ICCJ. Decizia nr. 3108/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3108/2010
Dosar nr. 1818/111/2006
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 78/2009 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a dispus admiterea în parte a contestaţiei precizate şi modificate şi în dosarul conex nr. 813/111/2007 formulată de contestatorul Z.C.
S-a dispus anularea Dispoziţiei Primarului Municipiului Oradea nr. 55 din 11 ianuarie 2007 şi obligarea instituţiei Primarului Municipiului Oradea să emită dispoziţii cu propunere motivată de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor pentru imobilul casă şi teren în suprafaţă de 675 mp, fost situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 5005 Oradea, cu nr. top. 5263/4a, transcris în C.F. nr. 6356 Oradea, prin luarea în considerare a unei valori de 37 Euro/mp pentru teren.
S-a dispus respingerea contestaţiei formulate contradictoriu de A.V.A.S. Bucureşti ca fiind făcută faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
Intimata Instituţia Primarului Municipiului Oradea, a fost obligată să plătească contestatorului, suma de 200 lei, cheltuieli de judecată parţiale.
Prin Dispoziţia nr. 55 din 11 ianuarie 2007, a Primarului Municipiului Oradea s-a respins notificarea nr. 863/2001 prin care contestatorul a solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 63536 Oradea cu nr. top.5263/4a, deoarece notificatorul nu a dovedit cu acte justificative că a fost proprietar înscris în cartea funciară.
Cu privire la calitatea de fost proprietar al imobilului al contestatorului, instanţa a reţinut că potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în absenţa unor probe contrare, existenţa, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura abuzivă iar alin. (2) al aceluiaşi text de lege, prevede că în aplicarea alin. (1), în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Contestatorul nu a fost proprietar al imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 63536 Oradea, cu nr. top. 5263/4a, transcris din C.F. nr. 5005 Oradea.
Acesta a cumpărat o suprafaţă de teren din parcela cu nr. top. 5263/4a printr-un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată datat 20 octombrie 1902 de la numitul S.P., proprietar tabular, împreună cu soţia asupra întregii parcele de teren, în suprafaţă totală de 1964 mp.
În cuprinsul acestui contract nu se menţionează expres suprafaţa cumpărată, însă se menţionează că s-a cumpărat 15 m din lăţimea terenului, stabilită de instanţă din cuprinsul raportului de expertiză, şi declaraţiile martorilor E.M. şi R.C., a avea o întindere de 675 mp.
Pe această suprafaţă de teren contestatorul a edificat o casă compusă din două camere şi dependinţe.
Ulterior prin convenţia de donaţie din 29 iunie 1979, în calitate de proprietar faptic, acesta a donat statului întreaga suprafaţă de teren şi s-a obligat să demoleze construcţiile.
Nulitatea absolută a acestei convenţii de donaţii, a fost constatată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1743 din 11 martie 2003 a Judecătoriei Oradea.
Chiar dacă la data preluării imobilului, contestatorul nu era proprietar tabular al acestuia, era proprietar faptic asupra suprafeţei de 675 mp teren din imobilul cu nr. top. 5263 din C.F. nr. 5005 Oradea transcris în C.F. 63536 Oradea, nu asupra întregii parcele de teren, şi a construcţiei edificate pe acesta, calitate recunoscută de către autorităţile statului la momentul preluării imobilului, astfel încât instanţa a reţinut că acesta se încadrează în sfera persoanelor îndreptăţite a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv de fost proprietar al imobilului.
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că regula o constituie restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, iar articolul 10 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că în situaţia imobilelor preluate abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cauză, construcţiile pe acest teren au fost demolate iar în prezent acesta este proprietatea SC I. SA, fiind ocupat de o serie de construcţii proprietatea sa, respectiv hală de reparări, magazie de materiale şi căi de acces (expertiza efectuată în cauză) astfel încât acest teren nu este liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi prin urmare, nu poate fi restituit în natură.
Acelaşi raport de expertiză a stabilit valoarea de circulaţie a unui mp teren la 32 Euro.
Or, chiar dacă pentru teren, cei în drept să emită dispoziţii motivate cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, ar fi unitatea deţinătoare, SC I. SA, în condiţiile în care aceasta a intrat în procedura de lichidare judiciară, iar plata efectivă a acesteia se va face de către A.N.R.P., indiferent de persoana care face această propunere, pentru ca dreptul contestatorul să primească o satisfacţie efectivă în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, instanţa a reţinut că propunerea poate fi făcută şi de către Primarul Municipiului Oradea, abilitat conform art. 32 din Legea nr. 10/2001 a soluţiona notificarea pentru construcţiile demolate.
Prin urmare instanţa a dispus admiterea în parte a contestaţiei modificate şi precizate în dosarul conexat nr. 813/114/2007 şi nr. 4382/111/20079 formulată de contestatorul Z.C. în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiului Oradea şi A.N.R.P. şi în consecinţă a anulat dispoziţia nr. 55 din 11 ianuarie 2007 a Primarului Municipiului Oradea şi l-a obligat pe acesta să emită dispoziţia motivată cu propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru imobilul casă şi teren în suprafaţă de 675 mp teren, prin luarea în considerare a unei valori de 32 Euro/zi pentru teren.
Deoarece s-a renunţat la judecată faţă de SC I. SA, calitatea procesuală a intimatei A.V.A.S. Bucureşti, nu se mai justifică dispunându-se respingerea contestaţiei faţă de aceasta ca fiind făcută faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă. Faţă de A.N.R.P. s-a reţinut prematuritatea introducerii contestaţiei.
În raport cu dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., intimatul Instituţia Primarului Municipiului Oradea a fost obligat la plata în parte a cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 28 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a dispus respingerea apelului formulat de pârâta Instituţia Primarului Municipiului Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 78 din 26 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, păstrarea acesteia şi obligarea apelantului la plata sumei de 925 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul Z.C.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Criticile aduse de apelantă în sensul că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa menţinerii dispoziţiei emise sub nr. 55 din 11 ianuarie 2007 de Primarul Municipiului Oradea sunt nefondate.
Astfel reclamantul a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare sub semnătură privată datat 20 octombrie 1962 potrivit căruia acesta a cumpărat de la proprietarii tabulari înscrişi sub B9 şi 10 din C.F. 5005 Oradea, o suprafaţă de teren.
Într-adevăr în cuprinsul contractului nu s-a menţionat suprafaţa exactă a terenului cumpărat, însă obiectul contractului chiar dacă nu a fost determinat expres în cuprinsul actului şi nu a fost identificat topografic a fost determinabil, menţionându-se în cuprinsul contractului că s-au cumpărat 15 m din lăţimea terenului.
Acest contract a fost confirmat şi prin declaraţiile martorilor R.L. (fila 117 - dosar nr. 1818/2006) şi E.M. (fila 130 - dosar 1818/2006) această din urmă martoră a precizat că reclamantul a cumpărat un loc de casă prin anii 1963 de la numiţii „S.", identificat administrativ în Oradea, pe care şi-au construit o casă pe care au folosit-o sub nume de proprietari până la preluare, declaraţii care se coroborează şi cu celelalte înscrisuri depuse de reclamant la dosar (facturi plată, utilităţi, impozit).
În cauză s-a efectuat şi un raport de expertiză pentru identificarea imobilului, expertul a stabilit în raport de obiectul contractului (15 m din lăţimea terenului) suprafaţa totală a imobilului ca fiind de 675 mp, suprafaţă corect reţinută de instanţa de fond ca formând obiectul contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată.
Astfel, în raport de ansamblul probatoriului administrat în cauză şi mai sus menţionat, în mod temeinic a reţinut prima instanţă că la data preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, acesta era proprietar faptic asupra unei suprafeţe de 675 mp teren din imobilul cu numărul top 5263a din C.F. 5005 Oradea (transcris ulterior în C.F. 63536 Oradea) precum şi asupra construcţiei edificate de acesta în litigiu, calitate, de altfel recunoscută de către autorităţile statului la momentul preluării.
Această recunoaştere a calităţii de proprietar de către autorităţile statului a rezultat cu prisosinţă şi din conţinutul convenţiei de donaţie datată 29 iunie 1979, convenţie a cărei nulitate a fost constatată în mod definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1743 din 11 martie 2003 a Judecătoriei Oradea.
Susţinerile apelantei în sensul că dovada de fost proprietar al imobilului, astfel cum a reglementat-o art. 3 din Legea 10/2001, s-a putut face doar cu extrasul de carte funciară din care să rezulte întabularea dreptului de proprietate au fost nefondate, în primul rând pentru că textul mai sus menţionat nu a cuprins o astfel de condiţionare şi cu atât mai mult cu cât conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate s-a prezumat a fi cea recunoscută prin actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar în alin. (2) al acestui text de lege s-a prevăzut că în aplicarea prevederilor alin. (1), în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate a fost presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În speţă împrejurarea că reclamantul nu a fost întabulat în cartea funciară la momentul preluării, fiind întabulaţi numiţii S., de la care acesta a cumpărat o porţiune din imobil nu a constituit probă contrară în condiţiile în care, aşa cum mai sus s-a reţinut, reclamantul a făcut dovada cumpărării imobilului de proprietarii tabulari, imobilul fiind preluat de Statul Român de la acesta, astfel că acesta a fost îndreptăţit la măsurile reparate prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Corect s-a dispus emiterea dispoziţiei de acordare măsurilor reparatorii prin plata de despăgubiri pentru imobilul ca şi teren, susţinerile apelantei în sensul că imobilul construcţie nu a fost preluat abuziv fiind nefondate şi lipsite de temei legal.
Întrucât prin apelul formulat apelanta nu a criticat dispoziţiile instanţei de fond privind introducerea în cauză a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor doar pentru opozabilitate, aspectele invocate de intimată privind prematuritatea cererii faţă de această instituţie, ca urmare a nefinalizării procedurii administrative au excedat cadrului procedural conform art. 295 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele mai sus expuse instanţa a apreciat ca legală şi temeinică sentinţa apelată, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat, menţinând în totalitate sentinţa apelată.
Întrucât apelanta a fost în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată aceasta să-i plătească intimatului Z.C. suma de 952 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul avocaţial conform chitanţei nr. 457 din 17 iunie 2009 depusă la dosar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Oradea, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Instanţa în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în loc să aplice art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În lipsa unor probe contrare privitoare la dovedirea calităţii de fost proprietar al imobilului, instanţa a reţinut că operează prezumţia potrivit cu care trecerea în proprietatea statului ar fi avut loc de la cumpărător şi nu de la vânzător.
Potrivit C.F. nr. 5005 Oradea nr. topo 5263 la poziţia B9 şi 10 sunt intabulaţi numiţii S.P. şi A., aceştia fiind cei de la care a operat trecerea în proprietatea statului, sub B 14, cu titlu de donaţie.
Instanţa a reţinut că autorităţile statului au recunoscut calitatea de proprietar a reclamantului intimat, deoarece acesta a încheiat contractul de donaţie, neobservând că n a fost înscris în cartea funciară a dreptul de proprietate al cumpărătorului, iar donaţia viza doar bunul nu şi construcţiile demolate, intimaţii recuperând o parte din materialele rezultate din demolare, ceea ce duce la concluzia că reclamantul putea beneficia de acordarea de despăgubiri pentru teren nu şi pentru construcţii.
Solicită admiterea recursului, a apelului şi respingerea acţiunii.
Motivează în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea dispoziţiilor legii de reparaţii este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Dreptul de proprietate poate fi dovedit prin înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, translativ sau declarativ şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.
În aceste materie însă, legiuitorul a derogat de la exigenţele impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi a statuat că, în lipsa unor probe contrare, existenţa şi după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele în care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.
În concluzie, în materia Legii nr. 10/2001, dată fiind specificitatea acestor litigii, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat se poate realiza şi prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun.
În speţă, contestatorul a cumpărat o suprafaţă de 679 mp teren din parcela cu nr. top. 5263/4a (aşa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză), contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată la 20 octombrie 1968, de la numitul S.P., proprietar tabular alături de soţia sa asupra întregii suprafeţe de teren de 1964 mp, pe care a construit o casă compusă din două camere şi dependinţe.
Or, chiar dacă operaţiunea de intabulare nu s-a realizat, este de necontestat că reclamantul a cumpărat terenul în litigiu de la proprietarul tabular, iar Statul Român i-a recunoscut calitatea de proprietar faptic prin actul de donaţie încheiat cu acesta, ulterior anulat în instanţă.
În aceste condiţii, din moment ce s-a dovedit în cauză operaţiunea de cumpărare, plata preţului, construcţia unui imobil pe acel teren iar autorităţile au recunoscut calitatea de proprietar al contestatorului şi nu al vânzătorului la epoca preluării imobilului, în mod just instanţa de apel a reţinut realizarea condiţiei prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, din moment ce textul citat nu condiţionează calitatea de fost proprietar de realizarea condiţiei înscrierii dreptului în cartea funciară şi tot astfel în mod corect a dispus aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii dovedind atât faptul cumpărării imobilului în litigiu cât şi deposedarea lor de către stat, fiind deci îndreptăţit la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Tot astfel corect au fost aplicate şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind probată în vreun fel susţinerea privind valorificarea de către contestator a materialelor rezultate din imobilul proprietatea sa.
În consecinţă, criticile aduse deciziei recurate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, situaţie în care urmează a respinge recursul pârâtului ca nefondat în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi în temeiul art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Oradea împotriva deciziei nr. 140 A din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Obligă recurentul la plata sumei de 1792 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant Z.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3114/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3097/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
