ICCJ. Decizia nr. 2967/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2967/2010
Dosar nr. 4763/2/2009
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 122 din 2 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive şi a celei privitoare la inadmisibilitatea acţiunii.
S-a dispus admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă respingerea acţiunii formulate de reclamanţii I.D. şi P.G. în contradictoriu cu pârâta P.M., ca prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost respinsă deoarece calitatea procesuală activă a reclamanţilor este conferită de calitatea lor de cumpărători ai imobilului în care este inclus apartamentul cu privire la care s-a invocat evicţiunea, respectiv pierderea proprietăţii acestuia.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost respinsă deoarece calitatea procesuală pasivă a pârâtei este conferită de calitatea sa de evingător şi moştenitori al vânzătorului obligat a garanta împotriva evicţiunii, conform certificatului de moştenitor din 9 octombrie 1997.
Excepţia inadmisibilităţii fundamentată pe dispoziţiile art. 1351 C. civ., care ar fi trebuit a fi invocată în litigiul în care cumpărătorul a fost evins, a fost respinsă, deoarece nimic nu îl împiedică pe cumpărător ca în termenul general de prescripţie să formuleze o acţiune separată.
Articolul 1351 C. civ. are în vedere situaţia în care cel care evinge nu este ţinut de garanţia privind evicţiunea, aşa cum este cazul în speţă, ci este un terţ faţă de care vânzătorul ar fi dovedit că deţine mijloacele necesare înlăturării ameninţării de evicţiune, mijloace nebănuite de cumpărător.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost admisă de instanţă cu următoarea motivare.
Acţiunea în garanţie pentru evicţiunea cumpărătorului împotriva vânzătorului se prescrie în termenul general de prescripţie, care curge de la data producerii evicţiunii. Până la acest moment, obligaţia înstrăinării este condiţională şi cumpărătorul nu poate să acţioneze.
În cauză prescripţie a început să curgă de la care de 11 iulie 2000, când pârâta P.M.E. a chemat în judecată reclamanţii într-o acţiune în revendicare având la bază sentinţa civilă nr. 7356/1972 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. Prin aceasta pârâtei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Chiar dacă vânzătorul garant pentru evicţiune nu mai era în viaţă, pârâta i-a succedat, situaţie în care obligaţia de garanţie care are caracter patrimonial, s-a transmis succesoral.
În aceste condiţii, excepţia de garanţie poate fi invocată şi în ipoteza în care adevăratul proprietar îl moşteneşte pe vânzător, dacă provine din partea moştenitorului (ipoteza de faţă) deoarece cel care are obligaţia de a garanta evicţiunea, nu poate tot el să evingă pe dobânditorul cu titlu oneros, inclusiv coproprietarul care îl moşteneşte pe vânzător.
Prin urmare, la data la care reclamanţii din prezenta cauză au fost chemaţi în judecată în acţiunea în revendicare, figurau ca pârâţi (aceştia putând opune excepţia de garanţie) a început să curgă termenul de 3 ani pentru formularea acţiunii.
Or, acţiunea în garantare pentru evicţiune a fost formulată la 16 octombrie 2006, deci peste termenul general de prescripţie, situaţie în care acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Prin Decizia civilă nr. 457 din 1 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea apelului formulat de apelanta - reclamantă P.G.e împotriva sentinţei civile nr. 122 din 2 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că deşi cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare a apartamentului situat în, sector 2, a fost introdusă la 11 iulie 2000, până la momentul soluţionării acestui litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă, părţile nu aveau născut dreptul material la acţiune pentru garanţia de evicţiune, aceştia neputând cunoaşte cum va fi soluţionat litigiul definitiv.
De altfel, acţiunea în revendicare a intimatei a fost respinsă pe fond de tribunal la data de 16 ianuarie 2001 prin sentinţa civilă nr. 42/2000 şi de-abia în calea de atac a apelului formulat împotriva acestei sentinţe, intimata a avut câştig de cauză, la momentul rămânerii definitive a Deciziei civile nr. 82 din 27 ianuarie 2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executare silită.
Prin urmare, dat fiind faptul că termenul de prescripţie curge de la desăvârşirea evingerii, acesta trebuie calculat numai de la data rămânerii definitive a hotărârii şi nu de la data introducerii acţiunii, aşa cum a reţinut greşit instanţa de fond situaţie în care s-a dispus în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P.M.E., criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Astfel, instanţa a apreciat greşit dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 raportat la dispoziţiile art. 1351 C. civ., ignorând identitatea dintre vânzătorul - revendicant şi garantul pentru evicţiune.
Instanţa nu a observat că acţiunea în revendicare din care a rezultat evicţiunea a fost exercitată de către moştenitorul legal al vânzătorului - garant pentru evicţiune.
Prin urmare, reclamantul trebuia în mod obligatoriu întâmpinat în acţiunea în acţiunea în revendicare - uzurpatoare cu cererea de angajare a răspunderii pentru evicţiune, care ar fi avut vocaţia să paralizeze acţiunea în revendicare conform art. 1351 C. civi.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii şi respingerea apelului.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Recurenta nu a indicat motivele de recurs pe care şi-a fundamentat criticile aduse deciziei recurate, aşa cum dispune art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Din dezvoltarea acestora însă instanţa le califică juridic ca aparţinând pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Astfel, problema pe care trebuia să o soluţioneze instanţa, faţă de excepţia prescripţiei dreptului la acţiune era aceea a stabilirii momentului de la care curge prescripţia, în raport cu petitul acţiunii, care vizează obligaţia de garanţie pentru pierderea proprietăţii lucrului.
În cauză, cel obligat la garanţia pentru evicţiune este pârâta - recurentă adică succesoarea vânzătorului N.D. potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 9 octombrie 1997, deoarece obligaţia de garanţie a vânzătorului fiind patrimonială se transmite succesoral şi în al doilea rând este supusă prescripţiei extinctive. Or, evicţiunea provenind din faptul personal al vânzătorului (recurenta în calitate de succesoare a vânzătorului juridic este asimilată vânzătorului) s-a produs, consecinţă a promovării de către aceasta a acţiunii în revendicare în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi (cumpărătorii din actul de vânzare - cumpărare care au pierdut proprietatea bunului revendicat.
Acestea fiind datele factuale, problema supusă controlului judiciar este aceea de a stabili momentul începerii curgerii prescripţiei dreptului la acţiunea în garanţie în cauza prezentă, faţă de împrejurarea că anterior între aceleaşi părţi s-a purtat un proces privind revendicarea aceluiaşi bun dobândit de reclamanţi prin vânzare - cumpărare de la antecesorii pârâtei.
Prin urmare, în cauză trebuia stabilit dacă termenul de prescripţie de trei ani a dreptului la acţiune în garanţie, începe să curgă de la momentul introducerii acţiunii în revendicare în care reclamanţii ar fi trebuit să invoce excepţia de garanţie (11 iulie 2000) aşa cum a reţinut instanţa de fond sau de la momentul rămânerii definitive a acţiunii în revendicare, 27 ianuarie 2004), adică de la desăvârşirea evingerii aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Or, chiar acţiunea în revendicare purtată în contradictoriu cu reclamanţii reprezenta o tulburare a cumpărătorilor în exercitarea prerogativelor de proprietari, adică o evicţiune. Tot astfel, de la acelaşi moment succesoarea vânzătorului şi-a încălcat obligaţia de garanţie de evicţiune, fiind ea însăşi evingătoarea, consecinţă a intentării procesului în revendicare.
În aceste condiţii dat fiind faptul că tulburarea este provocată prin însuşi faptul personal al vânzătorului (succesoarei lor) care constă în promovarea acţiunii în revendicare, momentul de la care s-a născut dreptul material la acţiunea în garanţie al cumpărătorilor, ameninţaţi de evingere este cel al intentării acţiunii în revendicare în care ar fi trebuit să invoce excepţia în garanţie, deoarece la acest moment s-a produs evicţiunea.
A proceda altfel înseamnă că modalităţile de invocare a dreptului - direct sau pe cale de excepţie - ar avea termene de începere a cursului prescripţiei diferite, din moment ce după pierderea procesului în care nu s-a invocat excepţia în garanţie pârâta ar putea invoca direct dreptul izvorât din obligaţia de garanţie, considerând greşit că doar după desăvârşirea evingerii s-ar naşte dreptul şi concomitent termenul de prescripţie. În realitate, termenul de prescripţie are un moment unic de începere a cursului prescripţiei, indiferent dacă se invocă procedura de excepţie ori pe calea unei acţiuni directe.
Or, tocmai prin invocarea excepţiei în garanţie în cauza de revendicare, reclamanţii ar fi putut evita evicţiunea pendinte, deoarece nu poate evinge cel chemat a răspunde de evicţiune, evitând astfel pierderea proprietăţii asupra bunului cumpărat.
În consecinţă, dreptul la acţiune în responsabilitate, fundamentată pe garanţia pentru evicţiune s-a născut de la momentul promovării acţiunii în revendicare când partea ar fi trebuit să evite evicţiunea provenită chiar de la vânzător, apărându-se în procesul care se purta asupra proprietăţii bunului dobândit cu garanţia evicţiunii şi nu de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare când a pierdut deja proprietatea bunului, fiind evinsă. De aceea acţiunea directă cum este cea promovată, trebuie să se supună aceluiaşi termen de prescripţie, care a început să curgă de la momentul la care s-a promovat acţiunea în revendicare.
În consecinţă, recursul formulat de pârâtă este întemeiat şi în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis, cu consecinţa respingerii apelului şi păstrarea sentinţei primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta P.M.E. împotriva Deciziei nr. 457 din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta P.G. împotriva sentinţei nr. 122 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2962/2010. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2973/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
