ICCJ. Decizia nr. 2973/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2973/2010
Dosar nr. 8983/105/2006
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 99 din 12 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s- a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii R.C., R.T.C., T.S., şi R.V.I., în contradictoriu cu pârâţii C.L. Ploieşti, M. Ploieşti prin P., SCM A. SA, SC D.G.C.P.I.T., SC S.A., SC C. AS, SC C.R. SA, SC E. – F.D.F.E.E. – E.D.M.N. SA, SC P. şi SC P. prin administrator G.J., împotriva sentinţei civile nr. 939 din 18 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, potrivit actelor de stare civilă existente la dosar, de pe urma defuncţilor R.R., decedat la 20 februarie 1972 şi R.S., decedată la 22 iunie 1996, au rămas ca moştenitori legali apelanţii-reclamanţi în calitate de copii, iar în perioada 30 martie 1953 - 31 martie 1962 cei doi defuncţi au figurat înscrişi în evidenţele persoanelor cu domiciliul în Ploieşti, str. Republicii, adresă la care a domiciliat şi apelantul-reclamant R.T.C., în perioada 14 septembrie 1957 - 05 decembrie 1960, după care defuncţii au domiciliat, în perioada 31 martie 1962 - 13 septembrie 1966, în Ploieşti, str. Republicii şi în Ploieşti, str. Grindului, în perioada 13 septembrie 1966 - 25 ianuarie 1967.
Faţă de probele administrate în cauză, s-a reţinut, în esenţă, că nu există date în evidenţele fiscale, de-a lungul timpului, cu privire la imobilul situat în Ploieşti, str. Republicii; că a figurat înscris în evidenţele fiscale, în perioada 1955 - 1957, cu imobilul revendicat, numitul N.I., în calitate de persoană căreia i-a aparţinut imobilul; că nu a existat autorizaţie de construcţie pentru acest teren în perioada 1950 - 1962, care nu figurează printre exproprierile de terenuri din anul 1962 din Ploieşti, caz în care nu există documente privind situaţia juridică a terenului.
În baza Dispoziţiei nr. 712 din 14 august 1964 emisă de Consiliul de Miniştri al R.P.R. s-a aprobat scoaterea din circuitul agricol a terenului de 3430 mp. situat pe DN nr. l Ploieşti - Câmpina la Km 65,200, teren ce a fost expropriat, trecându-se în proprietatea statului un teren în suprafaţă de 1658 mp. situat în Ploieşti, B-dul Republicii, proprietatea C.A.P.A. a P.C.R. cu sediul în comuna Ploieştiori, inclusiv pe teritoriul administrativ al oraşului Ploieşti, teren ce a fost transmis pe durată nedeterminată în folosinţă C.M.D. Ploieşti.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr. 326 din 16 ianuarie 2007, A. SCM Ploieşti a vândut pârâtei SC P. SRL Ploieşti construcţiile situate în Ploieşti, str. Republicii, având o hală de producţie cu parter şi etaj, 2 ateliere de tinichigerie, un atelier diagnoza şi casierie, un magazin, un depozit, o baracă metalică demontabilă, o magazie utilaje, punct termic şi magazie, fierărie şi magazie, copertină, amplasate pe un teren de 6483,27 mp. proprietate de stat ce nu a făcut obiectul vânzării – cumpărării, în schimbul sumei de 220.000 EURO.
Potrivit raportului de expertiză tehnică-topometrică întocmit de ing. A., a reieşit că terenul în litigiu este situat în Ploieşti şi are suprafaţa totală de 8471 m.p. pe care se află amplasate construcţiile folosite de P. Ploieşti, SC C. AS, SC S.A. Ploieşti, teren descris în dispoziţia din 14 august 1964, având acelaşi amplasament cu terenul descris în Decretul nr. 661/1967. De asemenea, prin raportul de expertiză efectuat în apel a fost identificat întreg terenul revendicat de apelanţii-reclamanţi.
Instanţa de apel a concluzionat că prima instanţă a reţinut, corect, raportat la probele administrate în cauză, că în perioada 1955 - 1957 a figurat înscris în evidenţele fiscale, în calitate de proprietar al imobilului situat în Ploieşti, str. Republici, pentru imobilul teren de 400 m.p. şi o construcţie, numitul N.I., după care, în baza Dispoziţiei nr. 712/1964 şi a Decretului nr. 661/1967, terenul de 1658 m.p. situat în Ploieşti, str. Republicii, a fost expropriat de la C.A.P.A. a P.C.R. Ploieştiori şi trecut în proprietatea statului, fiind transmis spre folosinţă nedeterminată C.M.D. Ploieşti.
Prima instanţă a reţinut corect că, atâta vreme cât nu există niciun act care să ateste vreun drept de proprietate asupra terenurilor în litigiu în favoarea autorilor reclamanţilor şi reclamanţilor înşişi, înseamnă că aceştia nu sunt proprietarii celor doua terenuri.
S-a concluzionat, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că declaraţiile extrajudiciare depuse la dosar, conform cărora autorii reclamanţilor ar fi deţinut terenurile în litigiu şi că au avut domiciliile în perioada 1953 - 1962 în imobilul situat în Ploieşti str. Republicii, inclusiv reclamantul R.T.C. în anumite perioade de timp, nu fac dovada proprietăţii imobilelor în litigiu, deoarece potrivit art. 1191 C. civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii R.C., R.T.C., T.S., şi R.V.I. şi pârâta SC C.R. SA
Recurenta-pârâtă SC C.R. SA, prin cererea depusă la 12 mai 2010, a arătat că înţelege să renunţe la judecata recursului declarat împotriva deciziei nr. 99 din 12 mai 2009 pronunţat de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 8983/105/2006, astfel că instanţa, făcând aplicarea art. 246 alin. (1) C. proc. civ., va lua act de renunţarea la judecata recursului declarat de această pârâtă şi va dispune în consecinţă.
Prin recursul lor, recurenţii-reclamanţi critică decizia recurată pentru nelegalitate, indicând ca termen legal al criticilor formulate, art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat că terenul în litigiu este mult mai mare, însă din grabă avocatul ales nu a indicat cele 8 hectare de teren solicitate prin cererea depusă la dosar, şi nici nu a semnat cererea iniţială, iar instanţa nu a analizat această cerere, deşi era obligată că ceară eventual explicaţii şi lămuriri.
Pe baza cererii înregistrate la dosar fond, prin care s-a precizat acţiunea iniţială şi a constatărilor expertului la faţa locului, potrivit cărora cei 8471 m.p. teren se învecinau cu restul proprietăţii reclamanţilor, aceştia au solicitat completarea expertizei iniţiale cu diferenţă până la circa 8 ha teren, însă această cerere a fost respinsă.
În apel, s-a completat probatoriul cu acte, deşi reclamanţii arată că au solicitat proba cu martori pentru a dovedi că au stăpânit, prin autorul lor, proprietatea din anul 1926, când a fost cumpărată.
Recurenţii-reclamanţi mai arată, că instanţa de apel a motivat greşit „că proprietatea se dovedeşte numai cu act scris” şi că au arătat în toate precizările de acţiune, că, iniţial, autorul lor a avut o chitanţă sub semnătură privată încheiată cu fostul proprietar, pe care a dat-o primului avocat, care nu a mai restituit-o.
Chiar dacă nu mai posedă acest act, valabilitatea înstrăinării unui imobil este dată de înţelegerea simplă a părţilor, conform art. 1295 şi urm C. civ., iar în cazul în care există un început de dovadă scrisă se admite proba cu martori.
Instanţa nu a avut în vedere „excepţia de la art. 1197 C. civ.”, când se admite proba cu martori, dacă există început de dovadă scrisă, aceasta respingând greşit proba cu martori solicitată de reclamanţi.
De asemenea, se arată că pe terenul în litigiu, autorul recurenţilor a construit o casă în care au locuit până în anul 1962, când au fost mutaţi silit la bloc; că numitul N.I. nu a locuit niciodată în imobilul situat în str. Republicii, şi chiar dacă ar fi existat o asemenea persoană, aceasta figurează doar cu locuinţa şi 400 m.p. teren aferent.
S-a concluzionat, că fictivitatea acestei evidenţe rezultă din faptul că în evidenţele oficiale reclamanţii figurau încă din anul 1953, iar numitul I. figura din anii 1955-1957; că proprietatea a fost stăpânită de peste 30 de ani, iar susţinerea instanţei că unicul mod de dobândire a proprietăţii ar fi numai prin act scris este greşită şi că nu puteau introduce acţiune în constatarea uzucapiunii separat, şi, apoi, în revendicare, aşa cum greşit au susţinut instanţele, deoarece acţiunea în revendicare s-a baza tocmai pe această stăpânire de fapt de peste 30 de ani.
În continuare, se arată că imobilul în litigiu este stăpânit abuziv de către intimaţii neproprietari; că nimeni nu poate uzucapa proprietatea luată abuziv din stăpânirea autorului reclamanţilor, deoarece art. 1895 se referă la stăpânirea cu bună-credinţă; că nu există acte care să dovedească că terenul este proprietatea statului, a vreunui C.A.P. sau alt organ; că instanţa de apel a asigurat refacerea expertizei topo pentru identificarea suprafeţei de 8 ha teren, situată între proprietatea SC C.R. situată la pe str. Republicii şi proprietatea statului situată la nr. 297 pe str. Republicii.
Examinând decizia în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată nefondat recursul declarat de reclamanţii R.C., R.T.C., T.S., şi R.V.I., pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere „când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”.
Deşi nu au arătat expres, din dezvoltarea criticilor formulate, aşa cum au fost expuse mai sus, rezultă că reclamanţii-recurenţi critică lipsa de rol activ a instanţei de apel, care nu a administrat proba cu martori şi nu a dispus refacerea raportului de expertiză pentru identificarea suprafeţei de 8 ha teren, revendicată de la pârâţi, cu excepţia M.N., respectiv încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.
În speţă, faţă de natura pricinii, acţiune în revendicare imobiliară, promovată de reclamanţi şi de faptul că aceştia, pentru dovedirea proprietăţii asupra terenului în litigiu, nu au făcut dovada existenţei unei scripturi, care să constituie un început de dovadă scrisă ce putea fi completată cu proba testimonială, corect, instanţa de apel nu a administrat proba cu martori.
De asemenea, în măsura în care reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, în mod corect instanţa de apel a dispus respingerea cererii de refacere a expertizei topo prin care să se identifice suprafaţa de 8 ha teren, revendicată de la intimaţii-pârâţi.
Şi critica potrivit căreia prima instanţă nu a analizat cererea precizatoare formulată de reclamanţi prin care aceştia au precizat că revendică suprafaţa de 8 ha teren situată în Ploieşti, str. Republicii, este nefondată, câtă vreme în considerentele sentinţei apelate se analizează temeinicia acţiunii promovate de reclamanţi, prin raportare la terenurile în suprafaţă de 8471 m.p. şi cca. 8 ha, situate în Ploieşti, str. Republicii şi s-a concluzionat că „nu există nici un act care să ateste vreun drept de proprietate asupra terenurilor susmenţionate în favoarea autorilor reclamanţilor şi reclamanţilor înşişi”, ceea ce înseamnă că aceştia nu sunt proprietarii celor două terenuri.
Prin urmare, se constată că instanţele de fond şi apel s-au pronunţat asupra obiectului acţiunii, aşa cum a fost precizat şi completat de către reclamanţi, cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiat, pentru cele ce succed:
Reclamanţii-recurenţi au promovat acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor în temeiul art. 480 C. civ., pentru suprafeţele de 8471 m.p. teren şi cca. 8 ha teren, situate în Ploieşti, str. Republicii, susţinând că acestea au fost dobândite în proprietate de către autorii lor, R.R. şi R.S., aproximativ în anul 1938.
Acţiunea în revendicare constituie mijlocul principal de apărare a dreptului de proprietate, iar dovada dreptului de proprietate pentru promovarea acestei acţiuni se poate face prin titlu de proprietate, care poate fi orice act judiciar translativ de proprietate, cât şi prin existenţa unui mod originar de dobândire a proprietăţii.
Potrivit art. 480 C. civ., „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut în limitele determinate de lege”.
Acest text de lege presupune exercitarea cumulativă a dreptului de a întrebuinţa bunul potrivit destinaţiei sale, de a-i culege fructele şi productele, şi de a dispune de bun prin înstrăinare sau consumare.
În speţă, reclamanţii-recurenţi nu au făcut dovada cu acte a dreptului autorilor lor asupra terenurilor în litigiu sau a lor înşişi şi nici dovada dobândirii proprietăţii printr-un mod originar de către aceştia sau autorii lor.
Potrivit art. 1191 C. civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozitul voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
De la această regulă există două excepţii privitoare la admisibilitatea probei cu martori, respectiv atunci când există un început de dovadă scrisă şi când există imposibilitatea de preconstituire sau de păstrare a unui înscris.
Numai că, în speţă, recurenţii nu au depus un început de dovadă scrisă, respectiv o scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia, sau a celui ce îi reprezintă şi care scriptură face a fi crezut faptul pretins, conform art. 1197 alin. (2) C. civ., şi nici nu au făcut dovada existenţei şi a imposibilităţii de păstrare a înscrisului în baza căruia susţin că autorii lor au dobândit terenurile în litigiu, când este admisibilă proba cu martori în dovedirea actului juridic translativ de proprietate.
Prin urmare, corect au constata instanţele de fond şi apel că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor sau al lor înşişi asupra trenurilor în litigiu, situaţie în care soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii în revendicare, păstrată prin decizia recurată, este legală.
Celelalte critici formulate de recurenţii-reclamanţi, aşa cum au fost expuse mai sus, privesc aprecierea eronată a probelor administrate de către instanţa de judecată şi nu pot fi încadrate în niciunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi şi va lua act de renunţarea la judecata recursului declarat de pârâta SC C.R. SA
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii R.C.C., R.T.C., R.V.I. şi T.S. împotriva deciziei nr. 99 din 12 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat de pârâta SC C.R. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2967/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2980/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
