ICCJ. Decizia nr. 2978/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2978/2010
Dosar nr. 11545/118/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 17 din 6 ianuarie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa.
A obligat pârâţii să acorde reclamantului despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafaţa de teren de 269,16 mp, situată în Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada că este moştenitorul autorilor săi, T.N. şi T.V., foştii proprietari ai imobilului solicitat, expropriat în baza Decretului nr. 124/1986.
Tribunalul a mai reţinut că, în prezent, terenul este parţial ocupat de situl arheologic de importanţă naţională „Mormântul pictat - Hypogeu paleocreştin", inclus pe lista monumentelor istorice protejate, iar parte din teren este ocupat de alei publice de circulaţie, parcări şi spaţii verzi, motiv pentru care nu poate fi restituit în natură.
Prin Decizia nr. 247/C din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a obligat pârâţii să propună în condiţiile legii speciale acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 269,16 mp teren, situată în municipiul Constanţa.
A respins apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţi, că deşi prima instanţă a făcut trimitere explicită în considerentele hotărârii la procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în final a obligat direct pe pârâţi la acordarea de despăgubiri.
In ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant, instanţa de apel a reţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece expertiza efectuată a identificat actualul amplasament al terenului ce a aparţinut antecesorilor reclamantului ca fiind afectat de situl arheologic, care este înscris în lista monumentelor istorice pe anul 2004, încadrat în categoria celor de valoare naţională.
Instanţa de apel a mai reţinut că pentru a se putea acorda un alt teren în compensare, este necesar să existe teren disponibil, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
In ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, instanţa de apel a reţinut că aceasta vizează o fază ulterioară hotărârii judecătoreşti prin care se statuează doar asupra existenţei unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul T.V.
Fără a invoca vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentul a arătat că Decizia este nelegală.
Părinţii săi au avut un teren în suprafaţă de 286,65 mp, iar nu 269,16 mp, cum au reţinut greşit ambele instanţe, pe care era edificată o casă. Terenul a fost preluat în vederea construirii unor blocuri de locuit, însă acest lucru nu s-a realizat decât parţial, pentru că, fiind în apropierea mării a fost amenajat cu alei de acces, platforme betonate, parcării, spaţii verzi, iar cu ocazia amenajării a fost descoperit mormântul paleocreştin.
Recurentul a arătat că a solicitat instanţei efectuarea unei expertize pentru a identifica spaţii în aceeaşi zonă rămase libere, dar proba nu a fost încuviinţată de instanţe, deşi i-au reproşat că nu există teren disponibil.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că era sarcina reclamantului să facă dovada că există teren disponibil, deoarece nu acesta este spiritul legii de reparaţie şi, deseori, această sarcină este insurmontabilă.
Recursul declarat nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Recurentul pretinde că suprafaţa de teren ce a aparţinut părinţilor săi şi pentru care i se cuvin măsuri reparatorii este de 286,65 mp, iar nu de 269,16 mp, dar această critică este formulată „ansso mecfad„ deoarece reclamantul nu a criticat acest aspect în cererea de declarare a apelului.
Dimpotrivă, în cererea de declarare a apelului, reclamantul a arătat că terenul solicitat are o suprafaţă de 269,16 mp, din care doar 10 mp sunt ocupaţi de sit - ul istoric.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la posibilitatea acordării unui alt teren în compensare.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
In cauză, la solicitarea instanţei de apel, pârâţii au depus la dosar listele din care a rezultat că persoana juridică deţinătoare nu deţine bunuri şi servicii pentru a fi oferite în compensare.
In această situaţie, era sarcina reclamantului să dovedească că susţinerile pârâţilor nu sunt reale şi că există alte terenuri la dispoziţia acestora, care pot fi oferite în compensare.
Susţinerea reclamantului că ar fi cerut efectuarea unei expertize care să identifice dacă există bunuri disponibile este nereală, deoarece la prima instanţă reclamantul nu a cerut compensarea, iar la instanţa de apel a cerut efectuarea unei noi expertize, dar care avea ca obiectiv o cu totul altă chestiune.
De altfel, nici în cererea de declarare a apelului reclamantul nu face critici precise cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în compensare, limitându-se să afirme că instanţa de fond a tras concluzia că nu există bunuri disponibile fără a avea dovezi.
Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca atare.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurentul, care a căzut în pretenţii, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, conform înscrisurilor aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva deciziei nr. 247/C din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurentul T.V. la plata sumei de 476 lei către intimaţii Primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2981/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2974/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
