ICCJ. Decizia nr. 3768/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3768/2010
Dosar nr. 3335/117/2007
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 39 din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect, constatarea preluării abuzive şi restituirea în natură a imobilului şi pe cale de consecinţă s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea existenţei dreptului de creanţă, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi întabularea dreptului de proprietate şi în consecinţă:
S-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.L., B.A.V.C., B.G.E., L.S.C., D.F.C.D. - decedată pe parcursul soluţionării cauzei, acţiunea fiind continuată de succesorii D.M., D.R.O.V. împotriva pârâtei B.I.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, a reţinut, că acţiunea civilă cu care reclamanţii au învestit instanţa are un caracter complex: pe de o parte primul petit vizează restituirea apartamentului nr. 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca,preluat în baza Decretului nr. 92/1950 în patrimoniul pârâtei B.I., iar pe de altă parte reclamaţii urmăresc valorificarea drepturilor lor ce decurg din antecontractul încheiat la data de 23 decembrie 1999 şi 10 august 1950 de antecesorul acestora cu antecesorul pârâtei B.I.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta B.I. a invocat excepţiile insuficienţei timbrări a acţiunii, a prematurităţii şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la petitul 1 al acţiunii, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la creanţa născută din antecontractul de vânzare-cumpărare.
Pe parcursul procesului a fost soluţionată notificarea înregistrată de pârâta B.I. în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind emisă dispoziţia nr. 9782 din 1 noiembrie 2007, prin care i s-a restituit în natură spaţiilor neînstrăinate existente la preluare din apartamentul nr. 6 şi terenul aferent, astfel încât capătul de cerere întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a rămas fără obiect.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta B.I., instanţa de fond a apreciat că este întemeiată, motiv pentru care în temeiul art.137 alin. (1) C. proc. civ., şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a admis-o şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii B.L., B.A.V.C., B.G.E., D.M., D.R.O.V. şi L.S.C. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând următoarele motive.
In mod greşit prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte capetele de cerere privind constatarea dreptului de creanţă al reclamanţilor, derivând din cele patru convenţii încheiate între autoarea pârâtei şi reclamanta B.L., pe de o parte, şi autorul celorlalţi reclamanţi şi autoarea pârâtei, pe de altă parte, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi întabularea dreptului de proprietate.
Instanţa a făcut o greşită interpretare a actelor juridice deduse judecăţii, întrucât din aceasta reieşea că în cazul în care imobilul „va fi scutit de naţionalizare" cumpărătoarea rămâne proprietara acestuia iar vânzătoarea îşi dă permisiunea necondiţionată ca dreptul de proprietate asupra imobilului să fie intabulat în favoarea cumpărătoarei.
Greşit a apreciat instanţa că, în convenţiile încheiate de părţi s-a menţionat o condiţie rezolutorie şi nu o condiţie suspensivă în sensul art. 1017 C. civ., cât timp voinţa reală a părţilor a fost exprimată în contracte în sensul că efectul translativ de proprietate urmează să se producă numai după îndeplinirea condiţiei suspensive ce constă în reintrarea bunului în circuitul civil.
In cauză, condiţia suspensivă a constituit-o „deznaţionalizarea" adică reintrarea bunului în patrimoniul înstrăinătoarei, situaţie în raport de care prescripţia a început să curgă doar la momentul în care bunul a reintrat în patrimoniul debitoarei reclamanţilor.
Au mai arătat reclamanţii - apelanţi că pârâta B.I., prin declaraţia autentică din data de 27 martie 2002, a recunoscut expres dreptul reclamanţilor decurgând din cele patru convenţii.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie prin Decizia nr. 243/A din 26 septembrie 2008 a admis în parte apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 39 din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj pe care a desfiinţat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive şi restituirea în natură a imobilului.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, următoarele:
Prin acţiunea introductivă, instanţa fost învestită cu mai multe capete de cerere, având ca obiect dreptul de creanţă derivând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare provizorie din 23 decembrie 1949, cât şi a contractului din 10 august 1950, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, radierea din cartea funciară a dreptului statului şi întabularea dreptului reclamanţilor.
Prin cererea completatoare şi modificatoare reclamanta B.L. a extins obiectul cererii introductive şi cu privire la imobilul prăvălie menţionat în C.F. col. 3740 Cluj şi C.F. indiv. 9651 solicitând să se constate că este titulara unui drept de creanţă, născut în patrimoniul său ca urmare a încheierii din data de 21 februarie 1950 a unui antecontract de vânzare-cumpărare intitulat „Convenţie provizorie" şi a actului juridic intitulat „contract de vânzare-cumpărare" din 26 aprilie 1950, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei.
Din considerentele sentinţei rezultă că, instanţa deşi se consideră investită cu precizarea de acţiune, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune face vorbire doar de contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 23 decembrie 1949 reînnoit la 10 august 1950.
Sub acest aspect, curtea de apel, a apreciat că în raport de dispoziţiile sentinţei atacate şi de considerente, prima instanţă nu a analizat cererea conipletatoafe formulată de B.L., fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea, a reţinut ca neîntemeiată şi critica apelanţilor-reclamanţi referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Antecontractele de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 şi cel din 21 februarie 1950 nu conţin nicio referire la o posibilă naţionalizare a imobilului, obiect al antecontractelor de vânzare-cumpărare şi prevăd obligaţii asumat de promitenta vânzătoare de a încheia contractele în formă autentică după achitarea integrală a preţului.
După încheierea acestor convenţii, la 19 aprilie 1950 a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 imobilul fiind naţionalizat, astfel că între părţile contractante a apărut un litigiu, termen folosit în convenţiile ulterioare.
Astfel, la 26 aprilie 1950 s-a încheiat o primă convenţie, prin care s-a convenit ca ambele părţi să suporte efectele naţionalizării, iar modalitatea în care au înţeles să o facă a fost aceea de a scădea preţul la jumătate, respectiv de la 140.000 lei la 70.000 lei, preţ ce s-a achitat în întregime, stipulându-se şi clauza „Dacă imobilul n-ar fi scutit de naţionalizare, în acest caz pierderea proprietăţii cade în sarcina cumpărătoarei".
In mod similar, la antecontractul încheiat cu B.V. s-a încheiat o nouă convenţie, în care preţul s-a redus de la 120.000 lei la 90.000 lei, achitat integral.
Din analiza celor două antecontracte, curtea a reţinut, că, voinţa reală a părţilor a fost aceea de a vinde respectiv de a cumpăra, chiar după apariţia decretului de naţionalizare.
Clauza potrivit căreia în ipoteza în care imobilul nu ar fi scutit de naţionalizare „pierderea cade exclusiv în sarcina şi în pericolul cumpărătorului" înserată în contractele din 26 aprilie 1950 şi 20 august 1950, greşit a fost calificată ca o condiţie rezolutorie, întrucât evenimentul, naţionalizarea era realizată.
Clauzele convenţiilor încheiate după naţionalizarea imobilului trebuie interpretate în sensul că părţile au prevăzut o condiţie suspensivă, în sensul art. 1017 C. civ., care constă în încetarea efectelor naţionalizării şi ieşirea bunului din proprietatea statului.
Condiţia suspensivă s-a realizat prin emiterea dispoziţiei nr. 9782 din 1 noiembrie 2007 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, în favoarea pârâtei B.I. fiindu-i restituită în natură o parte din imobil, iar pentru o altă parte acordându-i-se despăgubiri.
Până la împlinirea condiţiei cursul prescripţiei extinctive nu a curs, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
In concluzie, curtea a constatat că prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la antecontractele încheiate de reclamanta B.L., apreciind că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în privinţa petitelor având ca obiect stabilirea dreptului de creanţă al reclamanţilor şi obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta B.I., decedată pe parcursul soluţionării recursului, respectiv 1 noiembrie 2009, recurs însuşit şi continuat de B.A.P.
Dezvoltând criticile de nelegalitate întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut în esenţă următoarele:
Prin Decizia instanţei de apel s-a dat o interpretare greşită clauzelor contractuale reglementate sub regimul unor instituţii de drept, respectiv: condiţia suspensivă, suspendarea prescripţiei extinctive şi forţa majoră.
Pentru interpretarea clauzelor contractuale recurenta a analizat sub acest aspect, din punct de vedere teoretic instituţia suspendării cursului prescripţiei în raport de dispoziţiile art. 7 şi art. 13 din Decretul nr. 167/1958, definiţiile forţei majore, a condiţiei suspensive şi rezolutorii.
Din prisma definiţiilor şi a principiilor de drept, recurenta a apreciat că, în speţă, este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare care poate da naştere numai unor drepturi de creanţă, termenul general de prescripţie extinctivă fiind de 3 ani.
Cursul prescripţiei extinctive este suspendat dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa forţei majore.
In speţă, recurenta susţine că aceste condiţii nu sunt îndeplinite întrucât imobilul a fost naţionalizat imediat după încheierea actelor juridice deduse judecăţii.
Iminenţa naţionalizării a fost prevăzută de părţile contractante, astfel încât existenţa forţei majore este exclusă.
Pe lângă faptul că iminenţa naţionalizării a fost prevăzută de părţile contractante, acestea aii mai stabilit şi o condiţie rezolutorie potrivit căreia în ipoteza în care imobilul nu ar fi scutit de naţionalizare pierderea cade în sarcina şi pericolul cumpărătorului.
Recurenta a mai arătat că, şi în situaţia în care clauza contractuală prin care părţile au stabilit „.... va fi scutită; de naţionalizare această prăvălie în acest caz cumpărătoarea rămâne în proprietatea prăvăliei", este o condiţie suspensivă pentru că, actul luase deja naştere când a fost stipulată această cauză şi nu poate fi un termen suspensiv, cum a susţinut în faţa instanţei de apel.
Împlinirea condiţiei a intervenit la data de 22 decembrie 1989 sau cel târziu la data de 22 noiembrie 1991 când Decretul nr. 92/1950 a devenit neconstituţional.
Începând cu această dată, părţile au avut timp de 3 ani posibilitatea să-şi valorifice drepturile lor din antecontract.
A mai susţinut recurenta, că în ipoteza în care s-ar accepta varianta că „deznaţionalizarea" ar fi intervenit la data apariţiei Legii nr. 10/2001, termenul de prescripţie s-ar fi împlinit în anul 2004.
Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei instanţei de apel. Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate de pârâta-recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
La data de 9 septembrie 2005 reclamanţii B.L., B.A.V.C., B.G.E., D.F.E., D.F.C.D. şi L.S.C. au solicitat instanţei în contradictoriu cu Municipiul Cluj-Napoca, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi B.I. ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că apartamentul nr. 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca, a fost preluat abuziv de stat în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. g) sau h) din Legea nr. 10/2001, să dispună restituirea acestuia în natură către debitoarea reclamantelor B.I., unica moştenitoare a fostei proprietare tabulare B.M. fostă R.; să se constate că reclamanţii sunt titularii unui drept de creanţă ce s-a născut în patrimoniul acesteia ca urmare a încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 şi a actului juridic intitulat contract de vânzare-cumpărare din 10 august 1950 drept corelativ obligaţiei autoarei pârâtei de a transmite proprietatea prăvăliei din apartamentul susmenţionat; să se pronunţe o hotărâre în temeiul art. 1073, art. 1077 C. civ. care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul menţionat; să se dispună radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român şi înscrierea dreptului reclamanţilor.
La data de 16 septembrie 2005 s-a depus o cerere completatoare şi modificatoare de către reclamanta B.E., extinzându-se obiectul cererii şi cu privire la cealaltă prăvălie, situată în vecinătatea casei cu nr. 20 din str. M., ce face parte integrantă din apartamentul nr. 6, invocându-se în plus antecontractul de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1950 şi contractul de vânzare-cumpărare din 26 aprilie 1950.
Aşa cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 39 din 31 ianuarie 2008, Tribunalul Cluj, soluţionând cauza prin respingerea acţiunii reclamanţilor nu rezultă că a soluţionat şi petitul cererii completatoare şi modificatoare din 16 septembrie 2005, cum corect a reţinut curtea de apel.
In ceea ce priveşte critica referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune privind constatarea dreptului de creanţă al reclamanţilor derivând din cele patru antecontracte de vânzare-cumpărare, respectiv cele încheiată la 23 decembrie 1949, 21 februarie 1950, 19 aprilie 1950 şi 26 aprilie 1950.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2229 din 9 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acţiunea reclamanţilor are un caracter complex.
Ea vizează, restituirea în natură a imobilului naţionalizat care formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare, către pârâta B.I., ca persoană îndreptăţită să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (petitul acţiunii principale) iar petitele 2 şi 3 vizează valorificarea drepturilor reclamanţilor ce decurg din antecontractele încheiate de antecesoarea pârâtei B.I.
Antecontractele de vânzare-cumpărare din 23 decembrie 1949 şi respectiv 21 februarie 1950, sunt nişte promisiuni bilaterale, nu fac referire la o posibilă naţionalizare şi instituie în sarcina promitentei vânzătoare B.M. fostă R., obligaţia de a încheia contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică după ce va obţine dezmembrarea prăvăliei a cărei proprietară era în două corpuri de proprietate distincte, fiecare corp formând obiectul antecontractelor naţionalizate.
In aceste condiţii voinţa reală a părţilor a fost aceea de a vinde şi respectiv de a cumpăra.
Ca urmare a apariţiei Decretului nr. 92 din 19 aprilie 1950 între părţile contractante au fost încheiate alte două convenţii.
Astfel, la 26 aprilie 1950 între B.L. şi autoarea pârâtei B.I. s-a încheiat convenţia intitulată „Contract de vânzare-cumpărare „în care s-a stipulat că în caz că va fi scutită de naţionalizare această prăvălie, cumpărătoarea rămâne în proprietatea prăvăliei (...), vânzătoarea îşi dă permisiunea sa necondiţionată ca dreptul de proprietate să fie intabulat în favoarea cumpărătoarei".
Mai rezultă că părţile vor suporta riscul contractului, în sensul că vânzătoarea acceptă reducerea preţului de la 140.000 lei la 70.000 lei, preţ achitat în întregime şi că îh situaţia în care va fi scutit de naţionalizare imobilul să intre direct în patrimoniul cumpărătoarei.
Şi în contractul de vânzare-cumpărare din 10 august 1950 încheiat între B.V. şi antecesoarea pârâtei B.I. se stipulează că vânzătoarea îşi dă consimţământul necondiţionat şi irevocabil ca dreptul de proprietate asupra imobilului să se intabuleze fără nicio altă întrebare prealabilă (....), prevăzând reducerea preţului vânzării de la 120.000 lei la 90.000 lei, preţ achitat integral.
In aceste condiţii, interpretând clauzele contractuale stipulate în convenţiile încheiate prin prisma art. 977 şi urm. C. civ., rezultă fără putinţă de tăgadă că ne aflăm în prezenţa unei condiţii suspensive ce constă în încetarea efectelor naţionalizării şi revenirii bunului în patrimoniul promitentei vânzătoare.
Potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 „dacă dreptul este sub condiţia suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul".
In speţă, prin emiterea dispoziţiei nr. 9782 din 1 noiembrie 2007 de către pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca de restituire în parte a imobilului din litigiu în favoarea lui B.I., s-a împlinit condiţia suspensivă de încetare a efectelor naţionalizării şi revenirii bunului în patrimoniul promitentei vânzătoare.
Aşadar, până la acest moment prescripţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor nu a curs cum greşit susţine recurenta.
Este nefondată şi critica vizând existenţa forţei majore pe motiv că părţile ar fi prevăzut în cele patru convenţii şi apariţia Decretului nr. 92/1950, întrucât instanţa de apel nu şi-a fundamentat soluţia pe intervenţia forţei majore şi nici a dispoziţiilor ar. 13 din Decretul nr. 167/1958.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B.I., continuat de moştenitorul B.A.P. împotriva deciziei nr. 243A din 26 septembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3853/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3758/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
