ICCJ. Decizia nr. 295/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 295/2010
Dosar nr. 30640/3/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 328 din 19 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins contestaţia formulată de contestatorul P.C. în contradictoriu cu P.M. Bucureşti prin P.G., ca nefondată.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa a avut în vedere următoarele motive:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestui tribunal la 3 septembrie 2007, contestatorul P.C. a solicitat în contradictoriu cu P.M. Bucureşti prin P.G., anularea Dispoziţiei nr. 8389 din 25 iunie 2007, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1000 m.p. situat în Bucureşti, B-dul Oaspeţilor (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142), lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului, obligarea intimatei la încheierea procesului-verbal de punere în posesie şi obligarea intimatei la ridicarea de pe teren a bunurilor mobile, respectiv container metalic sub sancţiunea de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere până la eliberarea efectivă şi obligarea intimatei la 100 lei/zi de întârziere, obligarea intimatei să nu înceapă lucrări de sistematizare, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că prin dispoziţia contestată s-a dispus greşit respingerea cererii de restituire natură a terenului ca fiind ocupat de elemente de sistematizare construcţii, întrucât în realitate terenul este liber, fiind teren viran neafectat de construcţii.
Imobilul teren a aparţinut defunctei proprietare I.A., al cărei unic moştenitor este contestatorul, fiind dobândit prin actul autentic de vânzare-cumpărare n 16520 din 28 aprilie 1937; ulterior, imobilul a trecut în proprietate statului în baza Decretului nr. 111/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, constatând calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, a obligat pârâtul M. Bucureşti la emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate privind restituirea imobilului teren situat în Bucureşti, B-dul. Oaspeţilor (fostă noua vatră a satului Băneasa lot 142).
Dispoziţia contestată a fost emisă cu încălcarea hotărârii judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat, considerent faţă de care se solicită anularea dispoziţiei şi restituirea terenului în natură.
Pârâta P.M. Bucureşti prin P.G. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii pe considerentul că restituirea în natură a imobilului în litigiu nu este posibilă întrucât terenul este afectat de elemente de sistematizare.
Cu privire la cererea de obligare la plata de daune cominatorii se solicită respingerea ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 5803 C. proc. civ., conform cărora debitorul poate fi constrâns să îndeplinească obligaţia pe care o are prin aplicarea unei amenzi civile.
În dovedirea şi combaterea acţiunii au fost încuviinţate şi administrate probe cu înscrisuri, fiind anexate actele care au stat la baza emiterii dispoziţiei contestate şi proba cu expertiză tehnică topo.
Prin Dispoziţia nr. 8389 din 25 iunie 2007, P.M. Bucureşti a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 1000 mp., situat în Bucureşti, B-dul Oaspeţilor (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142 ), formulată de petentul P.C., cu motivarea că terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, construcţie parter + 2 E şi a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Din înscrisurile ce au stat la baza emiterii Dispoziţiei nr. 8389 din 25 iunie 2007 rezultă că imobilul teren în suprafaţă de 1000 m.p., situat în Bucureşti, B-dul. Oaspeţilor (fost noua vatră a satului Băneasa lot 142 ), a aparţinut autoarei contestatorului I.A. conform actului de vânzare-cumpărare nr. 16520 din 28 aprilie 1937, la fostul Tribunal Ilfov, fiind preluat în proprietatea statului abuziv în baza Decretului nr. 111/1951.
Potrivit adresei nr. 11762/2650 din 7 martie 2002, emisă de D.P.E.P.C., imobilul litigiu figurează ca proprietate particulară, posesor de parcelă fiind numitul A.G.
Această adresă se coroborează cu nota de reconstituire nr. 174 din 10 august 2006 a aceleiaşi direcţii din cadrul P.M.B. în care se arată că terenul este afectat de construcţie P + 2E şi două garaje.
Din raportul de expertiză topo efectuat de expert A.I. rezultă că terenul în litigiu este împrejmuit cu gard zidit pe toate laturile, fiind folosit de SC E.M. SRL pentru depozitarea diverselor materiale.
Faţă de aspectele reţinute, tribunalul a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare şi nu se află în deţinerea unităţii administrative, astfel încât nu poate fi restituit a natură.
Nu poate fi primită susţinerea contestatorului în sensul că dispoziţia contestată a fost emisă cu încălcarea sentinţei civile nr. 7769 din 18 octombrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, întrucât instanţa s-a pronunţat exclusiv asupra cererii de obligare a pârâtului M. Bucureşti la soluţionarea notificării, fără a dispune asupra modalităţii de restituire.
Este adevărat că în considerente instanţa a statuat asupra calităţii de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantului ca moştenitor al defunctei I.A., însă, nu mai puţin, s-a precizat că, în funcţie de modalitatea de soluţionare a cererii de restituire, acesta o poate contesta.
Apreciind că modalitatea de restituire prin măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul solicitat este conformă cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul, în conformitate cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, a respins contestaţia ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 211/ A din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul contestatorului P.C., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:
S-a admis în parte contestaţia şi s-a anulat dispoziţia nr. 8389 din 25 iunie 2007 emisă de pârâtă şi a dispus restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, B-dul Oaspeţilor în suprafaţă de 995 m.p., cu dimensiunile şi vecinătăţile: N - A.T. şi D., L=40,34 m; E- B-dul Oaspeţilor, L=24,76 m; S - N.F., L=39,84 m; V - G.C., L=24,91 m, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert A.I.
S-a respins cererea de obligare a intimatului la încheierea procesului-verbal de punere în posesie, precum şi celelalte capete de cerere, ca nefondate. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele.
În motivarea apelului s-a susţinut:
Instanţa de fond i-a respins contestaţia formulată, fără arătarea considerentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate.
Instanţa a ignorat total concluziile raportului de expertiză topo efectuat de către expertul A.I., în care se specifică foarte clar că terenul este liber de orice construcţie sau alte detalii de sistematizare.
Singurul considerent pentru care M. Bucureşti prin P.G. a respins cererea de restituire în natură, în mod nejustificat preluat de către instanţa de fond, îl reprezintă faptul că, în prezent, terenul ar fi afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, respectiv, construcţii compuse din parter plus două etaje şi două garaje.
Situaţia de fapt este complet diferită. În realitate, terenul nu a fost şi nu este afectat de elemente de sistematizare şi cu atât mai puţin de construcţii (parter şi două etaje) şi este folosit de Primărie pentru depozitarea unor bunuri şi gunoaie ce pot fi ridicate.
Prin urmare, această instituţie îi încalcă toate drepturile de proprietate, toate actele normative promulgate de către legiuitor exclusiv pentru protejarea drepturilor proprietarilor revendicanţi şi retrocedarea bunurile imobile respective. Mai mult, se încalcă dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ. şi Constituţia României. Acest drept de proprietate, fiind un drept fundamental, este consacrat şi în C.E.A.D.O.L.F. Cererea de revendicare constituie remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană solicită să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea lui în natură.
Îngrădirea exerciţiului acestui drept de a solicita restituirea în natură ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate. Măsurile reparatorii nu pot fi acordate decât cu respectarea legislaţiei aplicabile în materie, numai în situaţii extreme prevăzute în mod expres de Legea nr. 10/2001 republicată şi, Legea nr. 247/2005. Însă în speţa dedusă judecăţii, pe de o parte intimata face afirmaţii care nu sunt adevărate numai pentru a-l prejudicia (aşa cum a dovedit inclusiv prin fotografiile ataşate), iar pe de altă parte nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale pentru acordarea drepturilor băneşti şi respingerea cererii de restituire în natură.
Aşa cum s-a mai precizat şi cum a rezultat din întregul probatoriu administrat în cauză, terenul este viran şi poate fi restituit în natură.
Preluarea abuzivă a imobilului, calitatea contestatorului de persoană îndreptăţită, precum şi calitatea intimatei de unitate deţinătoare au fost stabilite prin Dispoziţia P.G.M.B. nr. 8389 din 25 iunie 2007, instanţa fiind competentă să verifice exclusiv criticile formulate de către persoana care a introdus contestaţia îndreptată împotriva acestei dispoziţii şi care vizează numai legalitatea naturii măsurilor reparatorii acordate de unitatea deţinătoare.
Prin art. 1 din Legea nr. 10/2001, în varianta existentă la data formulării contestaţiei, s-a stabilit că: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de Stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.
Motivul invocat de către intimată în cuprinsul dispoziţiei prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură şi anume acela că este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare-construcţii P + 2E, apare ca fiind neîntemeiat în raport de probele administrate în faţa primei instanţe. Astfel, prin expertiza efectuată de către expertul A.I. s-a stabilit că imobilul teren din B-dul Oaspeţilor este liber de orice construcţie sau alte detalii de sistematizare.
Din raportul de expertiză mai reiese că terenul este împrejmuit cu gard de zid pe toate laturile şi că este folosit de către SC E.M. SRL pentru a depozita diverse materiale. Aceste elemente de fapt nu sunt însă de natură să conducă la respingerea cererii de restituire în natură, având în vedere că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”, iar nicio altă dispoziţie din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu instituie în situaţia dată o excepţie de la principiul restituirii în natură.
În ceea ce priveşte argumentul invocat de către prima instanţă în susţinerea soluţiei de respingere a contestaţiei, Curtea a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. 6576/1995 s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii V.E. şi A.I. împotriva pârâtului R.A. şi s-a constatat că reclamanţii au devenit proprietari prin uzucapiune de 30 de ani asupra terenului în suprafaţă de 1.000 m.p. situat în Bucureşti, B-dul Oaspeţilor. Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de notar public A.F., A.I. şi V.E. au înstrăinat imobilul către SC E.M. SRL
Nici această împrejurare nu poate avea vreun efect juridic referitor la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.
Contrar susţinerilor primei instanţe, imobilul este deţinut de Stat, întrucât a fost preluat de către acesta în baza Decretului nr. 111/1951, astfel cum rezultă din adresa nr. 16089 din 21 ianuarie 2002 emisă de D.I.T.L.S. 1 Bucureşti, iar hotărârea judecătorească prin care s-a constatat intervenirea uzucapiunii, pronunţată în contradictoriu cu o altă persoană, nu a operat o transmitere a bunului în litigiu din patrimoniul Statului în cel al reclamanţilor din cauza respectivă, deoarece ea îşi produce efectele substanţiale (modificarea situaţiei juridice dintre părţile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părţi. Ca atare, nu ar putea fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării contestaţiei care sunt în sensul că „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: (..) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale”.
Dat fiind că imobilul este deţinut de Stat, sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării contestaţiei „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.
Pentru ca reclamantul să îşi poată exercita dreptul de proprietar asupra imobilului preluat fără titlu de către Stat este necesară potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 emiterea dispoziţiei de restituire în natură de către unitatea deţinătoare.
Dacă pentru exercitarea dreptului de proprietate de către reclamant este prevăzută în sarcina unităţii deţinătoare o obligaţie legală, şi anume aceea de emitere a dispoziţiei de restituire în natură, obligaţie firească întrucât până la constatarea caracterului abuziv al preluării Statul are cel puţin aparent calitatea de proprietar, în schimb, pentru punerea sa în posesie nu este instituită o asemenea îndatorire în sarcina Statului, dacă acesta nu are şi calitatea de posesor al imobilului.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”. Acest text de lege nu poate fi însă interpretat în sensul că dispoziţia de restituire ar constitui titlu executoriu pentru punerea în posesie faţă de alte persoane decât unitatea deţinătoare, la aceasta opunându-se principiul relativităţii actelor juridice, care constituie regula de drept conform căreia actul juridic produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii săi, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane; într-o altă formulare, actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Deşi această obligaţie îi revenea conform art. 1169 C. civ., reclamantul nu a făcut dovada că materialele existente pe terenul în litigiu aparţin intimatei, situaţie în care aceasta, nefiind autorul faptei ilicite, nu poate fi obligată să le ridice.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor daune cominatorii, Curtea reţine că acesta are caracter accesoriu faţă de cel privind obligarea intimatei la încheierea procesului verbal de punere în posesie, urmând ca atare soarta acestuia. Mai mult decât atât, potrivit art. 5803 C. proc. civ., pentru neexecutarea obligaţiilor de a face care poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul M.B., prin P.G., criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Imobilul în cauză a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997, autentificat sub nr. 1335, fiind înstrăinat de către A.I. şi V.E., iar în prezent se află în proprietatea SC E.M. SRL, fiind împrejmuit pe toate laturile şi folosit de către această societate comercială.
În aceste condiţii, M.B. nu are calitate de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, fiind evident că nu deţine bunul imobil în litigiu.
Terenul în litigiu a ieşit din patrimoniul M.B. încă din 1995 fără ca acesta să fi avut cunoştinţă, în urma unui proces prin care s-a constatat uzucapiunea de 30 ani asupra terenului, proces civil purtat între persoane fizice.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea argumentelor ce succed:
Litigiul de faţă este generat de contestaţia formulată de către reclamantul-intimat cu privire la modul de soluţionare a cererii sale de restituire în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001.
În aplicarea dispoziţiilor acestei legi, calitatea de unitate deţinătoare în numele statului, ca de altfel orice unitate deţinătoare, care poate fi obligată la restituirea în natură, are deţinătorul imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.
Acest lucru rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 iar calitatea de unitate deţinătoare este definită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobată prin H.G. nr. 498/2003, definiţie reluată şi de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, Cap. I.
Astfel, potrivit normelor metodologiei, unitatea deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului dreptul de proprietate privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (ministerul, primăria, prefectură sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de tipul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
Deşi recunoaşte că prin sentinţa civilă nr. 5235 din 12 septembrie 1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii V.E. şi A.I. împotriva pârâtului R.A. şi s-a constatat că reclamanţi au devenit proprietari prin uzucapiune asupra terenului în litigiu şi că, ulterior, prin contratul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 de Notar Public A.F., A.I. şi V.E. au înstrăinat imobilul către SC E.M. SRL, instanţa de apel atribuie nejustificat în continuare calitatea de deţinător al imobilului Statului. Aceasta deşi Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare unitară a legii impun condiţia deţinerii imobilului la data intrării în vigoare a acestei legi.
Reclamantul a generat un litigiu prin care a urmărit readucerea imobilului în proprietatea Statului, soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 7769 din 18 octombrie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Prin această sentinţă s-a reţinut că M.B. nu a respectat termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării formulate, motiv pentru care a fost obligat să pronunţe o dispoziţie sau decizie privind restituirea imobilului, urmând ca în funcţie de modul de soluţionare a cererii de restituire, reclamantul să se prevaleze de dispoziţiile art. 24 din lege, contestând actul de soluţionare în faţa instanţei.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1325 din 29 august 1997 ca neîntemeiat. S-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind constatarea nulităţii absolute a sentinţei civile nr. 5235/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti.
În considerarea faptului că pârâtul recurent nu are calitatea de unitate deţinătoare care ar putea fi obligată în temeiul Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în natură şi dată fiind situaţia juridică a imobilului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
Se va modifica decizia recurată în sensul că se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 211/ A din 6 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că:
Respinge, ca nefundat, apelul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinţei nr. 328 din 19 februarie 2008 a Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 294/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2956/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
