ICCJ. Decizia nr. 3162/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3162/2010
Dosar nr. 5878/1/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă, reclamanţii M.N. şi G.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi L.R., anularea Dispoziţiilor nr. 3089 din 9 iunie 2004 şi nr. 476 din 7 august 2002, emise de Primarul General pe numele pârâtei L.R., cu privire la imobilele situate în Bucureşti, sector 3 şi respectiv, în Bucureşti, sector 1.
În completarea acţiunii, s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestor dispoziţii şi constatarea dreptului reclamanţilor de a moşteni cele două imobile.
Prin încheierea din data de 12 septembrie 2005, Secţia a VIII-a a Tribunalului Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei şi a înaintat dosarul conducerii Tribunalului Bucureşti, pentru a fi repartizat unei secţii civile.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a V-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, în dosarul nr. 4731/2005, în prezent dosarul nr. 32294/3/2005, după renumerotare.
Prin sentinţa civilă nr. 1487 din 28 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la cererea iniţială şi primul capăt din cererea completatoare, cereri pe care le-a respins - ca fiind introduse de persoane fără calitate procesuală activă; s-a admis excepţia lipsei de interes cu privire la cel de-al doilea capăt din cererea completatoare, pe care l-a respins pentru acest considerent.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că toate hotărârile judecătoreşti civile ulterioare, prin care s-a constatat că imobilele în litigiu se află în proprietatea lui A.R. sunt lipsite de valoare probatorie, sub aspectul constatării dreptului de proprietate, deoarece prin Decizia penală nr. 156 din 9 februarie 1954 a Tribunalului Suprem Colegiul Penal, s-a reţinut existenţa unor semnături în alb aparţinând Generalului C.R. pe care inculpatul A.R. le-a folosit pentru falsificarea celor două contracte de vânzare-cumpărare ale imobilelor în litigiu.
Potrivit art. 22 C. proc. pen., hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile privind existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, astfel încât, cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută în temeiul art. 948 pct. 2 C. civ., pentru lipsa consimţământului înstrăinătorului, hotărârile judecătoreşti civile ulterioare fiind lipsite de valoare probatorie strict sub aspectul dreptului de proprietate.
S-a stabilit, totodată, că autorul reclamantei M.N. nu a fost proprietar al imobilelor pentru care au fost emise dispoziţiile de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce face ca reclamanta să nu aibă calitate procesuală activă, iar în ceea ce-l priveşte pe reclamantul G.C., acesta nu a făcut dovada unei legături cu rudenie cu defunctul A.R.
Reţinând că autorul reclamantei nu a avut calitatea de proprietar al celor două imobile, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la cererea iniţială şi la primul capăt din cererea completatoare.
Referitor la cel de-al doilea capăt din cererea completatoare prin care s-a solicitat constatarea dreptului reclamanţilor de moştenire asupra celor două imobile, tribunalul a reţinut că reclamanta M.N. are calitate de moştenitor a lui A.R., conform sentinţei civile nr. 1747 din 23 februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, devenită irevocabilă, având prin urmare calitate procesuală activă.
Întrucât, calitatea de moştenitor se referă la întregul patrimoniu succesoral, conform art. 654, art. 658 C. civ., iar nu la anumite bunuri din masa succesorală, prin această hotărâre s-a constatat implicit şi dreptul reclamantei de moştenire asupra celor două imobile, deci vocaţia de a le dobândi pe cale succesorală, ceea ce nu înseamnă că au fost dobândite astfel, în condiţiile în care aceste imobile nu au fost proprietatea autorului său.
Prin urmare, s-a considerat că admiterea acestui capăt de cerere poate fi lipsită de vreun folos practic, situaţie în care tribunalul a admis excepţia lipsei de interes.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, reclamanta M.N., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin încheierea din data de 4 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecăţii apelului formulat de apelanta reclamantă M.N. împotriva sentinţei civile nr. 1487 din 28 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Împotriva încheierii din data de 4 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a formulat recurs, care a fost respins în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 2083 din 28 martie 2008, cu motivarea că instanţa de apel a apreciat în mod judicios asupra îndeplinirii condiţiilor suspendării prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi asupra oportunităţii luării unei asemenea măsuri în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 248 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta M.N. împotriva sentinţei civile nr. 1487 din 28 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 32294/3/2005, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G.C. şi intimaţii pârâţi L.R., şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această decizie, în raport de criticile formulate, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Calitatea procesuală activă constă în îndreptăţirea de a sta în proces şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Deşi, contractele de vânzare-cumpărare transcrise sub nr. 16953 şi nr. 16954 din 9 octombrie 1934, în care se menţionează că cele două imobile în litigiu au fost vândute de către bunicul pârâtei, C.R., către soţul reclamantei, A.R., nu au fost constatate nule, la aprecierea îndreptăţirii reclamantei de a sta în proces trebuie analizată calitatea sa de titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, deci al dreptului său de proprietate asupra celor două imobile.
Această calitate se analizează în considerarea tuturor probelor administrate în cauză, astfel cum corect a procedat prima instanţă, care a constatat că actele de proprietate exhibate de reclamantă nu au caracter translativ de proprietate în patrimoniul autorului său, şi, pe cale succesorală, în patrimoniul său, deoarece, în urma unui proces penal s-a stabilit în mod irevocabil că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din anul 1934 s-a realizat prin fals, astfel încât, nu a existat consimţământul vânzătorului pentru perfectarea contractelor şi pentru transferul dreptului de proprietate. Toate celelalte înscrisuri administrate în cauză, inclusiv cele depuse în apel, precum notificări, hotărâri judecătoreşti anterioare acestei decizii nu pot dovedi o situaţie de fapt contrară celei stabilite în cadrul procesului penal, soluţionat irevocabil, care are putere de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Împrejurarea că prima instanţă a motivat existenţa calităţii procesuale active a reclamantei pe capătul doi al cererii completatoare, în raport de sentinţa civilă prin care s-a constatat calitatea acesteia de moştenitoare asupra masei succesorale lăsată de defunctul A.R., nu reprezintă o motivare contradictorie, căci instanţa nu a negat calitatea de moştenitoare a reclamantei de pe urma acestui defunct, ci a constatat că din masa succesorală a defunctului nu fac parte cele două imobile în litigiu, astfel încât, calitatea sa de moştenitoare priveşte numai bunurile care se aflau în această masă succesorală în mod legal.
Prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, astfel încât nici o probă contrară nu mai poate fi pusă în discuţie pe aceste aspecte, pentru că ar încălca autoritatea de lucru judecat.
Prin urmare, în condiţiile în care prin Decizia penală nr. 156 din 9 februarie 1954 a Tribunalului Suprem Colegiul Penal s-a respins recursul formulat împotriva deciziei penale nr. 682 din 13 iulie 1945 şi s-a reţinut existenţa faptei penale săvârşite de A.R., de plăsmuire de înscrisuri prin abuz de semnătură în alb cu privire la cele două contracte de vânzare-cumpărare a imobilelor în litigiu, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul nu a intrat în proprietatea lui A.R., astfel încât, contractele de vânzare-cumpărare care au fost falsificate nu îşi mai produc efecte juridice, chiar dacă nu au fost constatate nule şi nu pot îndreptăţi pe reclamantă, în calitate de moştenitoare a pretinsului cumpărător, să îşi întemeieze calitatea procesuală activă pe acestea.
Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada identităţii între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care în mod corect a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active, dar şi excepţia lipsei de interes pe cel de-al doilea capăt al cererii completatoare, deoarece, cât timp s-a constatat că nu există un drept de proprietate asupra celor două imobile în patrimoniul reclamantei, aceasta nu poate justifica nici un folos material pe care să îl urmărească prin iniţierea acestui proces, căci anularea deciziilor de restituire a imobilelor către persoanele de la care au fost naţionalizate, nu au ca rezultat revenirea bunurilor imobile în patrimoniul reclamantei şi nici nu îi asigură pe altă cale obţinerea unui folos material, astfel încât interesul său nu este unul născut şi actual.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta M.N., criticând-o sub următoarele aspecte:
- Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv, hotărârile pronunţate cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În acest sens, se arată că instanţele de fond şi apel au constatat că niciodată titlurile de proprietate ale lui A.H.R. nu au fost anulate, dar au ajuns la o motivare bizară şi contradictorie, cum că actele translative de proprietate nu ar fi intrat în proprietatea acestuia.
În cauză, acte ce nu pot face obiectul nici unei contestări, sau a nici unei interpretări contrare, stabilesc fără putinţă de tăgadă, că proprietar deplin era A.H.R., anume, actele oficiale din perioada legilor rasiale, ale legilor de război, acte care stabilesc cine era proprietar de netăgăduit.
Trimiterea către o autoritate de lucru judecat, excede art. 129 alin. (6) C. proc. civ., faţă de ansamblul probator administrat.
- Al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv, instanţele au interpretat total greşit actele juridice deduse judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic şi lămurit al acestora.
În acest sens, se susţine că aşa zisa putere de lucru judecat a Deciziei penale nr. 682 din 13 iulie 1945 nu subzistă, fiindcă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea II-a, la 22 Octombrie 1947, prin Decizia nr. 3502/1947, pronunţată în dosarul nr. 1580/1945, a admis recursul declarat împotriva deciziei penale care stă la baza motivării celor două hotărâri, astfel că, A.H.R. pentru pretinsele fapte de fals a fost achitat. Prin urmare, pe latura civilă, actele au rămas în fiinţă.
Faţă de hotărârea penală de achitare, este evidentă calitatea procesuală activă şi implicit interesul legitim şi actual al reclamantei în a dobândi ceea ce a solicitat prin cererea introductivă de instanţă.
- Al treilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv, hotărârile pronunţate sunt lipsite de temei legal fiind date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Aplicarea greşită a legilor este evidentă, deoarece trebuiau înlăturate efectele legilor rasiale de mult abrogate.
În acest sens, se arată că dreptul de proprietate asupra celor două imobile, în baza celor două acte de vânzare cumpărare, a fost recunoscut de autorităţile statului cu ocazia românizării, timp de mai multe decenii, astfel că orice altă susţinere este lipsită de temei legal.
Examinând recursul declarat de reclamantă prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Referitor la primul motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", Înalta Curte constată că nu este incident în recurs.
Motivarea instanţei de apel în sensul că, deşi nu au fost constatate nule contractele de vânzare-cumpărare în care se menţionează că cele două imobile în litigiu au fost vândute de către bunicul pârâtei L.R., C.R., către soţul reclamantei, A.H.R., totuşi, constatându-se că au fost falsificate, nu îşi mai produc efecte juridice, nu este o motivare contradictorie ori străină de natura pricinii, în sensul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.
În acest context, nu este vorba despre o eroare cuprinsă în considerentele hotărârii atacate, ci de însăşi raţionamentul logico-juridic pe care îşi fundamentează instanţa de apel motivarea deciziei de respingere a apelului declarat în cauză.
De asemenea, critica în sensul că trimiterea instanţelor anterioare la autoritatea de lucru judecat, excede prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora, „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii", nu se circumscrie acestui motiv de recurs, urmând a fi înlăturată.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, instanţele au interpretat total greşit actele juridice deduse judecăţii, schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic şi lămurit al acestora, Înalta Curte a constatat că nu este incident în cauză, nefiind vorba despre interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii, în sensul textului de lege.
Reţinând că, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate.
Prin Decizia penală nr. 156 din 09 februarie 1954 a Tribunalului Suprem Colegiul Penal s-a respins recursul formulat împotriva deciziei penale nr. 682 din 13 iulie 1945 şi s-a reţinut existenţa faptei penale săvârşită de A.R. de plăsmuire de înscrisuri prin abuz de semnătură în alb cu privire la cele două contracte de vânzare-cumpărare a imobilelor în litigiu, stabilindu-se astfel, în mod definitiv, că imobilul nu a intrat în proprietatea lui A.R., actele de vânzare-cumpărare rămânând anulate potrivit art. 597 C. proc. pen.
Referitor la achitarea ulterioară a inculpatului A.R., aceasta s-a datorat strict împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, ceea ce nu produce efecte asupra laturii civile a procesului respectiv.
Stabilirea faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia pot constitui, în continuare, suportul necesar pentru soluţionarea acţiunii civile, ce decurge din infracţiunea cu privire la care a intervenit prescripţia.
În acest context, este corectă aprecierea instanţei de apel că actele de vânzare-cumpărare care au fost falsificate de autorul reclamantei nu îşi mai produc efectele juridice, chiar dacă nu au fost constatate nule, şi nu o pot îndreptăţi pe reclamantă să îşi întemeieze calitatea procesuală activă pe acestea.
În fine, cel de-al treilea motiv de recurs referitor la aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nu este fondat.
În speţă, nu se poate reţine că dreptul de proprietate al autorului recurentei-reclamante a fost recunoscut de autorităţile statului cu ocazia românizării, atâta timp cât, prin Decizia nr. 516 bis din 06 martie 1944 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a III-a, a fost respinsă contestaţia formulată de autorul recurentei-reclamantei, iar în dispozitivul acesteia s-a menţionat că imobilele situate în Bucureşti, au trecut în patrimoniul statului.
De asemenea, în speţă, nu s-a pus problema aplicării legilor rasiale demult abrogate, astfel cum susţine în mod nefondat recurenta-reclamantă.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.N. împotriva deciziei nr. 248 din 31 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3157/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3144/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
