ICCJ. Decizia nr. 2883/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2883/2010
Dosar nr. 987/1/2009
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 5007/30/2005, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii M.I.G. şi I.M. în contradictoriu cu SC M.G. SA şi, în consecinţă:
A fost anulată dispoziţia nr. 309 din 07 aprilie 2005 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara în soluţionarea notificării nr. 695 din 10 mai 2001 formulate de contestatori.
A fost obligată intimata la emiterea unei noi dispoziţii privind restituirea în natură a cotelor de proprietate de 3/8 către fiecare contestator din imobilul situat în Lugoj, compus din „clădire principală cu etaj şi clădire parter" cu 1.274 m.p.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că este posibilă restituirea în natură a imobilului solicitat, ce a reprezentat proprietatea antecesorului contestatorilor din prezenta cauză, numitul I.V., nefiind vorba despre o construcţie căreia să-i fi fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intimata SC M.G. SA Timişoara şi intervenientul H.C.N., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 5007/30/C/2005.
Prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 5007/30/C/2006, Curtea de Apel Timişoara a admis ambele apeluri, a desfiinţarea hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut inadmisibilitatea cererii de intervenţie în interes propriu formulate de intervenientul H.C.N., respingând-o prin încheierea din 15 decembrie 2006, în condiţiile în care cererea se încadrează în dispoziţiile art. 49 C. proc. civ., întrucât vizează acelaşi imobil ca şi acţiunea contestatorilor, iar intervenientul a formulat, la rându-i, notificare în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitor al fostului proprietar tabular al imobilului respectiv.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. dosar 5007.1/30/2005.
În cursul judecăţii, Tribunalul a calificat cererea intimatei SC M.G. SA Timişoara, aflată la Dosar nr. 5007/30/2005, ca fiind o cerere de chemare în garanţie în sensul art. 60 C. proc. civ., prin care s-a solicitat, pentru eventualitatea în care va cădea în pretenţii, chemarea în judecată a intimaţilor S.I.F. Moldova şi F.P.S., actualmente A.V.A.S., pe motiv că acestora le-a achitat preţul imobilului în litigiu în cadrul procesului de privatizare.
Prin sentinţa civilă nr. 2574 din 23 iunie 2008, Tribunalul Timiş a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.M. împotriva pârâtei SC M.G. SA.
A admis în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul principal H.C.N., în contradictoriu cu intimata SC M.G. SA Timişoara.
A admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de intimata SC M.G. SA, în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S.
A anulat dispoziţia nr. 309 din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara.
A obligat chemata în garanţie A.V.A.S. să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor contestatori în cotă de 3/4 în total şi intervenientului principal în cotă de 1/4 pentru imobil, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
A respins în rest contestaţia în ceea ce priveşte restituirea îri natură a imobilului identificat mai sus şi cererea de chemare în garanţie faţă de intimata S.I.F. Moldova SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că excepţia tardivităţii contestaţiei invocată de intervenientul principal H.C.N. este neîntemeiată, întrucât dispoziţia a fost comunicată contestatorului M.I.G. la data de 11 aprilie 2005, astfel cum atestă ştampila aplicată pe dovada de expediere aflată la dosar, iar contestaţia a fost înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 12 mai 2005, deci înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Din cuprinsul dispoziţiei contestate, rezultă că aceasta a fost comunicată doar contestatorului M.I.G., nu şi contestatoarei I.M., astfel că, în lipsa unor dovezi contrare ce trebuiau administrate de intervenient, potrivit art. 1169 C. civ., se prezumă că şi această contestatoare a formulat contestaţia în acelaşi termen prevăzut de art. 26 alin. (3).
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că imobilul în litigiu, proprietatea numitului I.V., a trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 119/1948, astfel încât constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Numitul I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la Dosar nr. 5007/1.30/2005. Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice, şi anume: pe numita I.V.A. (notificatoarea), decedată în prezent şi al cărei moştenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 58 din 10 iunie 2003, precum şi pe contestatoarea I.M.
Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.K., născută W., decedată în prezent, mătuşa intervenientului principal, H.C.N.
Cu notificarea nr. 695 din 10 mai 200 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V.A., autoarea contestatorului M.I.G. şi contestatoarea I.M. au revendicat în natură imobilului în litigiu.
Prin dispoziţia nr. 309 din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timişoara a respins notificarea doar în ceea ce priveşte pe contestatorul M.I.G., fără a se pronunţa asupra notificării formulate de contestatoarea I.M.
Cu notificarea nr. 95 din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură acelaşi imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, dar notificarea sa nu a fost soluţionată. Sub acest aspect, instanţa nu a echivalat adresa nr. 225 din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara, cu dispoziţia ce trebuia emisă în condiţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât şi intervenientul, au fost repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din lege şi s-a înlăturat susţinerea intervenientului principal privind lipsa vocaţiei celor două fiice la moştenirea tatălui lor şi implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea a fi renunţat expres în anul 1976 la moştenirea tatălui, potrivit declaraţiei de renunţare aflate în Dosarul nr. 5007/30/2005.
Pe cale de consecinţă, s-a conchis că atât contestatorii, cât şi intervenienţii principali au calitatea de persoane îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001 acordată prin art. 4 alin. (3) din lege, în cotele-părţi ideale potrivit dreptului comun, conform alin. (1) din acelaşi text.
Referitor la imobil, s-a constatat că, după preluarea sa, prin naţionalizare, de către Statul Român, a fost dat în patrimoniul Întreprinderii Române de Piele Timişoara, iar aceasta l-a predat, în anul 1952, Ministerului Industriei Uşoare.
În anul 1994, imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA Bucureşti în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991.
La data de 10 mai 1999, în cartea funciară a imobilului s-a notat acţiunea în revendicare promovată de reclamantul H.C.N., unde au intervenit şi contestatoarele din dosarul de faţă, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 256 din 08 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, apelul împotriva acesteia, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 4550/2001 fiind în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Prin hotărârea nr. 15 din 14 decembrie 1998 a adunării generale a SC C. SA Bucureşti s-a hotărât divizarea acestei societăţi, operaţiune finalizată prin constituirea noii societăţi SC C. Timiş SA Timişoara, care, la data de 05 iulie 1999, devine proprietara imobilului.
Ca urmare a tranzacţionării unui număr de 72.428 acţiuni nominative pe piaţa de capital, operaţiune ce a purtat avizul Comisiei Naţionale de Valori Imobiliare din 24 mai 2001, prin actul adiţional la statutul SC C. Timiş SA Timişoara autentificat sub nr. 1651 din 11 iunie 2001, intimata SC M.G. SA Timişoara, societate comercială cu capital integral privat, a devenit, prin cumpărare, acţionarul majoritar deţinător a 96,137% din capitalul social al societăţii, fiind proprietara a 72.428 acţiuni, restul acţiunilor ce reprezintă 3,863% din capitalul social al societăţii fiind deţinute de persoane fizice.
În calitate de deţinătoare a imobilului în litigiu, intimata SC M.G. SA Timişoara a emis dispoziţia nr. 309 din 07 aprilie 2005 prin care a respins notificarea contestatorului M.I.G., înregistrată iniţial la Primăria Lugoj şi apoi la SC C. Timiş SA Timişoara, pe motiv că imobilul în litigiu a fost dobândit în cadrul procesului de privatizare, de pe piaţa de capital, cu bună-credinţă.
Prin adresa nr. 16081 din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoştinţă intervenientului principal că în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma atunci în vigoare), notificarea sa a fost transmisă spre competentă soluţionare fostei A.P.A.P.S. Bucureşti, actuala A.V.A.S.
Imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA Bucureşti la data de 04 mai 1994, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenţiona terţii asupra situaţiei litigioase a imobilului, procesul de revendicare declanşat de intervenientul principal H.C.N. fiind notat în evidenţele funciare abia la data de 10 mai 1999.
În aceste condiţii, Tribunalul a reţinut că în speţă, actele de privatizare, inclusiv operaţiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor legale şi cu bună-credinţă.
Întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001, capitalul social al societăţii noi, respectiv SC C. Timiş SA Timişoara, aparţinea Statului Român prin F.P.S. în proporţie de 40,825%, S.I.F. Moldova în proporţie de 55,256% şi unor persoane fizice în proporţie de 3,18%, astfel cum atestă contractul şi statutul societăţii aflate la dosar, s-a constatat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acţionar majoritar, astfel că nu se mai putea dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege.
Cum pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeaşi lege prevede că persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate, s-a apreciat că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului litigios, cu atât mai mult cu cât acesta a fost înstrăinat intimatei SC M.G. SA Timişoara, societate comercială cu capital integral privat.
În temeiul art. 29 alin. (3), s-a constatat că măsurile reparatorii în echivalent trebuie propuse de către F.P.S., în prezent, A.V.A.S., ca instituţie publică ce a efectuat privatizarea în speţă, potrivit OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, consecinţa fiind aceea că intervenienta chemată în garanţie S.I.F. Moldova nu are calitate procesuală pasivă.
Pe baza expertizei în construcţii efectuate de către expert OG, Tribunalul a apreciat că imobilul obiect al notificării nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 19 din lege, ce prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial a imobilului.
Prin Decizia nr. 248 din 6 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, au fost admise apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. şi chemata în garanţie A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei menţionate.
Totodată, a fost respins apelul reclamantului I.R. (moştenitor al contestatoarei I.M.), precum şi cererea de aderare la apelul intervenientului principal H.C.N. formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.R.
Pentru a pronunţa această decizie, s-a reţinut ca fiind fondată critica adusă de intervenientul principal H.C.N. referitoare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, a intimaţilor I.R. şi M.I.G.
Astfel, după cum rezultă chiar din situaţia de fapt expusă prin sentinţă, cele două fiice din prima căsătorie a numitului I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, I.V.A. şi I.M., au declarat în faţa notariatului de Stat Lugoj, prin încheierea din 20 iulie 1976, că înţeleg să renunţe la succesiunea tatălui lor.
S-a apreciat că, în mod greşit, prima instanţă a considerat că prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii - succesorii celor două fiice menţionate - ar fi fost repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii, conform art. 4 alin. (3) din lege.
Acest text, care acordă acest beneficiu succesibililor care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, nu se aplică şi renunţătorilor. Aceştia nu pot beneficia de prevederile legii reparatorii, căci potrivit art. 697 C. civ., eredele care renunţă la moştenire este considerat străin de moştenire, iar partea renunţătorului profită coerezilor săi, conform principiilor devoluţiunii succesorale.
Curtea de Apel a făcut referire şi la Decizia civilă nr. 1188 din 30 octombrie 1991 a Tribunalului Judeţean Timiş în Dosarul nr. 1115/1991, prin care s-a stabilit irevocabil că H.C.N. este singurul moştenitor al numitului I.V., urmare a renunţării exprese a numitelor I.V.A. şi I.M. la succesiunea acestuia.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a admis apelul intervenientului, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală, totodată, a respins apelurile reclamanţilor.
Curtea de Apel a înlăturat critica intervenientului privind greşita respingere de către prima instanţă a cererii sale de restituire în natură a imobilului.
Astfel, autoarea intimatei SC M.G. SRL Timişoara, respectiv SC C. SA Bucureşti, a fost constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Potrivit art. 20 din lege, iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 era deţinut integral de Statul Român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi urma să fie vărsat în întregime la data constituirii societăţii. Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale erau proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Ulterior, privatizarea societăţii s-a derulat cu deplina respectare a dispoziţiilor Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.
Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001, capitalul social al societăţii nou create, respectiv SC C. Timiş SA Timiş (rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii), aparţinea statului român prin F.P.S. în proporţie de 40,825%, S.I.F. Moldova în proporţie de 55,256% şi unor persoane fizice proporţie de 3,918%, astfel cum atestă contractul şi statutul societăţii.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acţionar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restitui natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, dimpotrivă, era acţionar minoritar; valoarea acţiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzător imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) din acelaşi text, nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului.
Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeaşi lege prevede acordarea despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Măsura reglementată de textul citat se aplică, potrivit alin. (2) din acelaşi text, şi în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speţă, intimatei SC M.G. SA Timişoara, societate comercială cu capital integral privat.
Ca urmare, s-a apreciat că prima instanţă, în mod corect, a stabilit că imobilul revendicat poate fi restituit în natură, impunându-se menţinerea acestei soluţii.
Apelul chematei în garanţie A.V.A.S. Bucureşti a fost apreciat drept fondat, întrucât, prin privatizare, aceasta a vândut acţiuni şi nu active (imobile), astfel încât dispoziţiile art. 46 alin. Legea nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile.
Ţinând seama de faptul că prin adresa nr. 18.125, Municipiul Lugoj a transmis, încă de la data de 24 iulie 2001, A.P.A.P.S. Bucureşti (antecesoarea chematei în garanţie A.V.A.S.) notificarea formulată de intervenientul H.C.N., împreună cu toate actele doveditoare, instanţa de apel a conchis în sensul că intervenienta chemată în garanţie avea obligaţia, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare prin decizie motivată, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, astfel încât, în mod corect, prima instanţă a stabilit în sarcina sa obligaţia de a emite dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent aferente imobilului, care urmează a fi acordate în întregime notificatorului H.C.N.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamantul I.R., intervenientul H.C.N. şi intervenienta chemată în garanţie A.V.A.S.
1. Prin motivele de recurs formulate, intervenientul H.C.N. a invocat cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticând dispoziţia instanţei de apel referitoare la natura măsurilor reparatorii cuvenite intervenientului pentru imobilul în litigiu.
Recurentul a susţinut că este posibilă restituirea în natură a imobilului, care reprezintă regula în materia măsurilor reparatorii prevăzute de lege, deoarece pârâta SC M.G. SA Timişoara a dobândit imobilul cu rea-credinţă.
Astfel, achiziţionarea imobilului de pe piaţa de capital a avut loc la data când era deja în vigoare Legea nr. 10/2001, iar despre imobil se cunoştea încă din anul 1992 că este revendicat, în anul 1999 fiind notat în cartea funciară Dosarul nr. 670/1999, având ca obiect revendicarea şi restabilirea situaţiei anterioare.
Totodată, reaua-credinţă subzista, pentru aceleaşi motive, încă la nivelul anului 1999, atât în persoana pârâtei, cât şi a Statului Român, care era acţionar majoritar la acea dată; dacă nu s-ar fi produs operaţiunile de achiziţionare a imobilului de către pârâtă, intervenientul ar fi putut primi în natură partea deţinută de stat, la data notării acţiunii în revendicare în cartea funciară.
Întrucât imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin minime diligenţe, se putea constata că acesta nu era tranzacţionabil.
2. Prin motivele de recurs formulate, A.V.A.S. a solicitat modificarea deciziei recurate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 6 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 60 C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie a recurentei nefiind admisibilă (art. 304 pct. 9).
Pentru a fi admisibilă o cerere de chemare în garanţie, pârâta SC M.G. SA trebuia să cadă în pretenţii faţă de reclamanţi sau intervenient pentru ca, la rândul său, să poată emite pretenţii de la A.V.A.S.
Or, prin Decizia de apel, obligaţia de emitere a unei decizii conţinând propunere de acordare a măsurilor reparatorii s-a stabilit în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare, în temeiul art. 29, şi nu a pârâtei.
Doar în cazul în care se solicitau măsuri reparatorii de către reclamanţi şi intervenientul principal direct de la instituţia publică, putea fi admisă cererea acestora faţă de A.V.A.S., însă nu prin admiterea cererii de chemare în garanţie a pârâtei SC M.G. SA, care nu a căzut în pretenţii faţă de reclamanţi/intervenient [astfel cum prevede art. 60 alin. (1) teza finală].
- Prin Decizia recurată, s-a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6).
Reclamanţii şi intervenientul au solicitat anularea dispoziţiei emise de SC M.G. SA, cu obligarea acesteia la restituirea în natură a imobilului notificat, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
Or, instanţa, admiţând apelul intervenientului, a admis cererea de chemare în garanţie, A.V.A.S. fiind obligată să emită dispoziţie motivată cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, deşi nu se formulase vreo solicitare de acordare de măsuri reparatorii potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, ci despăgubiri băneşti.
- Instanţa de apel, în mod nelegal, a ignorat procedura administrativă specială de propunere a acordării despăgubirilor (art. 304 pct. 4).
Astfel, notificarea trebuia comunicată instituţiei publice implicate în privatizare, conform art. 29 din lege, pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar în cadrul procedurii administrative, persoana îndreptăţită urma să completeze dosarul administrativ în condiţiile prevăzute de art. 29 şi art. 23 din lege, pe baza cărora, ulterior, A.V.A.S. avea să emită decizie motivată.
Din analiza notificării depuse de intervenientul H.C.N. şi a actelor doveditoare anexate în susţinerea notificării - existente în dosarul administrativ -, acesta nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv nu a dovedit calitatea de moştenitor a acestuia.
A.V.A.S. este, încă, în termenul legal de analiză a notificării, fiind obligatorie parcurgerea procedurii prealabile instituite prin art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru soluţionarea notificării, urmând ca persoana îndreptăţită să completeze dosarului administrativ.
În acest sens, nu pot fi aplicabile nici dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la termenul de 60 de zile în care instituţia publică este obligată să emită dispoziţie motivată, acest termen începând să curgă din momentul completării integrale a dosarului administrativ, instituţia recurentă nefiind în măsura să emită o dispoziţie de admitere, în lipsa documentelor justificative.
Prin cererea de recurs, A.V.A.S. a solicitat suspendarea executării deciziei civile nr. 248 din 06 noiembrie 2008 şi a sentinţei civile nr. 2574/PI din 23 iunie 2008 (menţinută parţial), prin care a fost admisă cererea de chemare în garanţie împotriva instituţiei recurente, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. civ., pe care, însă, partea nu a mai susţinut-o în cursul judecării recursului.
Recurentul-reclamant I.R. nu a motivat calea de atac exercitată.
În raport de această împrejurare, la termenul din 23 aprilie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul I.R., în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., reţinând recursul spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia invocată, Curtea apreciază că este întemeiată, întrucât recurentul-reclamant nu a depus motivele de recurs în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ., potrivit căruia calea de atac se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., respectiv în 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Or, în cauză, comunicarea deciziei de apel s-a efectuat către recurentul-reclamant la data de 29 decembrie 2008, la domiciliul indicat chiar de către acesta.
De la acea dată, recurentul ar fi trebuit să motiveze calea de atac în termenul procedural de 15 zile, respectiv până la data de 14 ianuarie 2009, ceea ce nu s-a întâmplat, motivele de recurs nefiind depuse la dosar până la data soluţionării cauzei.
În aceste condiţii, operează sancţiunea prevăzută de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru nerespectarea cerinţelor din art. 301 şi 303 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul I.R.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte recursul intervenientului în interes propriu H.C.N., se reţine că, prin Decizia de apel, s-a constatat că este singura persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul ce a reprezentat proprietatea numitului I.V. şi este situat în Lugoj, compus din două corpuri de clădire şi teren în suprafaţă de 1.274 m.p.
Pentru a formula o asemenea concluzie, instanţa de apel a apreciat că renunţarea autoarelor reclamanţilor - a căror contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 309 din 7 aprilie 2005 emise de SC M.G. SA Timişoara reprezintă cererea principală în cauză - la succesiunea proprietarului tabular I.V. împiedică recunoaşterea vreunei vocaţii la beneficiul Legii nr. 10/2001.
Întrucât recursul singurului reclamant care a înţeles să exercite această cale de atac, I.R., a fost constatat nul prin prezenta decizie, pentru considerentele anterior expuse, aprecierea privind calitatea intervenientului de unică persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, a intrat în puterea de lucru judecat, reprezentând premisa analizei de faţă.
Prin motivele de recurs, intervenientul critică dispoziţia instanţei de apel cu privire la natura măsurilor reparatorii, susţinând că este îndreptăţit la restituirea în natură a imobilului.
În contextul unei asemenea critici, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a verificat succesiv incidenţa dispoziţiilor art. 21 şi 29 din lege, în raport de natura persoanei juridice deţinătoare a imobilului.
S-a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, proprietar al imobilului era SC C. Timiş SA Timişoara, ce dobândise imobilul în urma divizării SC C. SA Bucureşti, care deţinea, la rându-i, imobilul în proprietate în baza Legii nr. 15/1990.
La acea dată, Statul Român era acţionar minoritar la SC C. Timiş SA, deţinând, prin F.P.S., 40,825% din capitalul social al societăţii, diferenţa aparţinând S.I.F. Moldova în proporţie de 55,256% şi unor persoane fizice în proporţie de 3,18%.
Această situaţie de fapt nu a fost contestată în cauză, ca de altfel, nici aprecierea incidenţei normei aplicabile în privinţa naturii măsurii reparatorii cuvenite, art. 21 sau 29 prin raportare la situaţia juridică a unităţii deţinătoare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a apreciat implicit ca fiind lipsită de relevanţă pentru determinarea normei aplicabile împrejurarea că, ulterior datei de 14 februarie 2001, respectiv la 11 iunie 2001, persoana juridică deţinătoare s-a privatizat integral, prin cumpărarea de către SC M.G. SA Timişoara a pachetului de acţiuni aparţinând F.P.S. şi S.I.F. Moldova, care s-au retras din acţionariat, denumirea societăţii deţinătoare a imobilului schimbându-se din SC C. Timiş SA în SC M.G. SA Timişoara.
Astfel stabilită situaţia de fapt, aceasta nu poate fi reapreciată în prezenta fază procesuală, în care controlul judiciar vizează exclusiv legalitatea deciziei, prin prisma cazurilor din art. 304 C. proc. civ., nu şi temeinicia acesteia, prin reevaluarea elementelor faptice sau a probatoriului administrat.
Constatând că, la momentul 14 februarie 2001, statul nu mai era acţionar majoritar, instanţa de apel a apreciat că nu este întrunită ipoteza din art. 21 alin. (1) din lege.
Verificând aplicabilitatea art. 21 alin. (2), care reglementează tocmai cazul în care statul este acţionar minoritar, precum în speţă, instanţa de apel a conchis că nici acesta nu este întrunit, deoarece, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, precum în alin. (1), este necesar ca valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută, astfel cum se prevede in terminis.
Or, în cauză, valoarea acţiunilor statului era mai mică decât valoarea imobilului, instanţa de apel trimiţând în această constatare la expertiza efectuată în cauză.
Nefiind întrunite cerinţele art. 21, Curtea de Apel a considerat că este incident art. 29, care vizează ipoteza în care imobilul este evidenţiat în patrimoniul unei alte persoane juridice decât cele din art. 21 şi care prevede doar acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizare, instanţa de apel dispunând în consecinţă.
Această apreciere a instanţei este criticabilă sub două aspecte:
În primul rând, se bazează pe o constatare inexistentă în raportul de expertiză construcţii întocmit în cauză, respectiv aceea privind raportul comparativ între valoarea acţiunilor statului şi valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001.
Obiectivul expertizei dispuse şi efectuate în cauză (dosar iniţial 5007/2005 al Tribunalului Timiş) a constat exclusiv în determinarea împrejurării dacă, în urma lucrărilor de refacere executate de SC M.G. SA Timişoara după anul 2003, imobilul poate fi încadrat în categoria celor vizate de art. 19 din lege; singura valoare precizată de expert este cea a investiţiilor realizate la imobil de către SC M.G. SA Timişoara, respectiv 116,19 RON.
Astfel, expertul nu a stabilit, nefiind învestit în acest sens, valoarea imobilului la data de 14 februarie 2001, pentru a putea fi comparată cu valoarea celor 40,825% acţiuni ale statului, deţinute prin F.P.S., ce reiese din contractul de societate autentificat sub nr. 599/1999 ca reprezentând aportul acţionarului la capital, respectiv 76.892,5 RON.
În consecinţă, se constată că excluderea incidenţei art. 21 alin. (2) din lege, care prevede restituirea în natură, intenţionată de intervenient prin promovarea prezentului recurs, este consecinţa unei insuficiente evaluări a situaţiei de fapt, care ar fi presupus comparaţia valorică descrisă de legiuitor, pe baza concluziilor unui expert specialitatea construcţii.
Pe de altă parte, se observă că, stabilind că intervenientul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent pe temeiul art. 29 din lege, instanţa de apel a ignorat Decizia Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 (publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008), aşadar, ce producea efecte la data soluţionării cauzei – 6 noiembrie 2008.
Prin respectiva decizie, s-a apreciat ca fiind neconstituţională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din conţinutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).
Efectul deciziei menţionate nu este acela al abrogării normei, ci al interpretării sale în conformitate cu Constituţia.
Ca atare, pe acest temei, art. 29 avea, la data soluţionării apelurilor, ca şi în prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri".
per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
Prin motivele de recurs, intervenientul a susţinut că imobilul a fost preluat fără titlu.
În considerentele deciziei de apel nu se regăseşte o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva valabilităţii titlului statului astfel constituit, pe bază criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare şi a instrumentelor juridice internaţionale ratificate de România.
Nu este suficientă stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii.
Întrucât atare apreciere impune evaluarea probatoriului administrat, nu este la îndemâna acestei instanţe de recurs, urmând a fi făcută cu ocazia rejudecării apelurilor.
Este necesară o ultimă precizare: recurentul-intervenient a susţinut şi faptul că SC M.G. SA Timişoara nu a fost de bună-credinţă la momentul dobândirii imobilului.
Normele de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, relevante în cauză, astfel cum rezultă din considerentele deja expuse, nu condiţionează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unităţii deţinătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acţiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv, în contextul art. 29, evidenţierea imobilului în patrimoniul societăţii, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar.
Intenţia legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent de titlul în baza cărora au fost dobândite şi de eventuala bună-credinţă la acel moment este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Obligaţia plăţii unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare şi în favoarea cumpărătorului cu care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni prin art. 324 din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale - astfel cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
Din considerentele expuse, rezultă că este necesară lămurirea situaţiei de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenţei în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza construcţii deja efectuată, totodată, pe aspectul valabilităţii titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul intervenientului.
Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către Înalta Curte în situaţiile în care situaţia de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Pe acest temei, Înalta Curte va admite recursul intervenientului şi va casa Decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului intervenientului, exclusiv pe aspectul naturii măsurii reparatorii cuvenite acestuia, din perspectiva arătată anterior.
2. În ceea ce priveşte recursul A.V.A.S., Înalta Curte constată următoarele:
Cererea formulată de către SC M.G. SA Timişoara în cadrul primului ciclu procesual parcurs în cauză, în faţa Tribunalului Timiş, a vizat chemarea în judecată a A.V.A.S. şi a S.I.F. Moldova, în temeiul dispoziţiilor art. 27 (devenit 29) alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligaţia instituţiei publice implicate în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent.
În rejudecare după casare, Tribunalul Timiş a calificat această cerere drept o cerere de chemare în garanţie de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc. civ. şi a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C.N. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea pronunţată, constatând că reclamanţii şi intervenientul principal sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Timişoara a menţinut această obligaţie în sarcina A.V.A.S., însă numai în favoarea intervenientului principal.
Prin motivele de recurs, A.V.A.S. a criticat exclusiv modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei de admitere a acestei cereri.
S-a susţinut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenţie forţată nu a căzut în pretenţii, iar prin admiterea acestei cereri, nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forţat şi alte părţi decât cea care l-a atras în proces pe terţ.
Înalta Curte apreciază ca fiind fondate susţinerile cu acest obiect ale recurentei A.V.A.S.
Este de precizat că, în absenţa unor critici în apel, cu atât mai puţin în recurs, nu pot fi evaluate aspectele procedurale legate de momentul depunerii cererii de chemare în garanţie, în raport de dispoziţiile art. 61 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de eventuala sancţiune aplicabilă în cazul unei depuneri tardive, conform art. 135 C. proc. civ., în contextul opoziţiei intervenientului la judecarea cererii de intervenţie forţată împreună cu celelalte cereri.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, se reţine că, prin cererea de chemare în garanţie, pârâta nu a formulat pretenţii proprii faţă de A.V.A.S. - eventual, întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 anterior menţionate -, pentru situaţia în care ar fi obligată la restituirea în natură, ci a indicat pe titularul obligaţiei de emitere a deciziei cu propunere de despăgubiri, în situaţia în care nu ar fi posibilă restituirea în natură.
Instanţele de fond au dat eficienţă pretenţiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în sensul stabilirii unei obligaţii în sarcina A.V.A.S. şi în favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în pretenţii, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului.
Or, finalitatea cererii de chemare în garanţie este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor prin dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în care în sarcina părţii în proces, în speţă, a pârâtei, s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligaţie în favoarea reclamantului.
Ca atare, se apreciază că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenţie forţată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretenţiile astfel formulate fiind inadrnisibile.
Constatându-se că instanţa de apel a menţinut greşit o atare calificare juridică - motivele de apel ale A.V.A.S. fiind concepute în mod similar motivelor de recurs pe aspectul neîntrunirii cerinţelor art. 60 C. proc. civ. - implicit dispoziţia primei instanţe de admitere a cererii inadmisibile a pârâtei, s-ar impune admiterea recursului în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului A.V.A.S.
O asemenea soluţie nu este, însă, posibilă, întrucât prin prezenta decizie s-a admis recursul intervenientului principal pentru motive ce conduc la casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare, fiind de neconceput ca această soluţie să fie adoptată concomitent cu cea a modificării pentru aceeaşi decizie, prevalând motivele de casare.
În consecinţă, pentru o soluţionare unitară a apelurilor, urmare a admiterii ambelor recursuri, se va dispune casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor formulate de intervenientul principal şi A.V.A.S., avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate de instanţa de recurs.
Este adevărat că, în cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri - finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenţii în acest sens, dimpotrivă, s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terţ intervenient.
Va fi, însă, activată obligaţia legală a A.V.A.S. de soluţionare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziţie privind propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conţine propunere de despăgubiri, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG nr. 1095/2005.
În măsura în care este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia A.V.A.S. îi va înainta Decizia conţinând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea şi întreaga documentaţie prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, A.V.A.S. va proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 25.1 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va casa în parte Decizia şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor intervenientului şi A.V.A.S.
Urmează a fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. şi a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva deciziei nr. 248 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursurile declarate de pârâta A.V.A.S. şi intervenientul H.C.N. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte Decizia şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor intervenientului şi A.V.A.S.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind respingerea apelului reclamantului I.R. şi a cererii de aderare la apel a reclamantului M.I.G.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2876/2010. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 2875/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
