ICCJ. Decizia nr. 3080/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3080/2010
Dosar nr. 1558/96/2004
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 43 din 15 februarie1982 a Consiliului Popular al judeţului Harghita, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, s-a preluat de stat din patrimoniul numiţilor G.A. şi G.E. cota de ½ părţi indivize din imobilul - construcţii şi 582 mp teren – înscrise în C.F. Jigodin 4291/C, sub nr. top 2679/1/2/1/C şi C.F. Jigodin 2679/1/2/1, precum şi un garaj din cărămidă în suprafaţă de 24,80 mp, proprietate extratabulară.
Prin dispoziţia nr. 1305 din 22 iunie 2004, Primarul municipiului Miercurea Ciuc a respins cererea de restituire în natură a cotei părţi din proprietatea mai sus arătată, formulată de notificatorul G.A., motivat de faptul că imobilul a fost înstrăinat către chiriaşa OG. în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 (art. 1).
Prin aceeaşi dispoziţie s-a stabilit valoarea echivalentă a părţii din imobilul menţionat, imposibil de restituit în natură, la suma de 10416 dolari SUA, sumă până la concurenţa căreia s-a recunoscut dreptul notificatorului la măsuri reparatorii (art. 2).
Prin contestaţia înregistrată la data de 26 mai 2004, astfel cum a fost modificată, reclamanţii G.A. (E.) şi G.E. au cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996 intervenit între SC G. SA Miercurea Ciuc (actualmente SC C. SA) şi OG privind imobilul, anularea dispoziţiei mai sus arătată şi obligarea pârâtei Primăria municipiului Miercurea Ciuc la restituirea imobilului preluat de stat, inclusiv rectificarea menţiunilor din cărţile funciare, invocând incidenţa art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, art. 480-481 C. civ. şi art. 17 din declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Totodată, reclamanţii au cerut constatarea nulităţii absolute a contractului de concesionare nr. 84 din 1 aprilie 2002 intervenit între pârâţii Primăria municipiului Miercurea Ciuc şi OG, având ca obiect terenul în suprafaţă de 132 mp, aferent casei preluate de stat şi deţinut în indiviziune de pârâţi, precum şi a procesului verbal de negociere a preţului concesiunii, datat 27 iunie 2005, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, caz în care şi-au păstrat calitatea de proprietari, şi că înstrăinarea sa în procedura Legii nr. 112/1995 s-a făcut în mod nelegal, împrejurare în care se impune admiterea cererii de restituire în natură dedusă judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 11 februarie 2009, Tribunalul Harghita, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii G.A. şi G.E. în contradictoriu cu pârâţii OG, Primăria Miercurea Ciuc şi SC C. Harghita SA.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că atâta timp cât imobilul în litigiu a fost înstrăinat către chiriaş în procedura prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi că atâta timp cât actul de înstrăinare nu a fost anulat, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu se mai poate dispune restituirea sa în natură către fostul proprietar care este îndreptăţit doar la despăgubiri, astfel cum corect s-a reţinut prin dispoziţia contestată.
Instanţa a mai reţinut că soluţia se impune a fi adoptată şi în ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a garajului, întrucât şi acesta, conform fişei anexă la contractul de vânzare-cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996, a fost vândut chiriaşului - pârâta OG.
Referitor la cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 582 mp, instanţa a reţinut, de asemenea că nu poate fi primită, întrucât, în raport de dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi art. 33 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin HG nr. 20/1996, cumpărătorii construcţiilor dobândesc dreptul de proprietate şi asupra terenului aferent acestora, cu respectarea dispoziţiilor art.26 alin. ultim din lege, clauză care a fost înserată şi în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta OG
Cât priveşte capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a contractului de concesionare nr. 84 din 1 aprilie 2002 şi a procesului verbal de negociere datat 27 iunie 2005, tribunalul a reţinut că nu poate fi primit, deoarece nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Aceasta, întrucât, contractul de concesiune menţionat, având ca obiect terenul în suprafaţă de 132 mp, care este aferent construcţiei şi este deţinut în indiviziune de pârâţi, identificat sub nr. top 2679/1/2/1/1 şi 2679/1/2/1/5, a fost încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dar mai înainte de modificarea dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 [devenit art. 21 alin. (5), după republicare], prin art. 50 din Legea nr. 257 din 19 iulie 2005.
Ca atare, în baza principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, nulitatea contractului de concesiune nu poate fi fundamentată pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) care nu erau în vigoare la momentul încheierii sale.
Prin Decizia nr. 102/A din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii G.A. şi G.E. împotriva sentinţei menţionate.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că în cauză nu este dată excepţia autorităţii de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ., invocată de pârâtul Municipiul Miercurea Ciuc, în raport de menţiunile sentinţei civile nr. 1406 din 13 octombrie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă şi irevocabilă, întrucât nu există identitatea de părţi, obiect şi cauză, cerută de dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Instanţa a mai reţinut că atâta timp cât cererea de anulare a contractul de vânzare cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996 a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, anume prin sentinţa civilă nr. 1406 din 13 octombrie 2005 mai sus arătată, solicitarea de anulare a dispoziţie nr. 1305/2004 emisă de Primarul municipiului Miercurea Ciuc şi de restituire în natură, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu mai poate fi primită.
Instanţa de apel a mai reţinut că în aceste condiţii, prima instanţă nu mai era abilitată să verifice din nou valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu menţiunea că soluţia nu intră în contradicţie nici cu prevederile deciziei civile nr. 858/R din 23 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia contencios administrativ şi fiscal, (prin care s-a stabilit competenţa de soluţionare a pretenţiilor formulate de reclamantă în contextul Legii nr. 10/2001) şi că Decizia nr. 5235 din 27 iulie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de reclamanţi, nu are nicio relevanţă în prezenta cauză.
Totodată, instanţa de apel a reţinut ca fiind corecte constatările primei instanţe potrivit cu care garajul a cărei restituire se solicită de reclamant este menţionat în fişa tehnică anexă la contractul de vânzare nr. 5/1996 ca, de altminteri, şi terenul care este aferent construcţiei înstrăinate prin contractul menţionat, caz în care pârâta cumpărătoare a dobândit dreptul de proprietate atât asupra garajului cât şi asupra terenului, conform dispoziţiilor art. 33 din HG nr. 20/1996.
Referitor la solicitarea de anulare a contractul de concesiune nr. 84 din 1 aprilie 2002, instanţa de apel a statuat că soluţia se impune a fi menţinută şi că îşi însuşeşte considerentele evidenţiate în hotărârea primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii G.A. şi G.E., invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii prezintă împrejurările de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974 şi solicită o reanalizare a probelor aflate la dosarul Comisiei constituite conform Legii nr. 112/1995, inclusiv a hotărârii nr. 233 din 25 noiembrie 1997, susţinând că atâta timp cât, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, şi-au păstrat calitatea de proprietari asupra imobilului, imobilul nu putea fi înstrăinat în mod legal de stat către pârâta OG
Reclamanţii susţin, totodată, că Decizia curţii de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., justificat de faptul că instanţa de apel încălcat constatările aceleiaşi instanţe evidenţiate în Decizia nr. 858/R din 23 octombrie 2008, fără a se analiza cu temeinicie şi claritate problema de fond a acţiunii care, în opinia lor, o constituia „verificarea principiului restituirii în natură, principiu care prevala oricăror altor măsuri reparatorii prevăzute de lege".
Reclamanţii invocă şi o încălcare de către instanţa de apel a dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, în redactarea din forma anterioară republicării legii, precum şi faptul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 1 şi art. 5 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cu care sunt în contradicţie.
În concluzie, reclamanţii solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi, în principal admiterea cererii şi retrocedarea construcţiilor înstrăinate, cu menţiunea că se obligă să restituie despăgubirea încasată în procedura Legii nr. 112/1995, în sumă de 8.565,2 lei, sau, în subsidiar, în ipoteza în care nu se dispune anularea contractului de vânzare cumpărare, obligarea pârâtei la restituirea garajului şi a suprafeţei de 166 mp care, în opinia lor, nu au făcut obiectul înstrăinării, precum şi la plata unei despăgubiri în sumă de 150.000 Euro şi, respectiv, anularea contractului de concesiune.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru urătoarele considerente:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se fundamenteze pe hotărârea recurată, soarta sa depinzând în mod determinant de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tocmai de aceea legiuitorul a instituit în sarcina părţii recurente, sub sancţiunea nulităţii, obligaţia de a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora.
Totodată, recursul trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate şi pe chestiuni de drept care au făcut obiectul analizei instanţelor de fond în procesul pendinte, în caz contrar, instanţa de recurs fiind pusă în imposibilitate să exercite controlul judiciar, în limitele impuse prin dispoziţiile art. 304 pct. 1 -9 C. proc. civ.
În speţa supusă analizei, se constată că, parte din criticile de nelegalitate invocate de reclamanţi se referă la aspecte care au făcut obiectul judecăţii în alte procese, iar parte sunt nefondate.
Astfel, chestiunea nelegalităţii Hotărârii nr. 2323/1997 a Comisiei Judeţului Harghita pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care, la solicitarea reclamanţilor, le-au fost acordate despăgubiri în sumă de 15.404.320 lei pentru cota parte de ½ părţi indivize din imobilul preluat de stat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, a fost supusă controlului judecătoresc, ca urmare a contestării de către reclamanţi în dosarul nr. 1056/1998 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.
În dosarul menţionat s-a pronunţat sentinţa civilă 2700 din 9 decembrie 1999 a Judecătoriei Miercurea Ciuc, rămasă definitivă şi irevocabilă, ca urmare a respingerii apelului şi recursului declarat de reclamant prin Decizia civilă nr. 218 din 30 martie 2000 a Tribunalului Harghita şi Decizia nr. 40/R din 19 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
Totodată, se constată că valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 005 din 27 septembrie 1996, având ca obiect imobilul în litigiu, contract intervenit între pârâţii Primăria municipiului Miercurea Ciuc, în calitate de vânzător şi OG, în calitate de cumpărător a făcut obiectul unui alt proces, în dosarul nr. 868/2005 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.
În dosarul menţionat instanţele judecătoreşti competente au soluţionat cererea în anularea contractului mai sus arătat, formulată de reclamanţii la data de 23 martie 2005, şi au pronunţat sentinţa civilă nr. 1406 din 13 octombrie 2005 a Judecătoriei Miercurea Ciuc (în sensul respingerii cererii ca fiind tardiv formulată, în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001), sentinţă care a fost menţinută prin deciziile nr. 7/25 ianuarie 2007 a Tribunalului Harghita şi, respectiv, nr. 605/R din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş.
În atare condiţii, aspectele de nelegalitate invocate de reclamanţi în legătură cu desfăşurarea procedurii administrative şi a celei judiciare prevăzută de Legea nr. 112/2005 şi, respectiv, criticile aduse modalităţii de administrare şi de apreciere a probatoriilor administrate în cadrul celor două procese mai sus arătate nu mai pot face obiectul analizei instanţelor judecătoreşti într-un nou proces şi cu atât mai puţin ele nu pot fi invocate ca motiv de recurs în prezenta cauză.
Aceasta, întrucât, în baza efectului pozitiv al autorităţii de lucru de judecat recunoscut hotărârilor judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, instanţele nu mai pot relua în discuţie aspecte de fapt şi de drept care au fost deja soluţionate în cadrul altor procese.
Totodată, se observă că prin Decizia nr. 858 din 23 octombrie 2008 (dosar nr. 461/96/2008 al Curţii de Apel Târgu Mureş, format prin disjungerea capătului de cerere de anularea contractului de concesiune nr. 84 din 1 aprilie 2002 şi a procesului verbal de negociere datat 27 iunie 2005 din dosarul nr. 1558/2004), invocată prin recurs de reclamanţii, Secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Târgu Mureş a statuat că se impune casarea sentinţei civile nr. 849 din 21 mai 2008 a Tribunalului Harghita şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei civile a aceluiaşi tribunal.
Aceasta, justificat de împrejurarea că acţiunea disjunsă nu era dată în competenţa secţiei de contencios administrativ ci, fiind o cerere accesorie, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în competenţa secţiei civile a tribunalului, investită cu judecata capătului principal de cerere şi anume, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1305/2004, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
În atare situaţie, cum secţia civilă a tribunalului s-a investit cu judecata şi a acestui capăt de cerere, critica formulată de reclamanţi în sensul nerespectării de către instanţa de trimitere a dispoziţiilor date prin Decizia 858 din 23 octombrie 2008, obligaţie impusă prin prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dovedeşte a fi străină de lucrările dosarului şi, pe cale de consecinţă, nefondată.
Totodată, se constată, astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, că interdicţia înstrăinării ori concesionării imobilelor care cad în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a fost statuată prin dispoziţiile art. 1 pct. 50 din Legea nr. 247/2005, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005 [prin care s-a introdus dispoziţia art. 20 alin. 41, devenită art. 21 alin. (5) după republicare].
Ca atare, această dispoziţie legală, în raport de principiul neretroactivităţii legii civile, nu poate fi invocată cu succes pentru a obţine nulitatea contractelor încheiate anterior acestei date, contracte care rămân supuse legii în vigoare la data momentul încheierii lor.
Or, contractul de concesiune contestat de reclamanţi, intervenit între pârâţii Primăria municipiului Miercurea Ciuc şi OG şi având ca obiect suprafaţa de 132 mp teren aferent construcţiilor înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995, a fost încheiat la data de 1 aprilie 2002 iar procesul verbal de negociere a preţului concesiunii la data 27 iunie 2005, adică anterior intrării în vigoare a interdicţiei instituite prin dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – 22 iulie 2005, caz în care solicitarea de constatare a nulităţii pentru încălcarea interdicţiei mai sus arătate nu poate fi primită.
Totodată, se constată că atâta timp cât reclamanţilor nu li s-a recunoscut un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu după momentul ratificării de România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie (prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994), reclamanţii nu se pot prevala de încălcarea prevederilor art. 1 coroborat cu art. 5 din Primul protocol adiţional, relative la protecţia proprietăţii şi raportarea Înaltelor părţi contractante la prevederile protocolului.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii de reclamanţi se dovedeşte a fi nefondat, sens în care va fi respins, cu obligarea acestora, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor avansate la judecata recursului de intimata OG
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.A. şi G.E. împotriva deciziei nr. 102/A din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenţii la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă OG
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3067/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3064/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
