ICCJ. Decizia nr. 3186/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3186/2010
Dosar nr. 6676/2/2007
Şedinţa publică din 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reclamanta C.E. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 4243 din 4 mai 2005 emisă de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei să dispună, fie efectuarea procedurii prevăzută de lege pentru acordarea măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, cuvenite pentru preluarea abuzivă a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, fie obligarea în solidar a pârâtelor la acordarea de despăgubiri în cuantum de 30 miliarde lei vechi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deţine calitatea de moştenitoare legală şi testamentară a fostului proprietar al imobilului, R.P., preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, aspect ce decurge din menţionarea acestuia la poziţia nr. 718 în anexa la decret.
Prin dispoziţia contestată, pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti a respins notificarea contestatoarei ca nedovedită, reţinându-se că până la data de 1 iulie 2003 nu au fost depuse actele doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită.
Prin sentinţa civilă nr. 274 din 1 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins contestaţia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că din Procesul-verbal de Carte funciară nr. 2290 din 26 februarie 1940, rezultă că imobilul din sector 1 a fost proprietatea soţiei autorului contestatoarei, R.M., iar reclamanta nu a dovedit eventuala identitate dintre cele două imobile, printr-o schimbare în timp a numărului poştal.
Pe de altă parte, din adresa nr. 9029 din 17 mai 2002 eliberată de Direcţia de Impozite şi Taxe Sector 1 Bucureşti rezultă că proprietar al imobilului situat în sector 1, pentru care reclamanta a formulat notificare, figura C.N.R., reprezentat de I.M., rolul fiind ulterior rectificat pe numele acestuia şi naţionalizat de la acesta la data de 18 ianuarie 1952.
Drept urmare, tribunalul a constatat că reclamanta nu a depus la dosar titlul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul notificării, astfel că nu poate opera prezumţia legală de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în cauză fiind depuse probe contrare.
Apelul declarat de reclamanta C.E. a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 188 A din 5 octombrie 2006.
În considerentele acestei decizii, curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 instituie prezumţii legale privind existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, precum şi calitatea de proprietar la data preluării imobilului.
Reclamanta are de partea sa aceste prezumţii, respectiv existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorului său, precum şi cea privind calitatea de proprietar a acestuia la nivelul anului 1950, însă, în baza aceluiaşi raţionament, pentru o dată ulterioară anului 1950, respectiv la nivelul anului 1952, funcţionează prezumţia privind existenţa dreptului de proprietate şi cea privind calitatea de proprietar asupra aceluiaşi imobil, în favoarea numitului I.M., situaţie în care, a doua prezumţie, ulterioară în timp, o anihilează pe prima.
Cum nici în faza procesuală a apelului reclamanta nu a depus înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate la data naţionalizării, apelul a fost respins.
Recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva acestei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care prin Decizia nr. 3471 din 30 aprilie 2007 a casat Decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, fiind necesar ca, după casare, să se pună în discuţia părţilor necesitatea solicitării de la arhivele statului a actelor de proprietate, atât cu privire la imobilul de la nr. 20, cât şi cu privire la cel situat la nr. 22, precum şi obţinerea unor relaţii de la Direcţia impozite şi taxe locale sector 1 privind actele în baza cărora au fost înscrişi în rolul fiscal C.N.R. şi I.M.
Urmare acestei soluţii, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care prin Decizia civilă nr. 171 A din 29 octombrie 2009 a respins apelul declarat de reclamantă.
Dispunând completarea probatoriului potrivit indicaţiei instanţei de casare, reclamanta a depus la dosar adresa eliberată de Arhivele Naţionale, Direcţia municipiului Bucureşti, însoţită de acte, din care rezultă că autorul reclamantei P.R. şi soţia sa, M.P.R. nu au figurat înscrişi ca proprietari ai imobilului situat în sector 1, potrivit evidenţelor şi documentelor emise de Comisia pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare din anul 1940.
Având în vedere probele administrate, inclusiv cele depuse la dosar în rejudecare, curtea de apel a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului solicitat prin notificare, iar prezumţia de care reclamanta a încercat să se folosească pornind de la dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu a putut fi reţinută, câtă vreme toate evidenţele din perioada punerii în aplicare a Decretului nr. 92/1950 menţionează ca proprietar al imobilului, Centrul Naţional de Românizare, prin I.M.
Astfel, din adresa nr. 214638 din 15 mai 2008 emisă de Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti rezultă că, pentru imobilul situat în sector 1, la matricola 12, poziţia 8 a figurat „C.N.R. prin Dl. I.M.", fiind făcută menţiunea „naţionalizat 2995 din 18 ianuarie 1952", iar pentru imobilul situat în sector 1, pentru perioada 1942-1946, a figurat numitul P.R., conform procesului verbal nr. 32.
De asemenea, din adresa eliberată de Arhivele Naţionale – Direcţia municipiului Bucureşti, rezultă că autorul reclamantei P.R. şi soţia sa, M.P.R. nu au figurat înscrişi ca proprietari ai imobilului situat în sector 1.
Pe de altă parte, din „nota privind istoricul adresei poştale" eliberată de Direcţia juridic contencios şi legislaţie din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti rezultă că, până la nivelul anului 1928, imobilul situat la nr. 20, a purtat nr. 18, iar imobilul de la nr. 22, a purtat nr. 20.
Rezultă astfel, fără putinţă de tăgadă, că singurul înscris invocat de reclamantă în susţinerea dreptului de proprietate al autorului său, respectiv anexa la Decretul nr. 92/1950, este infirmat de probele administrate.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta C.E., criticând Decizia în sensul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, arătând că imobilul pentru care a formulat notificare este cel de la nr. 20 pe Str. Roma, iar dovada dreptului său de proprietate asupra acestui imobil rezultă din anexa la Decretul nr. 92/1950, unde la poziţia 718 figurează înscris autorul său.
Analizând hotărârea atacată în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, alin. (2) prevăzând că, în aplicarea alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Prin urmare, pentru ca recurenta să se poată prevala de acest text legal, respectiv pentru a se putea aprecia că este îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, solicitat prin notificare, ar fi fost necesar, aşa cum textul art. 24 din Legea nr. 10/2001 o prevede explicit, să nu existe alte probe contrare ale dreptului de proprietate.
În cauză, faţă de situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţa de apel şi care nu mai poate fi reanalizată faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, rezultă că probele administrate de instanţe contrazic anexa la Decretul nr. 92/1950, de care se prevalează recurenta, astfel că nu poate opera prezumţia legală de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora.
Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea drepturilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul sau autorul acestuia să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.
Întrucât reclamanta nu a reuşit să facă dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului solicitat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, astfel că, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 171 A din 29 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3190/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3184/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
