ICCJ. Decizia nr. 2871/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2871/2010
Dosar nr. 1338/30/2009
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1338/30 din 02 martie 2009, reclamantul B.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la emiterea unei dispoziţii, motivate de acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri băneşti în sumă de 80.000 Euro, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, condiţionat de restituirea de către reclamant a sumei de 35.326 lei vechi, reactualizată, primită din partea Statului Român conform Deciziei nr. 2418 din 28 ianuarie 1984, în baza Decretului nr. 223/1974, pentru cota de 1/4 parte din imobilul înscris în C.F. 5231 Timişoara.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Dispoziţia nr. 564 din 08 martie 2004, pârâtul Primarul municipiului Timişoara a respins notificarea privind restituirea în natură a imobilului, iar prin sentinţa civilă nr. 652 din 28 mai 2004 a Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea acestei dispoziţii, pârâtul Municipiul Timişoara fiind obligat să facă oferta de despăgubire conform art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 pentru cota de 1/2 din imobil, condiţionat de restituirea sumei de 35.326 lei vechi reactualizată, însă a refuzat să facă acest lucru, înainte de achitarea acestei sume.
Prin sentinţa civilă nr. 1381 din 19 mai 2009, pronunţată în dosar nr. 1338/30/2009, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea, sens în care a obligat pârâtul Primarul municipiului Timişoara să emisă dispoziţie de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2 pentru cota de 1/2 parte din imobilul înscris în C.F. nr. 5231 Timişoara şi să înainteze dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, respingând acţiunea împotriva pârâtului Municipiul Timişoara prin Primar, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 652 din 28 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş, primarul Municipiului Timişoara a fost obligat să facă reclamantului B.F. ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1), (2) din Legea nr. 10/2001 pentru cota de ½ din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. Timişoara nr. top 12606 şi 12607, condiţionat de restituirea de către reclamant a sumei de 35.326 lei reactualizată. Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1917 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, dar nici în prezent pârâtul menţionat nu s-a conformat dispozitivului sentinţei, motivat de faptul că reclamantul nu a dovedit achitarea sumei primite în anul 1985 cu titlu de contravaloare a construcţiei care a intrat în proprietatea statului.
În ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Timişoara, prin Primar, instanţa a constatat că această parte nu a figurat în procesul anterior având ca obiect obligaţie de a face în temeiul Legii nr. 10/2001, după cum ea nu are atribuţii în procedura specială de restituire. Rezultă că reclamantul în mod greşit a formulat acţiunea şi în contradictoriu cu acest pârât.
Pe fond, acţiunea este întemeiată în parte, în sensul că reclamantul nu are obligaţia de a achita suma primită de la statul român în anul 1985 anterior emiterii dispoziţiei în baza Legii nr. 10/2001, ci până la primirea despăgubirilor în echivalent bănesc de la stat. În acest sens, trebuie amintit că o prevedere contrară nu există, căci statul s-ar afla în situaţia de a se folosi de bunurile reclamantului încă o perioadă de timp până când acesta va parcurge o procedură anevoioasă şi îndelungată pentru a primi contravaloarea bunului care a fost proprietatea sa. Nu în ultimul rînd, se arată că în momentul plăţii de către Comisa Centrală poate avea loc o compensare, în sensul că statul va restitui suma calculată prin expertiză din care se va scădea suma de 35.326 lei reactualizată.
Rezultă că excepţia prematurităţii este neîntemeiată, iar pârâtul Primarul Municipiului Timişoara are obligaţia de a emite dispoziţia stabilită prin hotărâre irevocabilă, în care va insera obligaţia reclamantului de a restitui statului suma reactualizată, primită la preluarea imobilului.
De asemenea, dispoziţia astfel emisă va trebui trimisă la Comisia Bucureşti pentru calcularea despăgubirilor, întrucât suma indicată de reclamantă, de 80.000 Euro, nu a fost stabilită conform prevederilor speciale, care au în vedere standardele internaţionale de evaluare şi valoarea imobilului la data depunerii notificării. Suma menţionată nu coincide nici cu calculul efectuat de reprezentanţii unităţii deţinătoare, un motiv în plus pentru care cererea a fost admisă doar în parte.
Deşi s-ar fi putut invoca lipsa de interes a reclamantului în formularea prezentei acţiuni, întrucât acesta ar trebui să recurgă la procedura de executarea silită, tribunalul a apreciat că demersul său este justificat de atitudinea pârâtului Primarul Municipiului Timişoara, de faptul că hotărârea pronunţată nu a specificat legătura dintre emiterea dispoziţiei şi achitarea sumei reactualizate.
Prin urmare, pentru clarificarea obligaţiilor părţilor, în sensul asigurării celerităţii ce trebuie să guverneze procedura de restituirea bunurilor preluate în mod abuziv de statul român, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis în parte acţiunea.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantului şi înaintarea dosarului administrativ Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 219 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost respins apelul.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio prevedere care să condiţioneze emiterea deciziei de achitarea despăgubirilor primite anterior, în anul 1985.
În al doilea rând, din sentinţa civilă nr. 652/2004 a Tribunalului Timiş, contrar susţinerilor recurenţilor, nu rezultă că s-ar fi făcut vreo conexiune între emiterea dispoziţiei de către pârât şi achitarea sumei actualizate, ci doar obligarea acestuia de a face reclamantului o ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, text care nu condiţionează emiterea dispoziţiei de achitarea despăgubirilor primite anterior. S-a dispus ca, odată cu emiterea dispoziţiei, pârâtul să cuprindă în conţinutul acesteia obligaţia reclamantului de a restitui statului suma primită la preluarea imobilului. Cu alte cuvinte, nu emiterea dispoziţiei este condiţionată de restituirea sumelor primite anterior de la stat, ci acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.
În acest sens, art. 22 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prevede compensarea sumelor, în cazul în care statul şi persoanele îndreptăţite au obligaţii reciproce. Prin analogie, conform art. 11 şi art. 20 din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru cazul restituirii în natură a imobilelor, nu emiterea dispoziţiei este condiţionată de returnarea sumei primită anterior, ci restituirea în natură.
Împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanţii-pârâţi Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de judecată, în soluţionarea fondului şi a apelului, s-a aflat într-o gravă eroare prin obligarea recurenţilor la emiterea dispoziţiei în baza Legii nr. 10/2001, menţionând faptul că emiterea dispoziţiei nu este condiţionată de dovada restituirii sumei primite de la statul român în anul 1985, câtă vreme dispoziţiile sentinţei civile nr. 652/2004 a Tribunalului Timiş sunt în sensul obligării Primarului Municipiului Timişoara la emiterea dispoziţiei, condiţionat de restituirea sumei de către reclamant.
Mai mult, la data de 20 ianuarie 2009 s-a revenit cu o altă adresă prin care s-a înştiinţat notificatorul, prin avocat, asupra faptului că emiterea dispoziţiei privind dosarul administrativ nr. 908 este condiţionată de restituirea sumei de 35.326 lei reactualizată.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate care se încadrează numai în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept pusă în discuţie se referă la posibilitatea emiterii dispoziţiei de acordare de despăgubiri, în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 10/2001, în absenţa restituirii de către reclamant a sumei primite cu titlu de despăgubiri pentru acelaşi imobil la data naţionalizării, în situaţia în care o astfel de obligaţie a fost menţionată expres prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Astfel, verificând conţinutul sentinţei civile nr.652/2004 a Tribunalului Timiş, Înalta Curte constată că, prin dispozitivul acesteia, s-a dispus obligarea pârâtului de a face reclamantului o ofertă de despăgubire conform art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, condiţionându-se totodată ca reclamantul să restituie statului suma primită la preluarea imobilului, în cuantum de 35.326 lei reactualizată.
Prin urmare, emiterea deciziei urma a se realiza în temeiul art. 24 alin. (1) şi (2) ale Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunţării acelei sentinţe, prevedea că, „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În cazul imobilelor cu destinaţia de locuinţe, dacă restituirea în natură nu este posibilă, oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri băneşti. Persoana îndreptăţită poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului".
În situaţia în care persoana îndreptăţită primise de la stat, la momentul naţionalizării, despăgubiri pentru imobil, deveneau incidente prevederile art. 19 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001 în vigoare în anul 2004, potrivit cu care „dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului", această diferenţă de valoare putând rezulta numai din compensarea celor două sume, compensare care presupune ca suma acordată cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001 să fie calculată şi menţionată într-o dispoziţie, deci, implicit, ca emiterea dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent să se realizeze în prealabil plăţii sumei reactualizate de către persoana îndreptăţită.
Prin urmare, menţiunea „condiţionat de restituirea de către reclamantă a sumei de 35326 lei reactualizată", din cuprinsul sentinţei civile nr. 652/2004 a Tribunalului Timiş, nu trebuie interpretată ca şi o condiţie impusă intimatului, anterior emiterii dispoziţiei de acordare a măsurilor în echivalent, ci ca o obligaţie de compensare a celor două sume după emiterea dispoziţiei prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor care urmează a fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.
De altfel, nu emiterea dispoziţiei este condiţionată de restituirea sumelor primite anterior de la stat, ci plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, căci dreptul fostului proprietar nu poate fi îngrădit în nici un fel în ceea ce priveşte recunoaşterea sa, care se va realiza prin emiterea unei dispoziţii în care vor fi stabilite sumele ce urmează a fi acordate şi care vor putea fi compensate cu sumele datorate de fostul proprietar statului.
Refuzul de emitere a dispoziţiei constituie, în acest context, un abuz de drept prin care recurenţii aduc atingere însuşi dreptului de proprietate al intimatului, prin punerea acestuia în imposibilitate de a executa o hotărâre prin care i s-a recunoscut în mod irevocabil dreptul la despăgubiri, deci un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Cât timp în cuprinsul legii nu se specifică o obligaţie a fostului proprietar de a plăti, anticipat emiterii dispoziţiei de acordare de despăgubiri, suma actualizată a compensaţiei pe care a primit-o de la stat la momentul naţionalizării, o astfel de obligaţie nu există. Prin urmare, nici instanţa nu ar putea să-l oblige pe fostul proprietar sau pe moştenitorii acestuia la o astfel de plată anticipată şi nici să condiţioneze în orice mod emiterea dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că s-a realizat o corectă interpretare a legii de către ambele instanţe de fond asupra incidenţei în cauză a art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 19 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 în forma existenţă la nivelul anului 2004, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză, astfel că, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelanţii-pârâţi Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, împotriva deciziei civile nr. 219 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2916/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2870/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
