ICCJ. Decizia nr. 2970/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2970/2010
Dosar nr. 12264/3/2007
Şedinţa publică din 12 mai 2010
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 6 august 2004, reclamanţii C.T.D., C.M. şi F.D.V. au chemat în judecată pe pârâţii T.C., T.A.M., T.I., H.N., H.E., SC H.N. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi clădire P+1 şi dependinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 3968 din 25 aprilie 2005, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor T.C., T.A.M., H.N., H.E. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
A respins acţiunea formulată de reclamanţi ca inadmisibilă.
A respins acţiunea în contradictoriu cu pârâtul T.I. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea bunului doar în condiţiile prevăzute de legea specială.
Prin Decizia nr. 982A din 17 mai 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare impune cu necesitate obligaţia instanţei de a compara titlurile de proprietate cu privire la bunul în litigiu, iar analiza titlurilor trebuie să aibă la bază reglementările legale în vigoare şi temeiul juridic invocat de reclamanţi.
Reinvestită cu judecata în fond a cauzei, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1695 din 2 februarie 2007, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere că valoarea obiectului litigiului este de peste 500.000 Ron.
Prin sentinţa nr. 109F din 18 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea promovată de reclamanţi.
Tribunalul a constatat că regula unanimităţii este îndeplinită, deoarece acţiunea a fost semnată de avocat în numele tuturor reclamanţilor, iar admisibilitatea acţiunii în revendicare este justificată de chiar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevede că foştii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Tribunalul a mai constatat că reclamanţii au invocat drept titlu contractul de vânzare-cumpărare din 26 iulie 1949, prin care autoarea lor, E.S., a cumpărat imobilul de la soţii E. şi D.A., iar pârâţii au invocat contractele de vânzare-cumpărare nr. 4228 din 27 mai 1997 şi nr. 2474/23158 din 20 decembrie 1996, încheiate cu Primăria municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA.
Decretul nr. 92/1950 reprezintă un titlu valabil al statului, iar la momentul vânzării imobilului în baza Legii nr. 112/1995, titlul statului nu era contestat.
Susţinerile reclamanţilor, în sensul că imediat după anul 1989 au făcut demersuri pentru restituirea imobilului nu au fost probate, singura dovadă în acest sens fiind cererea de acordare de despăgubiri formulată conform Legii nr. 112/1995.
A mai reţinut tribunalul, că pârâţii nu probează un titlu, deoarece dreptul lor de proprietate s-a stins prin naţionalizare, iar reaua credinţă este fără relevanţă câtă vreme titlul pârâţilor este pe deplin valabil.
Prin Decizia nr. 746 din 13 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi.
A obligat pe pârâtele T.C. şi T.A.M. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1, situat în Bucureşti, sector 1.
A obligat pe pârâţii H.N. şi H.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 2, situat în Bucureşti, sector 1.
A obligat Municipiul Bucureşti să lase în deplină proprietate şi posesie reclamanţilor subsolul construcţiei.
A obligat Municipiul Bucureşti şi pârâţii T.C., T.A.M., H.N. şi H.E. să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 300 mp teren, situat în sector 1.
A respins ca nefondat apelul declarat de pârâtele T.C. şi T.A.M.
In ceea ce priveşte apelul declarat de pârâte, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare de drept comun nu cade sub incidenţa legii speciale, deoarece Legea nr. 10/2001 reglementează numai măsurile reparatorii în raporturile dintre persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare.
Buna credinţă nu are relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare, ci doar în cazul acţiunilor ce au ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare - cumpărare.
In ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că imobilul revendicat a aparţinut autoarei reclamanţilor, C.F., fostă E., dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9968 din 26 iulie 1949, la fostul Tribunal Ilfov.
Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele foştilor proprietari A.E. şi D.
Autoarea reclamanţilor era exceptată de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece era profesoară.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în actul de naţionalizare, deoarece preluarea s-a făcut pe numele unei alte persoane, iar adevăratul proprietar era exclus de la naţionalizare.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor, instanţa de apel a constatat că titlul autoarei reclamanţilor este preferabil, deoarece a dobândit bunul de la adevăraţii proprietari, pe când vânzarea către chiriaşi s-a făcut de către un non doninus.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs H.N., H.E., T.C., T.A.M. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., H.N. şi H.E. au arătat că Decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală.
Astfel, imobilul fiind preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, preluarea s-a realizat, totuşi, cu titlu.
In aceste condiţii şi având în vedere dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, problema ce se impunea a fi soluţionată este aceea a bunei credinţe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată în cauză, iar pârâţii nu aveau competenţa de a analiza nevalabilitatea titlului statului.
Recurenţii au mai arătat că nu se pot aplica în cauză regulile acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, deoarece reclamanţii sunt moştenitorii autorilor lor, fără a dovedi un titlu propriu, prin care să facă dovada succesiunii proprietăţii între titlul lor şi titlul autorilor lor, pe când pârâţii au un titlu propriu de proprietate.
Titlul de proprietate obţinut de pârâţi prin cumpărare este protejat de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Pârâţii T.C. şi T.A.M. au invocat, la rândul lor, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente eronate, deoarece prin apel au formulat critici privind nerespingerea acţiunii în revendicare raportat la faptul că în prima acţiune în revendicare şi prin notificarea transmisă în baza Legii nr. 10/2001 au solicitat doar restituirea în natură a părţii de imobil ce nu a fost înstrăinată.
Astfel, instanţa a schimbat acţiunea dintr-o cerere în despăgubiri într-o cerere de restituire în natură.
Recurenţii arată că reclamanţii aveau deschisă calea acţiunii în revendicare, deoarece unitatea deţinătoare nu mai avea în posesie imobilul, dar conform doctrinei şi jurisprudenţei, la soluţionarea acţiunii în revendicare se vor avea în vedere dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, restituirea în natură a imobilului era condiţionată de introducerea de către proprietar a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de lege şi trebuia să respecte dispoziţiile prevăzute în Legea nr. 10/2001.
Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă.
A mai arătat că a fost obligat în mod greşit la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu a avut culpă procesuală.
Recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
Pârâţii H.N. şi H.E. au invocat punctele 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., dar nu au indicat care este actul juridic care a fost interpretat greşit sau căruia i s-a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic.
Nici din dezvoltarea criticilor nu rezultă în ce constă greşeala instanţei cu privire la un anume act juridic ce a făcut obiect de analiză în cauză, astfel încât dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente.
In ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt nefondate.
Reclamanţii au sesizat instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare, conform art. 480 şi urm. C. civ., prin care au solicitat, în urma comparării titlurilor, obligarea pârâţilor să le restituie în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
In faţa instanţei de judecată astfel investite, atât reclamanţii cât şi pârâţii au exhibat câte un titlu, respectiv contractul de vânzare cumpărare al autorului reclamanţilor, încheiat în anul 1949 şi contractul de vânzare cumpărare al pârâţilor, încheiat în anul 1996 şi 1997.
Atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Recurenţii pretind că, având în vedere dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, problema ce se impunea a fi soluţionată era aceea a bunei credinţe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Articolul invocat prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Prin urmare, situaţia la care fac trimitere recurenţii se referă la o altă ipoteză şi la un alt gen de acţiune, şi anume la cererea prin care s-a solicitat constatarea nulităţii unui act de înstrăinare, care, eventual ar fi putut fi invocat drept titlu în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Or, reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, nu au atacat valabilitatea titlului de proprietate de care s-au prevalat pârâţii şi nu au pus în discuţie nulitatea sau nevalabilitatea acestuia, ci au cerut instanţei să constate, în cadrul acţiunii în revendicare că titlul lor este mai caracterizat.
Cum buna-credinţă este un element specific de analiză în cadrul acţiunilor ce au ca obiect constatarea nulităţii actului de înstrăinare, ea nu are nici o relevanţă în cadrul acţiunii în revendicare, prin care se cere compararea titlurilor, căci titlul mai caracterizat nu se determină prin buna credinţă, ci prin reguli specifice, care vizează publicitatea imobiliară, data încheierii actului, etc.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că reclamanţii sunt doar deţinătorii unui certificat de moştenitor şi nu ai unui titlu propriu de proprietate.
Într-adevăr, certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate, deoarece rolul său este acela de a proba calitatea de moştenitor şi întinderea drepturilor succesorale.
Cu toate acestea, reclamanţii s-au prevalat de calitatea lor de moştenitori legali ai autorului lor şi, în această situaţie, ei nu trebuie să facă dovada propriului titlu de proprietate, ci dovada titlului de proprietate al autorului lor.
Recurenţii susţin şi faptul că sunt protejaţi de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece au dobândit bunul prin contract de vânzare-cumpărare.
Cu privire la acest aspect, trebuie menţionat faptul, că ambele părţi din cadrul acţiunii în revendicare, exhibând titluri pe care nici o autoritate nu le-a invalidat, se bucură de protecţia Convenţiei europene şi acest lucru nu poate duce în mod automat la respingerea acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, aşa cum susţin recurenţii.
In ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii T.C. şi T.A.M., aceştia au invocat incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a schimbat natura cererii cu care instanţele au fost investite, dintr-o cerere în despăgubiri într-o cerere în revendicare.
De fapt, recurenţii susţin că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, dar aceasta atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de punctul 6 al art. 304 C. proc. civ.
Susţinerea nu este, însă, fondată, deoarece, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat „admiterea acţiunii noastre în revendicare după ce veţi proceda la compararea titlurilor pe care le deţinem fiecare dintre părţi.
Indiferent de obiectul unor demersuri judiciare şi administrative anterioare, în cauza de faţă instanţele de judecată au fost sesizate cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi erau obligate să judece cererea conform regulilor aplicabile acestui gen de acţiune, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Recurenţii mai susţin că restituirea în natură a imobilului era condiţionată de introducerea de către proprietar a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de lege, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 10/2001.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat faptul că Legea nr. 10/2001 priveşte regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi prevede că foştii proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv au dreptul la măsuri reparatorii care pot consta în restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzând şi o procedură specială prin care aceste măsuri pot fi acordate.
Legea specială nu pune la îndemâna persoanelor îndreptăţită o acţiune specială în revendicare, ci instituie o procedură prin care foştii proprietari sau moştenitorii acestora pot primi reparaţii pentru proprietăţile preluate abuziv, reparaţii care pot consta chiar şi în restituirea în natură.
Restituirea în natură, conform Legii nr. 10/2001, nu se face potrivit regulilor aplicabile acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, ci potrivit procedurii speciale instituite şi care diferă esenţial de regulile aplicabile acţiunii în revendicare, cel puţin în ceea ce priveşte noţiunea de preluare abuzivă, prezumţia de proprietate, prezumţia de preluare abuzivă, etc.
De aceea este greşită susţinerea că restituirea în natură în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun trebuie să urmeze regulile de drept material ale Legii nr. 10/2001, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de prescripţie.
Pentru aceleaşi considerente este greşită şi susţinerea că acţiunea în revendicare nu poate fi decât subsecventă acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Aşa cum s-a arătat şi în analiza criticilor formulate de recurenţii H.N. şi H.E., acţiunea în revendicare are un regim juridic diferit de acţiunea în constarea nulităţii unui act de înstrăinare, iar în cadrul acţiunii în revendicare pot fi comparate două titluri de proprietate, fără a se constata nulitatea vreunuia dintre acestea.
Cât priveşte recursul declarat de Municipiul Bucureşti, se constată faptul că problema admisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi a făcut obiect de analiză într-un prim ciclu procesual, când, prin sentinţa civilă nr. 3968 din 25 aprilie 2005, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea ca inadmisibilă, faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sentinţa menţionată a făcut obiectul controlului judiciar, iar prin Decizia nr. 982A din 17 mai 2006, Tribunalul Bucureşti a desfiinţat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare în fond, constatând că acţiunea este admisibilă.
Cum împotriva acestei decizii nici una din părţi nu a declarat recurs, ea a devenit irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., chestiunea admisibilităţii fiind şi ea tranşată în mod irevocabil, fără a mai putea fi pusă în discuţie.
Recurentul mai critică obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, dar obligarea sa la plata acestora s-a dispus în mod legal, deoarece, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care pică în pretenţii va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
In condiţiile în care apelul declarat a fost admis în contradictoriu şi cu acest pârât, obligarea la plata cheltuielilor de judecată a respectat cerinţele art. 274 C. proc. civ.
Faţă de cele mai sus expuse, recursurile declarate se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, în cuantumul dovedit prin înscrisurile aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii H.N., H.E., T.C., T.A.M. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 746 din 13 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Obligă recurenţii - pârâţi H.N., H.E., T.C., T.A.M. şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata sumei de 5.355 lei către intimaţii - reclamanţi C.M., F.D.V., C.A.C, C.C.A. şi C.M.M., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2974/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2961/2010. Civil → |
|---|
