ICCJ. Decizia nr. 2974/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2974/2010
Dosar nr. 1890/118/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cauzei civile de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 586 din 10 martie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul C.I.A. în contradictoriu cu pârâţii Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie, prin primar şi intervenientă în interes propriu SC I. SA, prin care a solicitat anularea dispoziţiei nr. 447 din 5 septembrie 2003, emisă de Primarul oraşului Eforie şi restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren lot 41.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca nefondată şi cererea de intervenţie în interes propriu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, respectiv de moştenitor al fostului proprietar al imobilului.
Prin Decizia nr. 19/C din 17 ianuarie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelurile declarate de reclamant şi intervenientă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul a făcut dovada de succesor al defunctei L.R., decedată la data de 15 august 1964, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 30/2003, persoana menţionată în actul de preluare a imobilului notificat (Decretul nr. 92/1950) şi că pârâţii nu au contestat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, ci natura măsurilor reparatorii care i se cuvin.
Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi cererea de intervenţie a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul nu a analizat pretenţiile intervenientei în interes propriu.
Reinvestit cu soluţionarea fondului cauzei, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 511 din 24 aprilie 2008 a luat act de renunţarea reclamantului la judecata în contradictoriu cu SC I. SA şi SC E. SA.
A respins cererea privind constatarea nulităţii contractului de concesiune nr. 10 din 14 mai 2002.
A admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamant, a anulat dispoziţia atacată şi a obligat pârâţii Primarul oraşului Eforie şi Oraşul Eforie, prin primar să restituie reclamantului în natură suprafaţa de teren de 595 mp, ce face parte din lotul nr. 41, parcelarea Leautey.
A obligat pârâţii să remită notificarea unităţii deţinătoare pentru ca aceasta să se pronunţe asupra construcţiei vila Rose Mărie şi a suprafeţei de teren de 196,72 mp.
A respins cererea de obligare a pârâţilor Primarul oraşului Eforie şi Oraşul Eforie să emită decizie de restituire în natură a suprafeţei de teren de 595 mp, rămasă liberă de construcţii şi de a face propunere de restituire prin echivalent pentru construcţie şi terenul în suprafaţă de 196,72 mp.
A respins cererea de intervenţie în interes propriu.
Tribunalul a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aspect stabilit prin Decizia Curţii de Apel Constanţa şi necontestat de pârâţi.
Din raportul de expertiză efectuat, a rezultat că suprafaţa de teren liberă de construcţii este de 750 mp, din care, scăzându-se suprafaţa de teren ocupată de construcţia tip vilă, rămâne suprafaţa de teren de 595 mp, pentru care va fi admisă acţiunea.
In ceea ce priveşte construcţia, tribunalul a reţinut că aceasta se află în proprietatea SC I. SA, dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC E. SA la 27 iunie 2003.
Reclamantul a renunţat la judecată faţă de SC E. SA şi SC I. SA pentru restituirea construcţiei şi a terenului aferent, dar a solicitat obligarea Primarului şi Oraşului Eforie să facă acestuia propunere de restituire prin echivalent.
Faţă de împrejurarea că reclamantul a renunţat la judecată faţă de intervenientă şi având în vedere că nu s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie în interes propriu, prin care SC I. SA a solicitat constatarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de concesiune.
Prin Decizia nr. 262/C din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia tardivităţii declarării apelurilor.
A respins ca nefondate apelurile declarate de intervenientă SC I. SA şi pârâţii Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi Consiliul local al oraşului Eforie.
In ceea ce priveşte apelul declarat de intervenientă, instanţa de apel a reţinut că, în rejudecare, atât reclamantul cât şi societatea intervenientă şi-au precizat obiectul cererilor. Reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâţilor să restituie în natură suprafaţa de teren liberă de construcţii, obligarea primarului să înainteze notificarea privind construcţia unităţii deţinătoare şi constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune, cerere care a fost considerată ca inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 315 şi art. 316 C. proc. civ.
Tribunalul a soluţionat cererea de intervenţie pe fond, reţinând că reclamantul nu a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar faţă de obiectul acţiunii, titlul de care se prevalează intervenientă nu este în primejdie de a fi anulat în cauză.
Prin urmare, a concluzionat instanţa de apel, soluţia pronunţată de Tribunalul Constanţa după rejudecare este conformă deciziei pronunţată de instanţa de apel, iar din actele dosarului, nu rezultă că intervenienta ar fi invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Instanţa de apel a mai constatat că este nefondat şi apelul declarat de intervenienta împotriva încheierii din 23 mai 2008, prin care Tribunalul Constanţa a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul menţionării corecte a vecinătăţilor terenului restituit.
In ceea ce priveşte apelul declarat de Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi Consiliul local al oraşului Eforie, instanţa de apel a reţinut că terenul ce nu făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare este un teren liber, motiv pentru care măsura restituirii în natură are prioritate.
Dreptul de proprietate al intervenientei nu a fost încălcat, pentru că nu s-a dispus restituirea construcţiei şi a suprafeţei de teren pe care le are în proprietate, iar în ceea ce priveşte încălcarea dreptului de folosinţă, art. 14 din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea subrogării persoanei îndreptăţite în drepturile Statului Român sau unităţii deţinătoare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienta SC I. SA şi pârâţii Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi Consiliul local al oraşului Eforie.
Recurenta-intervenienta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat, în esenţă, că instanţele nu au răspuns excepţiei de prescripţie a dreptului la acţiune, iar reclamantul a renunţat la judecată, nu la drept, ceea ce face ca cererea de intervenţie să îşi păstreze interesul.
Deşi acţiunea în nulitate poate fi introdusă până la momentul intrării în dezbateri, în faţa instanţei de fond, în cauză, susţine recurenta, aceasta a fost „reanimată" în al doilea ciclu procesual, ceea ce denotă vădita tardivitate a completării cererii introductive.
Or, termenul în care reclamantul putea cere nulitatea a fost de mult depăşit.
Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi Consiliul local al oraşului Eforie au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au criticat Decizia sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului.
Recurenţii-pârâţi au arătat că reclamantul este moştenitor legal al defunctei L.R., iar imobilul, conform anexei la Decretul nr. 92/1950, a fost preluat de la L.P.R., astfel încât nu rezultă că autoarea reclamantului este una şi aceeaşi cu fosta proprietară a imobilului.
In ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientă SC I. SA, se constată că la dosar există dovada de comunicare din care rezultă că Decizia atacata a fost comunicată intervenientei la data de 21 ianuarie 2009.
Cererea de declarare a recursului a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 9 februarie 2009.
Recurenta, însă, a pretins că data menţionată pe dovada de comunicare a deciziei nu reflectă realitatea şi a formulat plângere penală împotriva agentului poştal care a îndeplinit procedura de comunicare, dar, prin rezoluţia din 4 mai 2010, dată în dosarul nr. 2400/P/2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de factorul poştal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual.
In cuprinsul rezoluţiei este menţionat că factorul poştal a realizat procedura de comunicare către petentă la data de 22 februarie 2009.
Prin raportare la această dată, ce va fi reţinută şi de către Înalta Curte ca fiind data la care s-a făcut comunicarea, recursul este declarat în termen de către intervenientă.
Cât priveşte criticile formulate de recurentă, se constată că, aşa cum a reţinut instanţa de apel, în primul ciclu procesual, intervenientă nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
In cel de al doilea ciclu procesual, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel au răspuns tuturor apărărilor invocate de intervenientă, inclusiv celor privind prescripţia dreptului la acţiune.
Astfel, tribunalul a pus în discuţie admisibilitatea modificării cererii de chemare în judecată în al doilea ciclu procesual, prin care reclamantul a solicitat anularea contractului de concesiune şi, admiţând în parte acţiunea reclamantului, a arătat că această cerere nu va fi primită, motiv pentru care a respins cererea de intervenţie.
Prin urmare, constatând că cererea completatoare, prin care s-a solicitat anulare contractului de concesiune nu a fost făcută în termenul legal, era inutil ca tribunalul să analizeze prescripţia dreptului la acţiune.
Şi instanţa de apel a răspuns criticilor intervenientei referitoare la prescripţie, reţinând că, deşi în motivele de apel se susţine că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra prescripţiei, „din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că s-a invocat excepţia şi ce capăt de cerere priveşte".
Or, această constatare este conformă înscrisurilor cauzei, deoarece cererea de apel este sumar motivată şi face trimitere în general la prescripţia dreptului la acţiune, fără a menţiona dacă se referă la cererea principală sau la cererea modificatoare.
In ceea ce priveşte tardivitatea şi „reanimarea" cererii privind constatarea nulităţii contractului de concesiune, aceasta a făcut obiect de analiză al tribunalului, care a admis în parte acţiunea precizată şi a arătat că cererea completatoare a fost făcută cu depăşirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc. civ.
Prin raportare la această constatare, analiza tardivităţii cererii de constatare a nulităţii contractului de concesiune este inutilă şi în mod corect cererea de intervenţie a fost respinsă.
Se mai constată că Tribunalul Constanţa a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului faţă de pârâta SC E. SA şi intervenientă SC I. SA, iar nu de renunţarea la drept, aşa cum pretinde recurenta.
De asemenea, instanţele nu au confundat efectele celor două instituţii juridice, deoarece cererea de intervenţie a fost respinsă nu ca o consecinţă a renunţării la judecată, ci ca o consecinţă a analizării fondului pretenţiilor formulate de intervenientă. Menţionarea de către instanţe a faptului că reclamantul a renunţat la judecată în ceea ce o priveşte a fost un argument suplimentar în sprijinul ideii ce a stat la baza soluţiei de respingere a cererii de intervenţie şi anume, faptul că dreptul intervenientei nu este prejudiciat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Primarul oraşului Eforie, Oraşul Eforie şi Consiliul local al oraşului Eforie, acesta permite încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum s-a arătat, singura critică formulată se referă la faptul că instanţele au reţinut în mod greşit că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Această critică, însă, este formulată ommiso medio, deoarece recurenţii nu au făcut această susţinere în apel.
Or, în recurs nu pot fi analizate chestiuni care nu au făcut obiect de analiză la judecata în fond şi în apel.
De altfel, niciodată pe parcursul procedurii administrative şi judiciare pârâţii nu au contestat calitatea de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii a reclamantului, primarul stabilind chiar, prin dispoziţia de soluţionare a notificării, că acesta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâţii nu au atacat pe calea recursului nici Decizia instanţei de apel prin care s-a stabilit că reclamantul este persoană îndreptăţită, astfel încât nu pot formula această apărare decât cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat.
Faţă de cele expuse mai sus, ambele recursuri se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii, care au căzut în pretenţii, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantumul dovedit prin înscrisurile ataşate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii Consiliul local al oraşului Eforie, Oraşul Eforie, prin primar şi Primarul oraşului Eforie şi intervenienta SC I. SA împotriva deciziei nr. 262/C din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenţii la plata sumei de 1050 lei către intimatul C.I.A., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2978/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2970/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
