ICCJ. Decizia nr. 335/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 335/2010
Dosar nr. 24508/3/2008
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 24508/3 din 24 iunie 2008, reclamantul C.I. l-a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. pentru a fi obligat la plata despăgubirilor în sumă de 200.000 euro, reprezentând daune materiale şi morale pentru suferinţele cauzate de arestarea sa nelegală în perioada 5 mai 1948 - 6 noiembrie 1949.
În motivarea acţiunii a arătat că, a fost arestat timp de un an şi jumătate, în perioada arătată mai sus, în baza Ordinului M.A.I. nr. 5/1948, fiind acuzat pentru desfăşurarea unor activităţi legionare, dar nu a fost condamnat.
Mai precizează că, în perioada detenţiei a fost dus de la Penitenciarul Giurgiu la închisoarea de la Văcăreşti, apoi la Aiud, Ocnele Mari şi apoi din nou la Giurgiu, bătut, umilit şi înfometat, suferind un prejudiciu moral, rezultat din atingerile şi încălcările dreptului la libertate. Totodată, a suferit şi un prejudiciu material, întrucât înainte de arestare ocupa funcţia de contabil şef la întreprinderea de Transporturi S. şi era student în anul IV la Academia de Înalte Studii Economice, iar după liberare nu a mai putut ocupa acelaşi loc de muncă şi nu a mai fost primit la facultate.
A menţionat reclamantul că prin Decizia nr. 705 din 30 mai 2001, emisă de Comisia pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, i s-a conferit „calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă".
În drept şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 504 C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi art. 5 din Titlul 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Statul Român prin M.E.F. a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în temeiul art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una din aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
În raport de acest text, s-a arătat că în eventualitatea în care va cădea în pretenţii, a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva M.I.R.A.
În drept şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 60-63 C. proc. civ. şi art. 998 - 999 C. civ.
Totodată, prin întâmpinare a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe considerentul că reclamantul nu a făcut dovada că s-a aflat în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., pentru a putea fi antrenată răspunderea patrimonială a statului în caz de eroare judiciară.
Tot prin întâmpinare pârâtul a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că din punctul lui de vedere termenul de prescripţie de 3 ani instituit prin Decretul Lege nr. 167/1958 curge de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data de 22 decembrie 1989, dacă instanţa ar recalifica temeiul daunelor în răspundere civilă delictuală, reglementată prin prevederile art. 998 C. civ.
În situaţia în care s-ar menţine temeiul indicat în mod expres prin cerere, respectiv prevederile art. 504 şi următoarele C. proc. pen., termenul de 18 luni instituit prin prevederile art. 506 C. proc. pen. ar putea curge de la data emiterii adresei din 1 aprilie 1991 de către M.I., prin care se confirmă perioada detenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1442 din 25 septembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că potrivit art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Are dreptul la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
Eroarea judiciară reprezintă eroarea ce are loc cu prilejul judecării unei cauze penale, constând în greşita stabilire a faptelor, ceea ce a avut ca urmare pronunţarea unei hotărâri nedrepte .
Admisibilitatea unei acţiuni în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare reglementată de art. 504 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive date în urma rejudecării cauzei penale prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată, ori că acea faptă nu există; constatarea nelegalităţii măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal; privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În speţă, reclamantul nu a făcut dovada că s-ar afla în vreuna din situaţiile prevăzută de art. 504 C. proc. pen., acesta depunând la dosar doar o adresă eliberată de către M.I., potrivit căreia a fost arestat pentru activitate legionară şi nu a fost condamnat, deci în speţă, nu există o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă a procurorului prin care să se fi constatat nelegalitatea măsurii privative de libertate.
Împrejurarea că reclamantului i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit OUG nr. 214/1999, nu certifică existenţa unei erori judiciare, ci doar îl îndrituieşte să beneficieze de drepturile prevăzute de OUG nr. 214/1999.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către reclamantul care a arătat că greşit a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, căci are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă nelegală.
Prin Decizia civilă nr. 57 din 27 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Constndacatos Ion împotriva sentinţei civile nr. 1442 din 25 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin M.F.P.
A fost desfiinţată sentinţa atacată, şi cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că, într-adevăr în baza art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Nelegalitatea măsurii de privare sau restrângere de libertate trebuie însă stabilită prin ordonanţă a procurorului, ori prin hotărâre a instanţei de judecată, ambele date în cursul sau urmare a procesului penal, pentru a deveni aplicabile prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Or, reclamantul nu se află în posesia unei astfel de hotărâri judecătoreşti sau ordonanţe date de procuror.
În schimb, instanţa a reţinut greşit inadmisibilitatea acţiunii în întregul său, deşi reclamantul a invocat ca şi temei juridic şi prevederile art. 5 din C.E.D.O.
Conform art. 5 alin. (1) din convenţie „orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă". Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Limitarea dreptului la libertate este acceptată numai în condiţiile prevăzute de acelaşi text şi în cazurile limitative indicate la pct. a - f.
În raport de acest temei juridic invocat, instanţa era obligată să stabilească dacă prevederile convenţiei sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii - din punct de vedere ratione temporis, iar în caz afirmativ, să pună în discuţia reclamantului îndeplinirea condiţiilor textului suscitat, cât şi temeiul juridic civil al răspunderii pentru daunele materiale şi morale solicitate.
Neprocedând în acest mod şi reţinând inadmisibilitatea acţiunii, instanţa a încălcat principiile rolului activ al judecătorului, reglementat prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cât şi disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi l-a lipsit pe reclamant de dreptul la acces la un tribunal, ceea ce este contrar prevederilor art. 6 din C.E.D.O.
Conform ultimului text indicat mai sus „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (.) a cauzei sale, de către o instanţă (.) care va hotărî (.) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (.)"
Reluând principiile stabilite de jurisprudenţa sa, referitoare la dreptul la o instanţă, dreptul de acces fiind un aspect al acestuia, C.E.D.O. în mai multe cauze, printre care şi cauza V. împotriva României din 24 aprilie 2008, a arătat că în special acest drept este supus unor limitări care nu ar trebui să restricţioneze sau să reducă accesul unei persoane în aşa fel sau într-o aşa măsură încât esenţa însăşi a dreptului să fie atinsă.
Ca şi în cauza de faţă, prevederile art. 504 C. proc. pen., lex specialis în materie de despăgubiri nu acoperă situaţia reclamantului, C. civ. fiind singurul remediu efectiv aflat la dispoziţia acestuia.
Din aceste considerente, prin hotărârea pronunţată i s-a produs reclamantului o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acesteia.
În consecinţă, în baza art. 297 C. proc. civ., s-a admis apelul, a fost desfiinţa sentinţa şi s-a trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare în limitele menţionate anterior.
Împotriva Deciziei nr. 57 din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin M.F.P., care invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
În primul rând, se susţine că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. în acest sens, arată pârâtul că în mod eronat instanţa de apel a considerat că acţiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă în raport de prevederile art. 504 C. proc. pen.
Susţine că, potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este singurul în măsură să stabilească cadrul procesual în care urmează să se desfăşoare procesul, prin indicarea temeiului de drept al acţiunii şi persoana pe care înţelege să o cheme în judecată.
Or, în speţă reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi art. 5 din C.E.D.O., solicitând daune morale şi materiale în cuantum de 200.000 euro.
Menţionează că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă".
Admisibilitatea unei acţiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art. 504 alin. (1) - (4) C. proc. pen. şi bazată pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârşit fapta, să se constate nelegalitatea măsurilor de privare sau restrângere a libertăţii în cursul procesului penal, privarea de libertate să se realizeze după ce a intervenit prescripţia, admisia sau dezincriminarea faptei.
Pârâtul învederează că reclamantul nu a făcut dovada că s-ar afla în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., nefîind vorba de o eroare judiciară care să antreneze răspunderea statului.
O altă critică vizează motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ., pârâtul arătând că nu poate fi. făcută recomandarea reclamantului de a-şi modifica temeiul de drept al acţiunii, instanţa fiind obligată să se pronunţe în limitele investirii sale.
În fine, se arată că daunele morale şi materiale solicitate au fost acordate de stat prin OUG nr. 214/1999, ce constituie cadru legal în care s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice.
Învederează recurentul că, dacă voinţa legiuitorului ar fi fost să acorde drepturile persoanelor ce au dobândit calitatea de luptător pe calea dreptului comun, ar fi prevăzut la art. 7 lit. e) din OUG nr. 214/1999 posibilitatea să beneficieze şi de alte drepturi prevăzute în lege.
Recursul pârâtei este nefondat.
Reclamantul a solicitat instanţei să oblige Statul Român prin M.F.P. la plata despăgubirilor ce reprezintă daune materiale şi morale pentru suferinţele cauzate de arestarea sa în perioada 5 mai 1948 - 06 noiembrie 1949 pentru activitate legionară.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi art. 5 din Titlul I din C.E.D.O.
Pentru a putea beneficia de efectele textului menţionat, nelegalitatea măsurilor de privare sau restrângere a libertăţii, trebuie stabilită prin ordonanţa procurorului ori prin hotărârea instanţei de judecată, ambele date în cursul sau urmare a procesului penal.
Reclamantul din cauză nu se află în posesia unei astfel de hotărâri sau ordonanţe date de procuror.
Este adevărat că, potrivit art. 5 alin. (1) din Convenţie, orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Prin hotărârea recurată corect s-a reţinut că instanţa de fond avea obligaţia să stabilească dacă prevederile Convenţiei sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii de faţă şi, în caz afirmativ, să pună în discuţia părţilor îndeplinirea condiţiilor textului de mai sus, cât şi temeiul juridic al răspunderii pentru daune materiale şi morale.
Instanţa de fond a ignorat aceste aspecte şi a reţinut inadmisibilitatea acţiunii fără a intra în cercetarea fondului, încălcând astfel rolul activ al judecătorului, prev. de art. 129 alin. (4) C. proc. civ., cât şi principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, lipsindu-l pe reclamant de accesul la o instanţă, aspect ce contravine prevederilor art. 6 din C.E.D.O.
Prin ultimul text se prevede dreptul fiecărei persoane la o judecată echitabilă a cauzei sale de către o instanţă care să hotărască asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.
De asemenea, trebuie reţinut că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., care reprezintă lex specialis în materie de despăgubiri nu include şi situaţia invocată de reclamant în speţă, astfel că în mod corect s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti care să aibă în vedere cele expuse mai sus, fiind singura modalitate care să constituie un remediu efectiv pentru reclamant.
Cu ocazia rejudecării, instanţa reinvestită va avea în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunţate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Deoarece în cauză nu s-au clarificat toate aspectele necesare pentru soluţionarea cererii reclamantului, iar împrejurările de fapt ale pricinii nu s-au stabilit pe deplin, aşa cum a reţinut instanţa de apel, instanţa reinvestită cu judecarea pricinii, prin completarea probelor şi stabilirea exactă a temeiului juridic, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, va putea hotărî şi va fi în măsură să decidă, în deplină cunoştinţă de cauză, asupra cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, reţinând ca nefondate criticile invocate de pârât, urmează ca recursul acestuia să fie respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. împotriva Decizie nr. 57 din 27 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3355/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3338/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
