ICCJ. Decizia nr. 3127/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3127/2010
Dosar nr. 3289/104/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 3289/104/2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor Bucureşti, în baza dispoziţiilor obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, a chemat în judecată pe pârâtul C.M.I. solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 1005 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 3289/104/2009, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, împotriva pârâtului C.M.I. şi s-a dispus restrângerea exercitării dreptului de liberă circulaţie a pârâtului în Italia până la 31 iulie 2010.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006.
Împotriva acestei sentinţe civile, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
In motivarea apelului său, pârâtul a arătat că soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală, întrucât acesta presta muncă pe teritoriul statului italian în executarea unui contract de muncă valabil încheiat, astfel că Decizia autorităţilor italiene de expulzare a sa este abuzivă şi încalcă flagrant drepturile omului.
În susţinerea caii de atac a depus la dosar declaraţii extrajudiciare de martori, şi contractul individual de muncă.
Prin Decizia civilă nr. 297 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, a admis apelul declarat de reclamantul C.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 1005 de la 14 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia civilă, în dosarul nr. 3289/104/2009, a schimbat sentinţa apelată şi a respins acţiunea formulată de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
- Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o altă ţară în baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României Ia Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) şi (49 din Constituţie.
- Această prioritate este instituită şi prin art. 10 din Tratatul Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanţelor judecătoreşti, prin respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
- In cauza Van Gend en Los şi cauza Becker, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, chiar în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, cu condiţia să fie necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
- Examinând prevederile Legii nr. 248/2005, se constată că pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
- Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ, doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
- In cauză, s-a susţinut că măsura restrângerii dreptului la circulaţie pentru pârât este justificată de şederea ilegală a acestuia pe teritoriul statului italian.
- Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că, deşi statele sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o perioadă la alta, nu este mai puţin adevărat că în contextul comunitar şi în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor Comunităţii Europene (Hotărâri Rutili din 28 octombrie 1975, Hotărârea Bouchereau din 27 octombrie 1977 şi Hotărârea Orfanopoulos şi Olivieri din 29 aprilie 2004).
- Derogările de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor fiind de strictă interpretare, măsurile luate în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38 trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, pentru a fi justificate, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
- In pronunţarea hotărârii preliminare din 10 iulie 2008, în procedura MAI - Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti, împotriva lui G.J., formulată în temeiul art. 234 din CE de Tribunalul Dâmboviţa, Curtea Europeană de Justiţie a precizat că art. 27 din Directiva 2004/38 nu se opune reglementării naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, şi, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
In cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând hotărârea dată în apel, susţinând în speţă că avându-se în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, prezenţa unor persoane - fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere - pe teritoriul unor state membre ale U.E., dovedind exact contrariul, cu repercursiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În motivare s-au invocat prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi in Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
Se susţine că pe timpul şederii pe teritoriul Italiei pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 4-6 din Directiva nr. 38/29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, cetăţenii acestei uniuni (prin urmare şi cetăţenii români, cu începere de la 1 ianuarie 2007) au dreptul de a intra, de a rămâne timp de 3 luni şi de a ieşi de pe teritoriul altui stat membru, fără nici o condiţionare sau formalitate, alta decât aceea de a deţine o carte de identitate sau un paşaport.
In baza art. 27-33 din aceeaşi Directivă cetăţenilor Uniunii Europene, li se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie şi de rezidenţă pe teritoriul unui stat membru numai pentru motive de ordine, securitate sau sănătate publică, de regulă în modalităţile refuzului de a acorda dreptul de intrare sau a expulzării, aplicate de statul afectat.
Aceste norme au fost transpuse, de altfel, în legislaţia internă prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European.
Textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prin care se stipulează o modalitate suplimentară de restrângere a dreptului la libera circulaţie în cazul returnării unui cetăţean român în temeiul unui acord de readmisie are un caracter discriminatoriu în raport cu regimul de care beneficiază ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene şi se situează în afara ipotezelor strict şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 27 din Directiva nr. 38 din 29 aprilie 2004, devenită aplicabilă în baza art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în cauză, nu subzista niciunul dintre motivele expres limitativ prevăzute de art. 27 din directiva nr. 2004/38/CE care ar putea justifica afectarea unui drept fundamental instituit de ordinea comunitară, respectiv atingeri aduse ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, măsura dispusă de prima instanţă fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale comunitare.
Cum legislaţia comunitară, prioritară în speţă, nu permite restricţionarea dreptului discutat decât în condiţiile art. 27 din Directivă, excluzând raţiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv şi cum nu s-au dovedit probe care să constituie, în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea şi securitatea publică a acestui stat, soluţia instanţei de apel se justifică.
Aşa fiind, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor împotriva deciziei nr. 297 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3128/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3125/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
