimitere spre rejudecare, de vreme ce instanţa de fond s-a pronunţat în mod concret asupra fondului cauzei.
Totodată, s-a apreciat că în cauză instanţa nu trebuie să se limiteze la a analiza legalitatea celor trei ordine atacate doar din perspectiva admisibilităţii sau inadmisibiiităţii notificărilor adresate de contestatorul B.I., ci trebuie, într-adevăr, să analizeze şi fondul pretenţiilor acestuia privind acordarea măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001, pretinse pentru acţiunile deţinute la cele trei societăţi.
De altfel, în aceeaşi opinie separată, s-a apreciat că însăşi motivarea deciziei adoptate în majoritate este contradictorie, întrucât se afirmă, pe de o parte, necesitatea pronunţării asupra fondului pretenţiilor, iar pe de altă parte, că instanţa de fond trebuia să se pronunţe numai în sensul de a anula sau menţine ordinele atacate, fără a soluţiona pe fond cele trei notificări.
În final, în pofida faptului că a fost învestită cu controlul judiciar al sentinţei de primă instanţă, care implică dezlegarea unor probleme de fapt sau de drept în cauză, şi, deşi se desfiinţează această soluţie, nu se dezleagă chestiunea admisibilităţii celor trei notificări formulate de B.I. în condiţiile Legii nr. 10/2001, lăsând tot la latitudinea primei instanţe analizarea legalităţii celor trei dispoziţii contestate din punctul de vedere al respectării condiţiilor formale instituite de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi, mai departe, dacă prima instanţă va aprecia, că soluţia care se impune este doar aceea de obligare a Ministerului Finanţelor Publice la analizarea pe fond a celor trei notificări.
Aşadar, în opinie separată, s-a apreciat că în mod legal şi temeinic prima instanţă s-a pronunţat şi asupra fondului pretenţiilor contestatorului, neexistând niciun motiv legal de reluare a judecăţii la prima instanţă, ci instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze pe fond apelul.
Pe fond, acelaşi autor al opiniei separate, a apreciat că apelul trebuia respins în condiţiile art. 296 C. proc. civ.
Sub acest aspect, s-a reţinut că prin cele trei notificări, contestatorul B.I. a solicitat despăgubiri pentru acţiunile deţinute la trei societăţi comerciale, societăţi naţionalizate prin Legea nr. 119/1948.
În aceste condiţii, s-a considerat că nimic nu atrage în cauză incidenţa Legii nr. 10/2001 pentru simplul motiv că nu se cer despăgubiri pentru vreun imobil preluat abuziv de stat şi care ar fi fost deţinut de cele trei societăţi comerciale, ci, fără nicio legătură cu vreun imobil, se cer despăgubiri în mod direct pentru acţiunile deţinute de apelantul-contestator.
În opinia separată, s-a mai reţinut că domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, este limitat numai la bunurile imobile preluate de stat, astfel cum rezultă din însuşi titlul legii, din dispoziţiile exprese ale art. 1, 2, 6 şi din fiecare din textele actului normativ.
Art. 6 din lege defineşte noţiunea de imobile: terenuri, cu sau fără construcţii, şi bunurile mobile prin încorporare. Pe de altă parte, în alin. (2) se prevede că măsurile reparatorii, în condiţiile acestei legi, privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat (sau de alte persoane juridice) odată cu imobilul.
În art. 3 alin. (1) lit. b) se arată că sunt îndreptăţite în înţelesul prezentei legi la măsuri reparatorii persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice, care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv.
Aşadar, în condiţiile Legii nr. 10/2001 nu se acordă măsuri reparatorii pentru acţiunile deţinute la societăţile comerciale - bunuri mobile incorporale - ci pentru imobilele care au aparţinut societăţilor naţionalizate, iar în cauza de faţă cererea apelantului nu are nicio legătură cu vreun imobil pretins preluat din patrimoniul celor trei societăţi, motiv pentru care, apelantul nu are vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Această situaţie de fapt nu a fost reţinută de prima instanţă, însă, atât timp cât soluţia este aceea de respingere a contestaţiei ca neîntemeiate, judecătorul opinie separate a considerat că şi apelul trebuie respins ca nefondat.
În termen legal împotriva acestei decizii, A.V.A.S. a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta A.V.A.S., urmare a modificării art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prin art. 2 din Legea nr. 302/2009, este succesor legal în drepturi al Ministerului Finanţelor Publice, în contextul procedurilor presupuse de textul menţionat din legea specială, cum este cea din speţă, de atacare a ordinelor emise de Ministrul Economiei şi Finanţelor pentru soluţionarea unor cereri de acordare a măsurilor reparatorii solicitate de reclamanţi în calitate de persoane îndreptăţite, pe temeiul art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Acesta a învederat, în dezvoltarea criticilor formulate, că hotărârea instanţei de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunţată în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv.
Prin urmare, hotărârea instanţei de fond prin care au fost analizate pe fond pretenţiile reclamanţilor, este legală.
Recurenta a susţinut, totodată, că prin sentinţa primei instanţe, în mod corect Tribunalul Bucureşti, analizând fondul cererilor, a reţinut din analiza înscrisurilor aflate la dosarul administrativ, că nu a fost dovedită în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, calitatea acestora de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Conform acestor dispoziţii legale „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării."
În continuare, se arată că Tribunalul a reţinut corect că Ministerul Finanţelor Publice a solicitat reclamanţilor prin adresa din 23 mai 2008 completarea actelor doveditoare, însă, reclamantul a comunicat că nu deţine alte înscrisuri doveditoare.
În mod legal instanţa de fond a reţinut că se impunea prezentarea actelor relevante pentru structura acţionariatului celor trei societăţi la momentul preluării de către stat, necesare pentru cuantificarea valorii acţiunilor deţinute, potrivit pct. 31 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Se conchide de către recurentă, că prima instanţa s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor intimaţilor-contestatori, caz în care nu există niciun motiv legal de reluare a primei judecăţi, iar instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze pe fond apelul.
Recursul formulat este fondat.
În raport de motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că nu pot fi evaluate decât cele ce vizează soluţia adoptată în opinie majoritară şi, în plus, nu pot fi analizate orrisso medio critici privind fondul cauzei, cum sunt cele relative la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite.
Dat fiind obiectul cauzei deduse judecăţii, se constată că este inoportună referirea recurentei la Decizia 20 din 19 martie 2007, pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, întrucât efectele acesteia sunt incidente pentru cezurarea refuzului nejustificat al entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, caz în care, instanţei îi revine plenitudinea de competenţă pentru soluţionarea lor pe fond, conform dispoziţiilor din legea specială, sancţionându-se astfel pasivitatea culpabilă a entităţilor stabilite prin lege ca fiind competente acordării măsurilor reparatorii în cadrul procedurii administrative.
În cadrul procesual presupus de promovarea unei contestaţii, ca în speţă, evaluarea notificării pe fond are drept cauză juridică exercitarea controlului judiciar asupra deciziei sau dispoziţiei motivate emise în aplicarea legii de către entitatea învestită cu soluţioarea notificării, ipostazele expuse fiind diferite.
Recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a constatat că Tribunalul nu a analizat contestaţia pe fond şi greşit a dispus desfiinţarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevăd două situaţii de desfiinţare a soluţiei apelate: rezolvarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului şi lipsa părţii care nu a fost legal citată, curtea de apel stabilind că în cauză este incidentă prima dintre ele.
Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, Tribunalul, învestit cu analiza contestaţiei formulate împotriva celor trei ordine emise de Ministrul Economiei şi Finanţelor prin care s-au respins ca inadmisibile notificările formulate de reclamanţi, a înlăturat impedimentul de formă valorificat de emitent, pentru considerentul corect al unui formalism excesiv, şi, în continuare, a procedat la analizarea pe fond a notificărilor formulate de cei doi reclamanţi, cererile fiind apreciate ca neîntemeiate.
Se reţine că instanţa de apel a intenţionat a valorifica o deficienţă de tehnică a redactării dispozitivului, întrucât, dacă s-a înlăturat motivul inadmisibilităţii notificărilor reţinut de emitent, soluţia ce se impunea primei instanţe, ar fi fost aceea de admitere a contestaţiei şi, consecutiv, de anulare a celor trei ordine atacate, pe când sentinţa consemnează soluţia de respingere a contestaţiei, ceea ce nu ar fi compatibilă decât cu confirmarea inadmisibilităţii notificărilor, în timp ce prin sentinţă (astfel cum rezultă din considerente), notificările sunt respinse pe fond.
Din aceste motive, s-a apreciat de instanţa de apel, în cadrul căii de atac promovate de reclamantul B.I., că soluţia atacată conţine o motivare contradictorie, că nu s-a realizat controlul judiciar în raport de motivele reţinute prin ordinele atacate şi, în plus, că Tribunalul va trebui, în rejudecare, să analizeze chestiunea admisibilităţii notificărilor (care nu au fost formulate prin intermediul unui executor judecătoresc).
Mai întâi, se constată că prin motivele de apel formulate, asemenea critici nu au fost susţinute de reclamant.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu a invocat din oficiu aceste aspecte cu ocazia dezbaterii căii de atac, în complet de divergenţă sau anterior [în măsura în care le-ar fi calificat drept motive de ordine publică, posibilitate stabilită prin dispoziţiile art. 295 alin. (1) partea finală C. proc. civ.], astfel că, acestea nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, conduită ce constituie o garanţie esenţială a dreptului la apărare şi, implicit, a procesului echitabil.
Orice motiv de ordine publică priveşte încălcarea unor norme imperative privind desfăşurarea procesului civil, iar nulităţile actelor de procedură (fie că sunt exprese, fie că sunt virtuale) constituie motive de ordine publică în măsura în care s-a încălcat o astfel de regulă imperativă şi s-a cauzat o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin anularea actului viciat, potrivit regimului juridic al nulităţilor şi având în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (2) coroborate cu art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
Contradicţiile dintre minută şi dispozitiv, în principiu, sunt apte de a fi valorificate ca motive de ordine publică, în măsura în care prioritatea ce se acordă minutei în asemenea situaţii, nu este suficientă pentru înlăturarea ei, subsidiaritatea anulării actului fiind subliniată chiar prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) („vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului").
Este adevărat că asemenea aptitudine de a fi invocate ca motive de ordine publică, trebuie recunoscută şi contradicţiilor dintre considerente şi dispozitiv, astfel cum instanţa de apel a reţinut.
Însă, pentru ca această vocaţie să poată fi una eficientă, instanţa trebuie să identifice mai întâi vătămarea şi să stabilescă faptul că anularea actului este singura soluţie posibilă pentru înlăturarea vătămării.
Or, în speţă nu se poate reţine existenţa unei vătămări de vreme ce soluţia adoptată de prima instanţă nu ridica vreun dubiu: înlăturarea inadmisibilităţii notificărilor şi respingerea pretenţiilor pe fond.
Deficienţa de tehnică a conceptării soluţiei, în sensul respingerii contestaţiei, în loc de admiterea contestaţiei, anularea ordinelor şi respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, ca neîntemeiate, nu este de natură a cauza vreo vătămare reclamanţilor.
Făcând aplicarea acestor reguli generale la circumstanţele cauzei, nu poate fi omis faptul că beneficiul înlăturării de prima instanţă a motivului inadmisibilităţii notificărilor (întrucât apelul a fost promovat de reclamant), rămânea dobândit acestuia în propria sa cale de atac, aspectele criticate prin motivele de apel vizând exclusiv fondul notificărilor, astfel cum fusese dezlegat de prima instanţă, în sensul respingerii lor ca neîntemeiate.
Pentru ca prima instanţă să nu fi cercetat cererea cu care a fost învestită, era necesar ca inadmisibilitatea notificărilor să nu fi fost analizată, ceea ce nu se verifică în speţă, întrucât s-a înlăturat de Tribunal acest fine de neprimire valorificat de emitent.
În plus, se constată că dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. oferă două remedii, ca aplicaţii legale ale sancţiunii nulităţii proiectate asupra soluţiei date în prima instanţă: desfiinţarea sentinţei cu trimiterea spre rejudecare [art. 297 alin. (1), în cele două ipoteze menţionate], dar şi anularea sentinţei pentru motiv de necompetenţă sau când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond [art. 297 alin. (2)].
În consecinţă, numai dacă în cauză ar fi existat vreo vătămare, aplicarea art. 297 alin. (2), iar nu a a art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se impunea instanţei de apel, cel din urmă text nefiind aplicabil la alte situaţii decât cele enunţate în cuprinsul său.
Norma incidenţă nu trebuie să creeze părţii prejudicii mai mari (reluarea procedurii la prima instanţă) decât cele ce se intenţionează a fi înlăturarate (presupusa neclaritate a soluţiei atacate), aceasta fiind raţiunea pentru care legea procesuală stabileşte gradual sancţiunile incidente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) rap. la art. 304 pct. 9 şi coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtă şi va casa Decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, se vor analiza criticile formulate de reclamant prin motivele de apel, critici ce vizează fondul cauzei, urmând a se verifica pricina sub toate aspectele, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legii speciale [art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 31] de prima instanţă cu privire la pretenţiile formulate pe calea notificărilor.
Totodată, se va avea în vedere că, urmare a modificărilor legislative, transmisiunea de calitate procesuală pasivă a operat în favoarea A.V.A.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta A.V.A.S., împotriva deciziei civile nr. 522 din 27 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2872/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2866/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
