ICCJ. Decizia nr. 3059/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3059/2010
Dosar nr. 11054/3/2006
Şedinţa publică din 18 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanţa la 9 octombrie 2003, contestatoarea SC C.S. SA a formulat, în contradictoriu cu intimata A.N.C.M. – U.C.E.C.O.M., contestaţie la executarea silită pornită în dosarul de executare nr. 150/2261/2003 al B.E.J. V.S., solicitând suspendarea provizorie a executării silite până la soluţionarea contestaţiei, anularea formelor la executare silită ca nelegale şi, în subsidiar, instituirea unui drept de creanţă constând în contravaloarea îmbunătăţirilor şi investiţiilor efectuate la Hotelul C., situat în Eforie Sud.
Prin cererea precizatoare (fila 46 dosar fond), contestatoarea a învederat că solicită şi instituirea unui drept de retenţie asupra hotelului până la achitarea de către intimată a contravalorii îmbunătăţirilor.
Contestatoarea a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 950/1999 a Tribunalului Constanţa a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie intimatei, revendicarea soluţionându-se în baza unei expertize tehnice şi contabile de identificare a imobilului.
S-a mai precizat că, ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, U.C.E.C.O.M. a formulat o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a Hotelului şi Restaurantului C., notificare respinsă de SC C.S. SA printr-o decizie împotriva căreia s-a formulat contestaţie la Tribunalul Constanţa (dosar nr. 3358/2001).
S-a menţionat că, în acest dosar, s-a întocmit un raport de expertiză tehnică, conform căruia U.C.E.C.O.M. a construit din fonduri proprii 47,8% din hotel.
Contestatoarea a susţinut că, după preluarea hotelului şi restaurantului, în anii 2001-2002, a efectuat investiţii, lucrări de amenajare şi modernizare, înregistrate în fişa mijlocului fix, cu o valoare de 338.272.523 lei (la 30 septembrie 2001) şi de 5.754.175.097 lei ( la 31 august 2002).
Prin încheierea nr. 4219 din 28 octombrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis cererea intimatei şi a strămutat dosarul la Judecătoria sector 3 Bucureşti, că păstrarea actelor îndeplinite.
Prin sentinţa civilă nr. 919 din 3 februarie 2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1207R din 15 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, Judecătoria sector 3 Bucureşti a admis contestaţia la executare, a anulat somaţia emisă în dosarul de executare şi a dispus refacerea acesteia în conformitate cu dispoziţiile art. 387 C. proc. civ.
S-au disjuns capetele II şi III din cererea introductivă, având ca obiect instituirea unui drept de retenţie şi obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătăţirilor şi investiţiilor efectuate la Hotelul C., formându-se dosarul nr. 1475/2005 al aceleiaşi instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 1886 din 3 mai 2005, Judecătoria sector 3 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi obiectul litigiului în valoare de peste 1 miliard lei.
Sentinţa a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia civilă nr. 1385 R din 14 octombrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 288 din 16 februarie 2007, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă la 19 ianuarie 2006, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.308.466 lei, reprezentând valoarea actualizată a lucrărilor de reparaţie şi îmbunătăţire aduse Hotelului C. din localitatea Eforie Sud, judeţul Constanţa.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins cererea de instituire a unui drept de retenţie şi a fost obligată pârâta la 24.147,72 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, faţă de temeiul acţiunii reclamantei, îmbogăţirea fără justă cauză, termenul de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 curge, conform art. 8 din acelaşi act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea.
S-a constatat că acest moment nu este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 3/1978, prin care a încetat dreptul de administrare asupra imobilului, deţinut de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa fără nici un titlu, ci de la admiterea, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acţiunii în revendicare prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că, după preluarea hotelului de către SC C.S. SA, au fost efectuate atât cheltuieli pentru reparaţii curente, reparaţii capitale la instalaţiile electrice şi sanitare, cât şi pentru consolidarea structurii de rezistenţă, cheltuieli apreciate de tribunal ca fiind necesare, dar având totodată, ca finalitate şi sporirea valorii imobilului, ţinând seama de destinaţia sa, de unitate de turism.
În cadrul sumelor stabilite prin raportul de expertiză efectuat de expert V.S., nu au fost cuprinse cheltuielile făcute de reclamantă la cantina C., reţinându-se că acestea nu au făcut obiectul acţiunii promovate de reclamantă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie, instanţa de fond a constatat că acesta este neîntemeiat, întrucât la data pronunţării sentinţei, bunul nu se mai afla în posesia reclamantei.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta, criticând-o ca nelegală sub aspectul stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripţie pentru acţiunea în restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la Hotelul C.
Apelanta a susţinut că termenul de prescripţie a început să curgă de la data publicării în M.Of. a Legii nr. 3/1978, întrucât de la acest moment imobilul a fost deţinut de stat fără titlu, iar, în subsidiar, s-a solicitat să se constate că momentul la care reclamanta a cunoscut cu certitudine că are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu imobilul îl reprezintă data pronunţării sentinţei civile nr. 950 a Tribunalului Constanţa, respectiv 15 noiembrie 1999, şi nu data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.
S-a criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligată pârâta, în care au fost incluse eronat şi cele pentru cantină, nesolicitate prin acţiune, precum şi al aspectului vizând natura cheltuielilor efectuate la corpul de cazare al imobilului, sens în care s-a arătat că nu s-a avut în vedere regimul juridic distinct al cheltuielilor necesare şi utile.
De asemenea, s-a criticat sentinţa sub aspectul greşitei actualizări a sumelor solicitate de reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 334/A din 27 mai 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei U.C.E.C.O.M.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiunea în îmbogăţirea fără just temei începând să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare formulată de pârâtă, întrucât numai atunci s-a cunoscut cu certitudine atât faptul măririi patrimoniului acesteia în detrimentul patrimoniului reclamantei cât şi beneficiarul acesteia.
S-a apreciat că termenul de prescripţie nu a curs în perioada comunistă, fiind astfel înlăturată critica apelantei referitoare la calculul termenului începând cu 10 iulie 1978, data intrării în vigoare a Legii nr. 3/1978.
S-a reţinut că în cuantumul dispoziţiilor la care a fost obligată pârâta nu au fost incluse cheltuielile făcute la Cantina C.
Având în vedere completările la raportul de expertiză şi răspunsul la obiecţiuni, instanţa de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 997 C. civ., a considerat că toate cheltuielile, atât cele necesare cât şi cele utile, au avut ca efect conservarea bunului, fiind astfel datorate de pârâtă.
S-a constatat că, în mod corect s-a actualizat valoarea îmbunătăţirilor cu coeficientul de inflaţie, având în vedere că lucrările au fost efectuate în perioada 2001-2004, perioadă în care valoarea monedei naţionale s-a depreciat.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta U.N.C.M. - U.C.E.C.O.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a susţinut că, în esenţă, termenul de prescripţie curge de la momentul la care Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis acţiunea în revendicare a U.C.E.C.O.M., prin sentinţa civilă nr. 950 din 15 noiembrie 1999, şi nu de la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a acesteia, întrucât din acest moment s-a născut dreptul posesorului de a cere cheltuielile făcute cu imobilul.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nesocotirea concluziilor raportului de expertiză, a completărilor la acesta şi a răspunsului la obiecţiunile ambelor părţi, în ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de reclamanta intimată la imobilul corp cazare şi natura acestora.
Astfel, s-a susţinut că, fără a fi avute în vedere probele menţionate, instanţa a reţinut eronat că toate cheltuielile necesare sunt şi utile în acelaşi timp şi că au fost efectuate pentru conservarea imobilului, deşi expertul a precizat că sporul de valoare este dat numai de lucrările de investiţii.
De asemenea, recurenta a arătat că, în virtutea rolului său activ, instanţa putea să solicite expertului furnizarea de date suplimentare pentru clarificarea naturii cheltuielilor efectuate de SC C.S. SA, având în vedere regimul juridic diferit aplicabil acestora, în loc să se bazeze pe o expertiză ambiguă.
Recurenta a mai susţinut că actualizarea sumelor în funcţie de deprecierea monedei naţionale se putea face în cursul executării hotărârii, de către executorul judecătoresc.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile invocate de pârâtă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs, referitoare la stabilirea eronată a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune este neîntemeiată.
Acţiunea reclamantei formulată la 9 octombrie 2003 şi precizată la 23 februarie 2004 a fost întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză, fapt reţinut şi prin considerentele deciziei nr. 1409/2004 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care sentinţa civilă nr. 950 din 15 noiembrie 1999 a rămas irevocabilă.
Ca atare, în ceea ce priveşte momentul de la care se calculează termenul de prescripţie, sunt aplicabile, prin asemănare dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripţie pentru acţiunea în restituirea contravalorii îmbunătăţirilor şi investiţiilor efectuate la imobilul Hotel C. a început să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât şi pe cel ce răspunde de ea, termenul de prescripţie fiind termenul general de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale, în valorificarea unui drept de creanţă.
În speţă, s-a considerat corect de către instanţa de apel că acest moment îl reprezintă momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de pârâta U.C.E.C.O.M., în contradictoriu cu reclamanta SC C.S. SA.
Numai de la acest moment, respectiv de la 19 februarie 2004, data pronunţării deciziei civile nr. 1409/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta putea invoca pretenţii cu privire la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului la care a cărui restituire a fost obligată către pârâtă, având în vedere că prin exercitarea căilor de atac împotriva sentinţei nr. 950/1999 a Tribunalului Constanţa, recurenta a contestat calitatea de proprietar a intimatei, recunoscută prin hotărârea menţionată.
Ca atare, s-a apreciat corect că termenul de prescripţie curge de la data la care sentinţa menţionată a rămas irevocabilă, sau cel mult de la data rămânerii definitive, respectiv 25 octombrie 2000, dată la care hotărârea putea fi pusă în executare, şi în raport de această dată, a rămânerii definitive, acţiunea introdusă la 9 octombrie 2003 nu este prescrisă.
Criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs vizează modul de apreciere de către instanţa de apel a probelor, respectiv a concluziilor expertizelor efectuate în cauză, completărilor la acestea şi răspunsului la obiecţiuni.
Curtea va constata că aceste critici nu mai pot fi valorificate pe calea recursului, neconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea controlul de netemeinicie a hotărârii a fost abrogat.
Ultimul motiv de recurs, referitor la greşita actualizare a îmbunătăţirilor, este nefondat.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul tehnic V.S. a stabilit valoarea îmbunătăţirilor la data efectuării acestora, valoare pe care a actualizat-o cu coeficientul de inflaţie.
Nu se poate susţine că pârâta ar datora numai sumele de la data efectuării îmbunătăţirilor (de către reclamantă), în condiţiile în care acestea au fost efectuate în perioada 2001-2004, iar, prin aplicarea coeficientului de inflaţie, expertul nu a făcut altceva decât să stabilească, în mod obiectiv, valoarea cheltuielilor la momentul actual (al efectuării expertizei).
Prin motivul de recurs menţionat, recurenta face referire implicit la posibilitatea actualizării valorii obligaţiei stabilite în bani de către organul de executare.
Această actualizare se referă, însă, la o obligaţie stabilită printr-un titlu executoriu, astfel că dispoziţiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., la care se face implicit referire, nu sunt incidente, atâta timp cât critica recurentei vizează actualizarea cheltuielilor de îmbunătăţiri efectuată prin expertiză, în raport de perioada scursă de la data efectuării acestor cheltuieli şi până la data întocmirii lucrării expertului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariul avocatului, achitat cu ordinul de plată, depus în copie la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta U.N.C.M. - U.C.E.C.O.M. împotriva deciziei civile nr. 334/A din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 39.254 lei cheltuieli de judecată faţă de intimata-pârâtă SC C.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3062/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3036/2010. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
