ICCJ. Decizia nr. 3311/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3311/2010
Dosar nr. 8594/1/2009
Şedinţa publică din 27 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea din data de 09 aprilie 2001, petentul G.A. a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, str. C., naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul defunctului autor C.D.
La data de 13 mai 2006, petentul G.A. a chemat în judecată Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea în natură a imobilului sus-menţionat.
În cauză, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu V.A.M. şi M.G., prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, referitor la care au formulat notificarea din 09 august 2001. Intervenienţii au arătat că, alături de petent, au calitatea de moştenitori ai defunctului C.D.
A formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi P.M., prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiaşi imobil, alături de reclamant, ca moştenitor al defunctului C.D., referitor la care a formulat notificarea din 14 noiembrie 2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 815 din 17 aprilie 2007, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea principală şi cererile de intervenţie în interes propriu, a obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să restituie în natură, reclamantului şi intervenienţilor, imobilul din municipiul Constanţa, str. C., compus din 236,50 mp teren, împreună cu cele două construcţii edificate pe acesta.
Prin Decizia civilă nr. 203/C din 21 septembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, a respins apelul formulat de pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:
În şedinţa de judecată din data de 21 septembrie 2009, instanţa, din oficiu, a invocat decăderea apelanţilor din dreptul de a depune motivele de apel, în raport de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia nedepunerea motivelor de apel până la prima zi de înfăţişare este sancţionată cu decăderea. S-a constatat că, în prezenta cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că în cazul în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.
Actul anulat a fost hotărârea pronunţată în apel, fără ca acest fapt să înlăture depăşirea momentului procesual al primei zi de înfăţişare şi să-i repună pe apelanţi în termenul de depunere a motivelor de apel.
S-a stabilit astfel că prima zi de înfăţişare a fost termenul de judecată din 12 noiembrie 2007.
În atare situaţie, Curtea a constatat că judecata apelului urmează a se face numai pe baza celor invocate în primă instanţă - art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Drept consecinţă, pe fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamantul G.A. şi intervenienţii V.A.M., M.G. şi P.M. au formulat în cuprinsul notificărilor nr. 617 din 09 aprilie 2001, nr. 2069 din 09 august 2001 şi nr. 3435 din 14 noiembrie 2001, solicitarea de restituire în natură a imobilului în litigiu.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Cu toate acestea, unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor legale mai sus menţionate, motiv pentru care reclamantul s-a adresat Tribunalului Constanţa, solicitând restituirea imobilului în litigiu şi, considerând acest fapt un refuz nejustificat, instanţa a păşit la soluţionarea cauzei.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, cei în cauză au făcut dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1927 şi autorizaţia de construire din 20 martie 1934, că autorii lor - C.D. şi C.E. - au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, imobil care a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Naţionalizarea făcută în temeiul acestui decret fiind abuzivă, fapt pentru care imobilul se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul şi intervenienţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, în echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege prescrie că, de prevederile acestei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
În speţă, s-a făcut dovada că, atât reclamantul, cât şi intervenienţii, au calitatea de moştenitori legali de pe urma persoanelor cărora le-a fost preluat în mod abuziv imobilul în litigiu, dovadă care a fost făcută cu actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor.
Stabilindu-se caracterul abuziv al preluării, dovada dreptului de proprietate, a întinderii (expertiză imobiliară) şi calitatea de persoane îndreptăţite, instanţa de fond a analizat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii - respectiv restituirea în natură sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speţă, indiferent în posesia cui se află, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 2 noiembrie 2009, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul local Constanţa, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
La rejudecarea cauzei după casare a participat unul din judecătorii care au soluţionat hotărârea casată, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 24 alin. (1) C. proc. civ. La soluţionarea apelului după casare, din completul de judecată a făcut parte şi d-na judecător V.T., cu toate că aceasta a pronunţat decizia casată. În drept, critica a fost susţinută pe temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la excepţia decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, recurenţii-pârâţi au susţinut că soluţia dată de instanţa de apel contravine dispoziţiilor legale, motivele de apel fiind depuse în termenul procedural.
Primul termen de judecată în apel a fost stabilit pentru data de 01 octombrie 2007, moment la care instanţa a pus în vedere apelanţilor să declare dacă îşi însuşesc calea de atac declarată de către avocat, fixând un nou termen de judecată, la data de 12 noiembrie 2007.
La acest din urmă termen, instanţa, din oficiu, a invocat şi a admis excepţia nulităţii cererii de apel pentru nesemnarea cererii de către părţile care au declarat calea de atac, pronunţând în acest sens Decizia nr. 349 din 12 noiembrie 2007
Cauza a revenit pe rolul Curţii de Apel Constanţa, a primit termen de judecată la data de 29 iunie 2009, termen la care au fost depuse motivele de apel de către apelanţii-pârâţi.
În raport de situaţia expusă, recurenţii au susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat intervenită sancţiunea decăderii din dreptul de a depune motivele de apel, soluţionând cauza doar pe baza aspectelor invocate la fond. Termenul din data de 29 iunie 2009 a fost prima zi de înfăţişare, cauza fiind trimisă spre rejudecare de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a admiterii recursului.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Prima critică susţinută pe temeiul prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la faptul că la rejudecarea cauzei după casare a participat unul din judecătorii care a soluţionat hotărârea casată, nu poate fi primită, întrucât pentru a deveni incompatibil judecătorul în cauză trebuie să se fi pronunţat din nou asupra fondului pricinii sau asupra unei alte chestiuni litigioase, problematici dezlegate de acelaşi judecător în primul ciclu procesual.
În cauza de faţă, problema litigioasă fusese deja tranşată în recurs iar reluarea judecăţii din apel a vizat alte chestiuni de natură procedurală şi, în continuare, de substanţă a raportului juridic litigios, fără nici o legătură cu judecata anterioară.
De altfel, dispoziţiile art. 99 alin. (6) din Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prescriu în mod expres regula conform căreia cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul iniţial învestit.
În ceea ce priveşte excepţia decăderii părţii din dreptul de a depune motivele de apel, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a procedat corect atunci când a soluţionat chestiunea referitoare la nerespectarea termenului prescris de lege pentru depunerea motivelor de apel, prin raportare la dispoziţiile art. 287 alin. (2) C. proc. civ. - nedepunerea motivelor de apel până la prima zi de înfăţişare este sancţionată cu decăderea, prin coroborare cu dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ. - în cazul în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.
Actul anulat este reprezentat de hotărârea pronunţată în apel, ceea ce înseamnă că, prima zi de înfăţişare, cu toate semnificaţiile prevăzute de norma procedurală pentru situaţia cauzei pendinte, este termenul de judecată din 12 noiembrie 2007, termen la care nu au fost depuse la dosarul cauzei motivele de apel.
În atare situaţie, în mod corect instanţa de apel a constatat că judecata apelului urmează a se desfăşura pe baza celor invocate în primă instanţă - art. 292 alin. (2) C. proc. civ., acesta fiind şi temeiul care a permis instanţei examinarea chestiunilor legate de fondul raportului juridic litigios.
S-a reţinut astfel că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Fiind stabilit faptul că unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor legale sus-menţionate, reclamantul şi, ulterior, intervenienţii, s-au adresat Tribunalului Constanţa, cu solicitarea explicită de restituire a imobilului în litigiu.
Prima instanţă, reţinând situaţia de fapt a cauzei pendinte, a apreciat că refuzul nejustificat al unităţii deţinătoare trebuie sancţionat prin recunoaşterea dreptului de acces efectiv la instanţa de judecată a persoanelor prejudiciate, din această perspectivă legală instanţa a şi păşit la soluţionarea pe fond a cauzei.
S-a stabilit că reclamantul şi, ulterior, intervenienţii, au îndeplinit condiţiile impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001, cei în cauză făcând dovada, cu contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1927 şi autorizaţia de construire din 20 martie 1934 că autorii lor - C.D. şi C.E. - au dobândit în proprietate imobilul în litigiu, imobil naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950. S-a reţinut şi că naţionalizarea făcută în temeiul acestui decret fiind abuzivă, fapt pentru care imobilul se înscrie în categoria imobilelor preluate abuziv, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, reclamantul şi intervenienţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Stabilindu-se caracterul abuziv al preluării, dovada dreptului de proprietate, a întinderii dreptului (prin expertiză imobiliară) şi calitatea de persoane îndreptăţite, instanţa de fond a analizat modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială - restituirea în natură sau stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, sens în care imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speţă, indiferent în posesia cui sunt, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Toate aceste chestiuni de fond ale raportului juridic litigios nu au fost criticate de către recurenţii-pârâţi din perspective niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că demersul acestora poate fi înscris în categoria exerciţiului strict formal al dreptului de acces la o instanţă de judecată, în căile extraordinare de atac, fără a urmări, în fapt, realizarea unei apărări judicioase, în măsură să conducă la contracararea pretenţiilor părţii adverse.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Consiliul local al municipiului Constanţa împotriva Deciziei nr. 203/C din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâţii Primarul municipiului Constanţa şi Consiliul local al municipiului Constanţa împotriva Deciziei nr. 203/C din 21 septembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3312/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3310/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
