ICCJ. Decizia nr. 3190/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3190/2010
Dosar nr. 2290/96/200.
Şedinţa publică din 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secţia civilă, reclamanta I.G. a solicitat să se constate nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei nr. 1390/2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc, cu consecinţa anulării acesteia şi să se dispună restituirea în natură a terenului situat în Odorheiu Secuiesc, în locul numit „B.", înscris în C.F. nr. 2431, nr. top 2293/3/b/1/2/1, precum şi intabularea în evidenţele de carte funciară.
In motivarea acţiunii, s-a arătat că terenul solicitat, în suprafaţă de 3743 mp, a fost preluat abuziv şi fără nici un titlu de stat, figurând înscris în cartea funciară pe numele antecesorilor săi, B.J. şi N.M.M. şi face parte din suprafaţa de 5755 mp, diferenţa de 2012 mp fîindu-i restituită în baza Legii nr. 18/1991, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 68333/2003.
Pe terenul revendicat este amenajat în prezent oborul de animale, ceea ce nu împiedică restituirea în natură a acestuia faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, faţă de împrejurarea că dispoziţia a fost comunicată reclamantei la data de 6 octombrie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 896 din 30 aprilie 2009, Tribunalul Harghita, secţia civilă, a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, iar pe fond, a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei că borderoul predat la poştă la data de 9 noiembrie 2006, care cuprinde şi o corespondenţă expediată către reclamantă, nu poate face dovada comunicării atâta timp cât nu s-a dovedit că reclamanta ar fi primit corespondenţa.
Drept urmare, tribunalul a luat în considerare dovada comunicării din 11 iulie 2008, recunoscută şi de reclamantă, faţă de care cererea a fost depusă în termenul prevăzut de lege.
Cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că, având în vedere că prin notificare reclamanta a solicitat despăgubiri şi nu restituirea în natură, în mod corect pârâtul Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc a soluţionat cererea prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin Decizia nr. 105/A din 14 octombrie 2009, a admis apelul declarat de reclamanta I.G., a desfiinţat hotărârea atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
In considerentele acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 7 din Legea nr. 10/2001 care au instituit principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, este lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanta a solicitat prin notificare acordarea de despăgubiri, persoana juridică deţinătoare fiind obligată să verifice cu prioritate dacă nu este posibilă restituirea în natură şi apoi să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Fiind sesizată cu plângerea reclamantei, care contestă tocmai reţinerea de către persoana juridică notificată a imposibilităţii restituirii în natură, prima instanţă era datoare să verifice situaţia juridică a terenului, prin raportare la susţinerile ambelor părţi şi la probele administrate în cauză, iar nu să respingă contestaţia cu simpla motivaţie că prin notificare s-au solicitat despăgubiri, cu atât mai mult cu cât a dispus efectuarea în cauză a unei expertize topografice, la conţinutul căreia nu s-a făcut, însă, nicio referire în considerentele hotărârii pronunţate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Odorheiu Secuiesc care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
Prin notificare, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri, cerere ce i-a fost admisă de pârât prin dispoziţia contestată în prezenta cauză. Chiar dacă ar fi solicitat însă restituirea în natură, aceasta nu era posibil deoarece terenul nu este liber şi nu era liber nici în momentul formulării notificării.
Instanţa poate să dispună restituirea în natură, însă doar condiţionat de nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei, problemă care nu se pune în speţa de faţă deoarece pârâtul a admis cererea reclamantei, aceasta nesolicitând restituirea în natură, măsură care oricum nu ar fi putut fi dispusă întrucât terenul este afectat de utilităţi.
Analizând hotărârea atacată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 ... se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar alin. (2) al aceluiaşi articol prescrie că „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent".
Dispoziţia legală de principiu sus enunţată şi care reflectă spiritul reparator al legii speciale, instituie prevalenta restituirii în natură a imobilelor pentru care au fost depuse notificări.
Pe de altă parte, dând eficienţă legislativă principiului general de drept restitutio in integrum, art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
In interpretarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, se reţine că scopul şi raţiunea acestui act normativ cu caracter reparatoriu nu poate fi decât acela de a retroceda proprietatea, când acest lucru este posibil în natură, în caz contrar urmând a se acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada de referinţă, dispoziţii ce concordă cu principiul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Formularea notificării în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reprezintă manifestarea de voinţă de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, în modalitatea prescrisă de actul normativ.
Prin urmare, indiferent dacă prin notificare, persoanele îndreptăţite solicită restituirea în natură a imobilului sau măsuri reparatorii prin echivalent, unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să verifice cu prioritate posibilitatea restituirii în natură a bunului şi, numai în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, să acorde măsuri reparatorii în echivalent.
Aşa fiind, este corect considerentul deciziei recurate în sensul că prima instanţă era datoare să verifice situaţia juridică a terenului, pentru a, stabili dacă acesta poate fi restituit în natură, cu atât mai mult cu cât a dispus efectuarea în cauză a unei expertize topografice, la care nu a făcut nicio referire în motivarea soluţiei adoptate.
Nu se poate susţine cu temei, astfel cum susţin recurenţii, că prin formularea notificării în sensul acordării de despăgubiri reclamanta ar fi înţeles să abandoneze dreptul său conferit de lege de a beneficia de restituirea în natură a imobilului, iar respingerea contestaţiei cu simpla motivaţie că prin notificare nu s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, nu este în concordantă cu dispoziţiile şi spiritul legii speciale de reparaţie.
Recurenţii au invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să se încadreze în acest motiv de nelegalitate.
Având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va face aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. în privinţa cheltuielilor de judecată dovedite de intimată pentru această etapă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Odorheiu Secuiesc şi Municipiul Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei nr. 105/A din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurenţi la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3192/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3186/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
