ICCJ. Decizia nr. 3090/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3090/2010
Dosar nr. 39839/3/2007
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 796 din 18 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. 39839/3/2007 - în urma declinării competenţei judecării cauzei prin sentinţa civilă nr. 7515 din 05 octombrie 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în considerarea valorii obiectului pricinii, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondate, excepţiile inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi cea a lipsei calităţii procesuale active.
Totodată, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţii C.A.A., G.C.B., V.R.L. şi P.I.M., în contradictoriu cu pârâţii G.A., C.P. şi Municipiul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut că cererea în revendicare formulată în cauză este admisibilă chiar după apariţia Legii nr. 10/2001, întrucât persoanele îndreptăţite la obţinerea măsurilor cu caracter reparator prevăzute de acest act normativ nu ar obţine restituirea în natură a imobilului, urmărită prin prezenta acţiune, ci doar măsuri reparatorii în echivalent, dat fiind că imobilul nu se mai găseşte în patrimoniul statului.
Nefiind întrunite cerinţele art. 20 din legea specială, a considera inadmisibilă acţiunea în justiţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fostului proprietar, ar reprezenta "un fine de neprimire", o îngrădire a dreptului de a apela la justiţie.
De altfel, nici legea specială nu restricţionează accesul la justiţie pentru imobilele ce fac obiectul său, cu atât mai mult cu cât, pe cale administrativă, nu arată care este procedura de soluţionare a notificărilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilului, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 sau altor acte normative.
Sub aspectul calităţii procesuale active, Tribunalul a constatat Că există identitate între imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor şi imobilul ce face obiectul acţiunii, deoarece, din conţinutul actului de vânzare-cumpărare din martie 1933, rezultă că autorul reclamanţilor a dobândit o suprafaţă de teren situată în str. D. nr. 5, parte din imobilul din str. D. nr. 3, fost nr. 6, fost nr. 4, ceea ce duce la concluzia că vânzătorul din acest act a deţinut o suprafaţă mai mare decât cea care a făcut obiectul acestui act.
Numărul poştal 5 pe strada D. a fost acordat imobilului după anul 1929, aşa cum rezultă din adresa emisă de către Direcţia de Evidentă Imobiliară Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană nr. 511889 din 11 aprilie 2007.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că autorul reclamanţilor, N.S., a fost proprietarul imobilului din strada D. nr. 5, compus din teren în suprafaţă de 251,81 mp şi construcţie formată din parter, 3 etaje şi mansardă, imobilul fiind ulterior trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, poziţia nr. 7199 (anexa de Bucureşti).
S-a apreciat că cererea în constatarea nevalabilităţii titlului statului, astfel constituit asupra imobilului, nu este întemeiată, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor era exceptat de la măsura naţionalizării în baza art. II din Decretul nr. 92/1950, respectiv că era pensionar la acel moment, cu atât mai mult cu cât, din anexa la Decretul nr. 92/1950 unde figurează autorul reclamanţilor, rezultă că acestuia i-au fost naţionalizate un număr de 17 apartamente, ceea ce, în spiritul art. 1 din acest act normativ, reprezenta un mijloc de exploatare.
În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 401634 din 20 decembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Comparând titlurile exhibate de părţi în cadrul acţiunii în revendicare, Tribunalul a apreciat că, în speţă, există un singur titlu de proprietate, cel al pârâţilor, întrucât titlul autorului reclamanţilor a încetat odată cu preluarea imobilului de către stat.
Valabilitatea titlului pârâţilor nu poate fi pusă în discuţie, pentru faptul că reclamanţii nu au învestit instanţele cu o analiză pe acest aspect, astfel încât se bucură de prezumţia absolută de validitate şi a fost consolidat odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, în conformitate cu art. 45 alin. (2).
Constatându-se că titlul statului şi-a păstrat valabilitatea, reclamanţii nu pot pretinde că sunt proprietarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât norma vizează bunurile actuale, asupra cărora reclamantul poate exercita un drept efectiv.
Chiar dacă s-ar accepta ipoteza că titlul statului nu a fost constituit în mod valabil şi, deci, autorul reclamanţilor şi-a păstrat în timp calitatea de proprietar, prin jurisprudenţa Curţii Europene s-a stabilit că pentru diminuarea vechilor atingeri ale unui drept nu se pot crea noi prejudicii disproporţionate faţă de dobânditorii cu bună-credinţă ai unui bun.
Apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 21 din 13 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi admiterii acţiunii.
Drept urmare, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. D. nr. 5, parter, sector 2, iar pârâţii persoane fizice au fost obligaţi să lase acest imobil reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, au fost înlăturate susţinerile intimaţilor-pârâţi C.A. şi C.P., referitoare la identitatea de imobil, deoarece acest aspect se circumscrie calităţii procesuale active, asupra căreia prima instanţă s-a pronunţat, fără ca părţile care au invocat aceste excepţii să fi formulat apel; ca atare, acest aspect a fost dezlegat în mod irevocabil în prezenta cauză, soluţia tribunalului trecând în puterea lucrului judecat.
In ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, Curtea a reţinut că, în raport de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, preluarea de către stat a apartamentului în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituţia României de la acea dată, care garanta, în mod expres; dreptul de proprietate particulară, derogările fiind expres prevăzute de art. 10 şi art. 11.
Nefiind un titlu valabil, rezultă că dreptul de proprietate nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanţilor, fiind astfel transmis şi către apelanţii - reclamanţi.
Constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, respectiv a Decretului nr. 92/1950, echivalează cu recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, astfel că reclamanţii, având un interes patrimonial constând în interesul de a li se restitui în natură imobilul solicitat, au „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Drept urmare, trebuie să li se recunoască implicit accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, acţiunea în revendicare.
In ceea ce priveşte compararea titlurilor de proprietate exhibate de pârâţi, instanţa de apel a reţinut că este preferabil titlul apelanţilor-reclamanţi, întrucât este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar, în vreme ce titlul pârâţilor provine de la un.
In ceea ce priveşte buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat că aceasta este lipsită de relevanţă, interesând cazul în care s-ar fi solicitat constatarea nulităţii acestui act.
Potrivit înscrisurilor de la dosar, apelanţilor - reclamanţi li s-a recunoscut, prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar Primăria Municipiului Bucureşti a procedat la executarea acestei hotărâri încă din data de 25 iunie 1998, mai puţin cu referire la apartamentele care fuseseră înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 ori a Legii nr. 4/1973.
De asemenea, apelanţii - reclamanţi au formulat şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar până la momentul soluţionării cererii de apel nu s-au produs dovezi în sensul că această notificare a fost analizată şi soluţionată conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, văzând şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privaţiune contrară dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României). Curtea a conchis în sensul că, în concursul dintre reclamanţi şi pârâţii - persoane fizice, cei dintâi se află în posesia unui titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, astfel că se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul lor, chiar dacă şi intimaţii-pârâţi C.A. şi C.P. deţin un titlu de proprietate şi se pot prevala de „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs toţi pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:
1. Prin motivele de recurs formulate, pârâţii C.A. şi C.P. au susţinut, în esenţă, următoarele:
a. Reclamanţii nu a făcut dovada dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, pe care se întemeiază prezenta acţiune în revendicare, sarcină ce le revenea în temeiul art. 1169 C. civ.
Cele două contracte de vânzare-cumpărare înfăţişate, respectiv nr. 7580 din 23 martie 1933 şi nr. 7597/1933, nu sunt relevante, deoarece nu există identitate între imobilul actual şi cel prevăzut în aceste acte:
- obiectul vânzării a constat într-un teren viran în suprafaţă de 251,81 mp, "situat în Bucureşti, str. D. nr. 5, care a făcut parte din imobilul situat în Bucureşti, str. D. nr. 3, fost nr. 6, fost nr. 4";
- diferenţa de teren până la 296 mp, respectiv suprafaţa de 41,40 mp, a fost dobândită de acelaşi N.S. tot în cursul anului 1933, fără a fi delimitat prin vecinătăţi şi fără să se probeze că ar face parte integrantă din întreaga suprafaţă cumpărată;
- din adresa nr. 611889/4313 din 11 aprilie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană, rezultă că imobilul din str. D. nr. 5, sector 2 a figurat în trecut cu următoarele adrese poştale: cu nr. 2 până la nivelul anului 1900; cu nr. 7 între anii 1900 şi 1929; cu nr. 5 din 1929 şi până în prezent;
- în procesul-verbal întocmit la data de 11 iulie 1940 de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare, imobilul din str. D. nr. 5 se compunea dintr-o suprafaţă de 450 mp, ce nu corespunde cu cel care a făcut obiectul vânzării potrivit celor două acte autentice.
Chiar dacă prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus restituirea către intimaţi-reclamanţi a imobilului din str. D. nr. 5, sector 2, imobilul nu a fost individualizat şi localizat, impunându-se ca reclamanţii să facă dovada identităţii între imobilul revendicat şi cel deţinut de către pârâţii persoane fizice.
b. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ignorând totodată efectele şi consecinţele juridice ale Legii nr. 112/1995 prin care recurenţii au devenit titulari de drept asupra imobilului din litigiu.
Deşi reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea exclusiv pe normele dreptului comun, prevederile Legii nr. 10/2001 nu puteau fi înlăturate de către instanţă, ca lege specială ce derogă de la dreptul comun.
Întrucât titlul de proprietate al chiriaşului nu a fost anulat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, potrivit art. 45 din lege, acţiunea în revendicare, fondată exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, impunându-se menţinerea soluţiei instanţei de fond.
c. In raport de temeiul de drept invocat în susţinerea acţiunii principale, respectiv dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, titlul de proprietate al recurenţilor persoane fizice este preferabil, fiind mai bine caracterizat, întrucât la data vânzării au fost îndeplinite toate condiţiile impuse de Legea nr. 112/1995, moment până la care reclamanţii nu şi-au făcut cunoscută intenţia de restituire în natură, astfel încât să se poată reţine în sarcina vreunei părţi contractante reaua-credinţă.
Pe de altă parte, contrar argumentelor instanţei de apel dreptul de proprietate al recurenţilor (dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), este protejat de prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi de cele cuprinse in art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, recurenţii având un „bun" în sensul Convenţiei.
Recurenţii au invocat şi Decizia nr. 33/2008 prin care a fost admis recursul in interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie, precum şi modificările Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009.
2. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut, în esenţă, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut caracterul valabil al preluării imobilului de către stat, în condiţiile în care nu au fost administrate probe pe aspectul pretins al exceptării autorului reclamanţilor de la măsura naţionalizării în baza art. II din Decretul nr. 92/1950, astfel cum s-a pretins, iar în anexa la acest act normativ, autorul reclamanţilor figurează cu un număr de 17 apartamente naţionalizate, ceea ce, în spiritul art. 1 din acest act normativ, reprezintă o preluare valabilă a imobilului litigios.
În cursul judecării recursurilor, a fost administrată proba cu înscrisuri noi, respectiv un raport de expertiză tehnică extrajudiciară, efectuat în dosarul nr. 18354/300/2006; planul anexă la autorizaţia de construire nr. 448 din 10 martie 1933; adresa nr. 611889 din 11 aprilie 2007 emisă de Serviciul Nomenclatură Urbană; adresa nr. 250281 din 16 august 2006 emisă de Direcţia de Venituri Buget Local Sector 2; declaraţii în formă autentică semnate de reclamanţi; înscrisuri privind veniturile obţinute de către autorul reclamanţilor din închirierea imobilului la nivelul anului 1948.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, înalta Curte constată următoarele:
1. Prin criticile concepute, pârâţii persoane fizice au susţinut, în primul rând, nedovedirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului ce constituie obiectul revendicării de faţă, situat în Bucureşti, str. D. nr. 5, sector 2.
Susţinerile similare ale pârâţilor din faza procesuală a apelului au fost circumscrise de către instanţă lipsei calităţii procesuale active, aspect tranşat prin dispoziţia primei instanţe de respingere a excepţiei procesuale cu acest obiect, împotriva căreia nu s-a declarat apel.
Aceste considerente ale instanţei de apel valorifică în mod corespunzător efectul de lucru judecat al dispoziţiei primei instanţe, neatacate pe calea ordinară a apelului, însă nu ţin cont de faptul că, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a avut în vedere exclusiv identitatea dintre imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor şi cel deţinut de pârâţi.
Or, susţinerile pârâţilor, atât cele din motivele de apel, cât şi cele din recurs, vizează şi un alt aspect, respectiv acela al întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, ce nu a fost avut în vedere la soluţionarea excepţiei.
In acest context, se constată că aceste susţineri erau admisibile, excedând chestiunii dezlegate cu putere de lucru judecat, urmând a fi fost analizate ca atare de către instanţa de apel.
Aşadar, în mod corect s-a reţinut identitatea dintre imobilul preluat de la autorul reclamanţilor, N.S., în baza Decretului nr. 92/1950, şi cel în care se află apartamentul înstrăinat celor doi pârâţi persoane fizice în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv imobilul din str. D. nr. 5 (număr poştal neschimbat din anul 1933, când autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, până în prezent).
Pornind, însă, de la această premisă, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, prin prisma celor arătate în motivele de apel şi în raport de probatoriul administrat, eventual, prin suplimentarea probelor, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, instanţa limitându-se a înlătura susţinerile în discuţie ale pârâţilor ca nefăcând obiectul învestirii sale.
Dacă ar fi procedat astfel, instanţa ar fi constatat că înscrisurile depuse la dosar nu sunt lămuritoare pe aspectul întinderii dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor, concluzie confirmată prin înscrisurile administrate în faza recursului.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7580 din 23 martie 1933 încheiat între N.S., în calitate de cumpărător, şi J.H., ca vânzător, a avut drept obiect material suprafaţa de 251,81 mp teren, despre care se menţionează că a reprezentat o parte din proprietatea vânzătorului din str. D. nr. 3.
În aceste condiţii, era necesar a se stabili dacă s-a conservat un regim de coproprietate în privinţa terenului din str. D. nr. 5, solicitându-se, pe acest aspect, relaţii şi de la autorităţile ce deţin evidenţele fiscale relative la imobil.
Aceste relaţii au fost depuse la dosar abia în faza recursului, de către recurenţii - pârâţi, din adresa nr. 250281 din 16 august 2006 emisă de Direcţia de Venituri Buget Local Sector 2 (fila 50 dosar recurs) rezultând că vânzătorul J.H. a continuat, şi după înstrăinarea din anul 1933, să fie titular de rol fiscal cu privire la imobilul din str. D. nr. 5, la nivelul anului 1942, şi chiar în anul 1952, după preluarea imobilului de la N.S.
De asemenea, mărimea suprafeţei deţinute în proprietate de către autorul reclamanţilor nu este certă, din contractul de vânzare-cumpărare anterior menţionat reieşind dobândirea unei suprafeţe de 251,81 mp, în timp ce în cartea funciară întocmită la nivelul anului 1940 (fila 22 dosar fond), autorul figura la adresa poştală în discuţie cu o suprafaţă de 450 mp.
Cât priveşte suprafaţa de 41,40 mp dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7579 din 23 martie 1993 (file 10 - 14 dosar fond), urmau a fi fost verificate susţinerile pârâţilor persoane fizice în sensul că nu rezultă cu certitudine amplasarea sa la adresa din str. D. nr. 5, în contract nefiind delimitată prin vecinătăţi.
Aspectele legate de întinderea dreptului de proprietate asupra terenului interesează regimul juridic al construcţiilor amplasate pe teren, în sensul că nu este cert dacă acestea - în care se află apartamentul în litigiu - reprezentau, la momentul preluării de către stat, proprietatea exclusivă a autorului; nu este suficientă, în acest sens, eliberarea autorizaţiei de construire nr. 448/1933 pe numele N.S., deoarece acest act putea fi emis doar pe numele unuia dintre eventualii coproprietari.
Pe de altă parte, nu s-a cercetat identitatea dintre construcţiile realizate în baza autorizaţiei din 1933 şi cele actuale, în condiţiile în care, astfel cum au relevat pârâţii în recurs, construcţiile preconizate a fi fost realizate în baza autorizaţiei aveau o suprafaţă de 217,07 mp (fila 19 dosar fond), în timp ce construcţiile actuale de pe terenul din str. D. nr. 5 ocupă 265,35 mp.
Acest din urmă aspect reiese din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară depus în recurs, efectuat în dosarul nr. 18354/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în care figurează aceleaşi părţi cu cele din prezenta cauză (având ca obiect acţiune în constatare) şi ar fi putut fi determinat şi în litigiul de faţă, dacă s-ar fi apreciat necesar a se administra proba cu expertiză topografică.
Este de precizat că sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului din str. D. nr. 5, nu conţine o dispoziţie clară în privinţa întinderii dreptului, recunoaşterea dreptului operând generic asupra imobilului compus din teren şi construcţie.
In aceste condiţii, este admisibilă evaluarea, într-un proces ulterior, chiar în contradictoriu cu una dintre părţile din litigiul anterior, respectiv Municipiul Bucureşti, şi cu succesorii acestuia –pârâţii care au cumpărat o parte din imobil în baza Legii nr. 112/1995 - a aspectului întinderii dreptului asupra căruia a operat recunoaşterea pe cale judecătorească, nefiind încălcată puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterior pronunţate.
Drept urmare, necercetând o parte dintre motivele de apel, instanţa de apel nu a stabilit în mod neîndoielnic situaţia de fapt în cauză, cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor la momentul preluării de către stat a imobilului în litigiu.
Art. 314 C. proc. civ. impune casarea deciziei de către înalta Curte în situaţiile în care situaţia de fapt nu rezultă cu certitudine, nefiind posibilă evaluarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Pe acest temei, urmează ca recursul să fie admis, cu consecinţa casării deciziei de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va soluţiona cauza în raport de cele arătate în prezenta decizie cu privire la situaţia juridică a imobilului din str. D. nr. 5, atât a terenului, cât şi a construcţiilor, în raport de probele administrate, atât în fazele anterioare, cât şi în recurs, procedându-se la completarea lor, prin efectuarea unei expertize specialitatea construcţii şi, dacă se va considera necesar, în raport de raportul de expertiză extrajudiciară depus în recurs, a unei expertize topografice.
Urmează, de asemenea, a fi cercetate, în măsura în care se va proceda la compararea titlurilor, în funcţie de modul de soluţionare a aspectului ce a generat casarea, celelalte susţineri ale pârâţilor din motivarea căii de atac a recursului.
In consecinţă, Înalta Curte va admite recursul pârâţilor persoane fizice şi, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
2. In ceea ce priveşte recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, se constată că aspectul invocat prin criticile formulate, respectiv valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului constituit prin preluarea imobilului din str. D. nr. 5 în baza Decretului nr. 92/1950, a fost tranşat cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 11731 din 20 octombrie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului, chiar în contradictoriu cu acest pârât.
Ca atare, în virtutea efectului negativ al puterii de lucru judecat, nu este posibilă reevaluarea, într-un proces ulterior, a chestiunilor dezlegate irevocabil.
Cu toate acestea, întrucât recursul pârâţilor persoane fizice a fost admis în ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate recunoscut prin hotărârea judecătorească menţionată, va fi admis şi recursul Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care, în raport de constatările pe aspectul ce a generat casarea deciziei recurate, urmează a se aprecia în ce măsură titlul statului este confirmat pentru părţile din imobil asupra cărora autorul reclamanţilor nu a deţinut, eventual, dreptul de proprietate.
In consecinţă, Înalta Curte va admite şi recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, consecinţa fiind aceea deja arătată cu ocazia soluţionării recursului pârâţilor persoane fizice, respectiv casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii C.P. şi C.A. şi de Municipiul Bucureşti, prin Primar general, împotriva deciziei nr. 21A din 13 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3092/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3084/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
