ICCJ. Decizia nr. 2993/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2993/2010
Dosar nr. 6998/1/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 septembrie 2008, B.D. şi P.C.A. au solicitat, în temeiul art. 322 pct. 5 teza II C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1250 din 27 martie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi proprietate intelectuală.
In motivarea cererii, revizuenţii au arătat că, prin sentinţa civilă nr. 1275 din 29 noiembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţii-revizuenţi în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi, prin care au solicitat să se constate că Statul Român a deţinut fără titlu valabil imobilul situat în Bucureşti, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 931 din 16 ianuarie 1997 şi nr. 554 din 18 decembrie 1996, încheiate între pârâţii persoane fizice, în calitate de cumpărători, precum şi obligarea acestora să lase reclamanţilor imobilul în deplină proprietate şi paşnică posesie.
Prin Decizia nr. 265 A din 22 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii I.D., I.C. şi G.L.O. şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, respingând capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia atacată, a admis recursul declarat de pârâţi cu referire la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, menţionând în considerentele deciziei că, respingând capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel era obligată să respingă cererea de revendicare şi că există loc de desocotire între proprietarul aparent şi proprietarul adevărat.
Prin Decizia nr. 387A din 22 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a admis cererea de revizuire formulată de reclamanţi împotriva deciziei nr. 265A din 22 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţi, menţinându-se soluţia primei instanţe cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Revizuenţii au mai arătat, în esenţă, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., deoarece, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a întemeiat pe Decizia Curţii de Apel Bucureşti, care a fost modificată.
La data de 13 octombrie 2009, revizuenţii au depus la dosar o cerere prin care au adus la cunoştinţa instanţei că renunţă la judecata cererii de revizuire.
La termenul din 13 mai 2010, intimata I.L. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (2) şi (3) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, coroborate cu art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Examinând cu prioritate admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de intimată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cererea ce a făcut obiectul sesizării Înaltei Curţi este o cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Cum în cadrul procedurii de judecare a unei cereri de revizuire nu se analizează chestiuni care ţin de fondul dreptului dedus judecăţii şi cum, de altfel, revizuenţii, în virtutea principiului disponibilităţii, au renunţat la judecata cererii, este evident că textul a cărui neconstituţionalitate se invocă nu are legătură cu soluţionarea cererii de revizuire.
In ceea ce priveşte cererea de renunţare la judecată, formulată de revizuenţi, se constată că potrivit art. 246 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
In cauză, urmează a se lua act de faptul că revizuenţii au renunţat la judecată şi, având în vedere că renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de revizuire, aceştia vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata I.L.C., reprezentând onorariu de avocat, micşorat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere complexitatea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de intimata I.L.
Ia act că revizuenţii B.D. şi P.C.A. au renunţat la judecata cererii de revizuire a deciziei nr. 1250 din 27 martie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă revizuenţii la plata sumei de 500 lei către intimata I.L.C., reprezentând onorariu avocat micşorat conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3030/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3010/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
