ICCJ. Decizia nr. 3361/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3361/2010
Dosar nr. 6462/1/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 20 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantă, a constatat nulitatea tranzacţiei încheiată la 1 octombrie 1999 între părţi, a anulat sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii tranzacţiei, a dispus radierea menţiunilor din Cartea funciară nedefinitivă aflată la Biroul de carte funciară al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spaţiilor de tip A 2, B 2 şi C 2 situate 1 A la etajul II, tronson 5, cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp, cu o suprafaţă utilă de 478,3 mp, spaţiilor de tip A 1, B 1 şi C 1 de la etajul I, tronson 5, cu o suprafaţă desfăşurată totală de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 48,3 mp şi spaţiile de tip A 5, B 5 şi C 5 situate la etajul 5, tronson 5, cu o suprafaţă construită desfăşurată totală de 612,82 mp şi o suprafaţă utilă de 478,3 mp din imobilul situat în Bucureşti, sector 1. Totodată a dispus evacuarea pârâtei din spaţiile menţionate.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 27 februarie 2003, instanţa a dispus rectificarea erorilor materiale din sentinţa civilă nr. 1034/2002, în sensul că pe lângă rectificarea considerentelor, în dispozitiv, la alin. (5) rândul 8, se va trece suprafaţa de 478,3 mp, în loc de 48,3 mp, iar la enumerarea spaţiilor din alin. (5) al dispozitivului, se va trece la rândul 4, spaţiile de tip D 2, la rândul 6, spaţiile de tip D 1 şi la rândul 9 spaţiile de tip D 5.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 aprilie 2003, s-a încuviinţat o nouă cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul aceleiaşi sentinţe, în sensul că la alin. (5) rândul 6, după „suprafaţa utilă de 476,3 mp" se va trece şi 8,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 8, după „suprafaţa utilă de 478,3 mp" se va trece şi 81,74 mp teren construit; la alin. (5) rândul 11, după suprafaţa utilă de 478,3 mp se va trece şi 81,74 mp teren construit.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 3195 din 26 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 aprilie 1998 prin care SC B.T.T. SA a vândut pârâtei SC V.U. SRL, tronsoanele 5 şi 6 din blocul D 1 şi terenul aferent în suprafaţă de 24,82 mp.
S-a reţinut că tranzacţia încheiată este un act subsecvent în raportul cu contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a constatat, astfel încât, ca urmare a desfiinţării retroactive a titlului de proprietate al reclamantei, asupra spaţiilor transmise pârâtei, tranzacţia este lovită de nulitate absolută, ca urmare a lipsei obiectului, sau cel puţin al neîndeplinirii condiţiei, ca obiectul să se afle în patrimoniul reclamantei.
Având în vedere că tranzacţia a format obiectul sentinţei civile nr. 45025 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, tribunalul a anulat această sentinţă, care are un caracter accesoriu faţă de contractul de tranzacţie, căci soarta sa depinde de soarta contractului de tranzacţie.
Ca efect al nulităţii tranzacţiei, tribunalul a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar ca efect al desfiinţării retroactive a dreptului de proprietate al pârâtei asupra spaţiilor în litigiu, în baza art. 1 din Legea nr. 7/1996 a dispus radierea menţiunilor din cartea funciară nedefinitivă, de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti privind dreptul de proprietate al pârâtei asupra spaţiilor din litigiu.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC L.T. & D.I. SRL iar prin Decizia civilă nr. 17 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul, reţinându-se următoarele considerente:
S-a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 3 C. com., toate operaţiunile privind imobilele sunt de natură civilă, iar actele prin care se transferă dreptul de proprietate sau de folosinţă asupra unor astfel de bunuri sunt acte juridice civile.
S-a apreciat că excepţia invocată vizează necompetenţa specializată a secţiei civile şi nu necompetenţa materială a tribunalului.
Mai mult, imobilul asupra căruia a purtat tranzacţia nu este destinat comerţului, ci reprezintă spaţiul destinat birourilor.
La baza raporturilor dintre părţi, s-a aflat tranzacţia încheiată şi consfinţită de sentinţa civilă nr. 15025/1999 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în condiţiile art. 271-273 C. proc. civ.
Tranzacţia prin natura sa, este un contract civil reglementat la art. 1704 C. civ., raportul juridic dedus judecăţii fiind de natură civilă şi neputând dobândi caracter comercial prin simplul fapt că a intervenit între părţi, cu calitatea de comercianţi.
În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 100 C. proc. civ. pentru necomunicarea cererii completatoare, Curtea a reţinut că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 86 alin. (3) C. proc. civ., întrucât reclamanta a comunicat această cerere apelantei pârâte, conform adresei nr. 302 din 27 mai 2002 la registratura apelantei, odată cu cererea completatoare, fiind depuse o serie de înscrisuri în posesia cărora pârâta putea intra.
S-a mai reţinut că instanţa nu a încălcat dreptul la apărare al pârâtei, amânând pronunţarea sentinţei, tocmai pentru a da părţilor posibilitatea să depună concluzii scrise.
Critica privind excepţia inadmisibilităţii cererii cu privire la anularea hotărârii de expedient a fost de asemenea respinsă ca nefondată, Curtea reţinând că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe, instanţa constatând doar stingerea unui litigiu prin convenţia părţilor, concretizată printr-o tranzacţie.
Ca urmare, hotărârea de expedient este susceptibilă a fi atacată pe calea acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute, ca orice contract, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 1704 - 1717 C. civ.
Cauza de nulitate a intervenit ulterior încheierii tranzacţiei, fiind consecinţa constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, aşa cum rezultă din Decizia civilă irevocabilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Excepţia lipsei de interes a reclamantei, a fost de asemenea respinsă ca nefondată, întrucât tranzacţia a cărei anulare s-a solicitat, a fost încheiată între reclamantă şi pârâtă, urmare încheierii acesteia, fiind asumate obligaţii care în condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare, nu mai pot fi îndeplinite.
Critica vizând greşita anulare a tranzacţiilor nr. 0252 din 6 ianuarie 1999 şi nr. 294 din 16 august 1999 motivată de faptul că efectele contractului nr. 1904/1998 nu se pot răsfrânge asupra acestora, întrucât au fost încheiate în baza altor contracte, respectiv nr. 59/1994, nr. 54/1994, nr. 80/1994, nr. 50/1994 şi a contractelor de cesiune din 10 martie 1997 este neîntemeiată, întrucât cele două tranzacţii au fost cuprinse ulterior într-una singură, respectiv cea încheiată la 1 octombrie 1999, care a avut la bază contractul anulat.
În ceea ce priveşte repunerea în situaţia anterioară a părţilor, soluţia este temeinică, întrucât, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil lovit de nulitate.
În cauză îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea principiile retroactivităţii efectului nulităţii, având drept consecinţă restabilirea legalităţii încălcate la încheierea actului juridic şi principiul anulării actului subsecvent, ca efect al anulării actului iniţial.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs apelanta pârâtă SC L. T.& D.I. SRL.
Pe parcursul soluţionării recursului, au intervenit mai multe incidente procedurale, primul fiind reprezentat de invocarea unui motiv suplimentar de recurs de ordine publică, constând în necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, şi apoi a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, de a judeca această cauză.
La 12 noiembrie 2003, numitul C.G. a solicitat introducerea sa în proces prin subrogarea în toate drepturile intimatei reclamante SC V.U. SRL de la care a cumpărat drepturile litigioase ce fac obiectul dosarului nr. 3224/2003 aflat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2668 din 6 noiembrie 2003 de BNP A.M.G.O. şi A.A.J.
La 23 aprilie 2004 recurenta pârâtă a solicitat suspendarea executării sentinţei civile nr. 1034/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a deciziei nr. 17 din 23 ianuarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cerere admisă prin încheierea din 22 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La 12 mai 2004, SC B.T.T. SA a depus o cerere de intervenţie în interesul recurentei, respinsă în principiu prin încheierea din 16 februarie 2005.
La 12 mai 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea petentului G.C. de subrogare în drepturile intimatei SC V.U. SRL şi a dispus introducerea în cauză a acestuia, în calitate de reclamant, şi scoaterea din proces a intimatei SC V.U. SRL.
La data de 10 mai 2005 recurenta a depus la dosar un set de înscrisuri prin care comunică instanţei că înţelege să exercite retractul litigios cu privire la dreptul litigios ce face obiectul dosarului nr. 3224/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens s-a depus o notificare având ca obiect oferta reală de plată consemnaţiune şi retract litigios, dovada comunicării acestei notificări, procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc în care se consemnează depunerea recipisei de consemnare CEC nr. 11 din 12 mai 2005, seria N, nr. 304780 în valoare de 5.134.016.065 lei, recipisa mai sus menţionată şi o cerere privind exercitarea retractului litigios.
La termenul din 18 mai 2005, s-a luat act de solicitarea recurentei privind exercitarea retractului litigios iar Curtea a spus în discuţia părţilor competenţa secţiei civile.
La 19 octombrie 2005, intimatul reclamant C.G. a solicitat scoaterea sa din cauză pentru lipsa calităţii procesuale pasive raportat de rezilierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase încheiat între aceasta şi SC V.U. SRL, ca urmare a neachitării integrale a preţului.
La 19 octombrie 2005, SC V.U. SRL a solicitat revenirea instanţei asupra dispoziţiei de scoatere din cauză dispusă prin încheierea din 12 mai 2004 şi reconsiderarea calităţii sale de intimată reclamantă, calitate pe care în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului încheiat cu C.G., nu ar fi pierdut-o niciodată.
Prin Decizia civilă nr. 5973 din 16 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a respins excepţia de necompetenţă materială a instanţei civile de a soluţiona litigiul, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului reclamant C.G. şi cererea de reintroducere în cauză în calitate de intimat reclamant a SC V.U. SRL prin administrator judiciar SC C. SRL.
A admis recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 17/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Astfel instanţa supremă a reţinut în Decizia de casare următoarele aspecte, ce în condiţiile art. 315 C. proc. civ. sunt obligatorii pentru instanţă în rejudecare.
Potrivit art. 1704 C. civ., tranzacţia este un contract prin care părţile finalizează un litigiu început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte.
În speţă, tranzacţia intervenită este judiciară în sensul că înţelegerea părţilor intervenită în cursul unui proces anterior purtat între acestea a fost consfinţită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a cărei desfiinţare de asemenea a fost cerută.
Tranzacţia viza transferul dreptului de proprietate imobiliară de la SC V.U. SRL către SC L.T. & D. I. SRL şi a fost consfinţită prin sentinţa civilă nr. 15023 din 1 octombrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Având în vedere împrejurarea că tranzacţia este un contract civil obişnuit, acesteia i se aplică regulile generale în materie de contracte, între care şi acelea vizând cauzele de anulare şi nulitate prevăzută de Codul civil.
S-a mai reţinut că în situaţia în care tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi se constată sau se pronunţă nulitatea tranzacţiei, se anulează şi hotărârea de expedient.
Litigiul vizând constatarea nulităţii unei tranzacţii şi respectiv a hotărârii de expedient ce a consfinţit-o are un caracter civil şi nu intră sub jurisdicţie comercială chiar dacă părţile sunt comercianţi, acesta fiind motivul care a condus la respingerea excepţiei de necompetenţă materială a instanţei civile în soluţionarea prezentului litigiu.
Pe aspectul calităţii procesuale pasive a intimatului C.G. şi asupra cererii de introducere în cauză a SC V.U. SRL, prin administrator judiciar SC C. SRL, s-a reţinut că deşi în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2668 din 6 noiembrie 2003, exista un pact comisoriu ce viza rezolvirea acestuia de plin drept fără somaţie, notificare sau vreo altă formă de punere în întârziere şi fără cerere de chemare în judecată, în cazul nerespectării de către cumpărătorul de drepturi litigioase a clauzelor privind plata preţului, această clauză a fost stipulată în favoarea cedentului, respectiv a vânzătorului dreptului litigios.
Partea în favoarea căreia este stipulat pactul are dreptul de a renunţa la această favoare, chiar fără consimţământul părţii adverse, renunţarea putând fi atât expresă, cât şi tacită.
A statuat instanţa de casare că întreaga conduită a SC V.U. SRL exprimă fără echivoc voinţa cedentei de a nu beneficia de clauzele pactului comisor deoarece a solicitat Tribunalului Bucureşti confirmarea contractului după data scadenţei şi a obţinut în acest sens o hotărâre judecătorească definitivă. Tot după data exigibilităţii creanţei, a solicitat scoaterea din cauză, poziţia sa procesuală fiind preluată de cumpărătorul dreptului litigios C.G.
Ca atare, s-a apreciat că în cauză raporturile de drept procesual civil au fost de drept stabilite.
În legătură cu motivele de recurs formulate, s-a reţinut că nulitatea se întinde asupra întregului contract de tranzacţie, acesta fiind format din cauze indivizibile, astfel încât nicio clauză nu poate fi schimbată sau exclusă fără anularea întregului contract. Dacă tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului din hotărârea de expedient şi ulterior se pronunţă nulitatea tranzacţiei, pe cale de consecinţă, se anulează şi hotărârea de expedient.
În speţă recurenta nu a criticat faptul că instanţa de apel a menţinut sentinţa tribunalului prin care s-a constatat nulitatea tranzacţiei intervenite între sentinţa tribunalului prin care s-a constatat nulitatea tranzacţiei intervenite între părţi la 1 octombrie 1999 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904/1998, ci a negat legalitatea măsurii de repunere a părţilor în situaţia anterioară a perfectării tranzacţiei, considerând că reclamanta nu avea nici calitate procesuală, nici interes în promovarea acestei cereri.
Or, din dosar a rezultat că acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904/1998 ce a stat la baza tranzacţiei în discuţie, a fost promovată de SC L.T. & D.I. SRL, iar desfiinţarea contractului s-a pronunţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pe motiv că a avut un caracter speculativ, astfel că era nul absolut conform art. 948 C. civ. Aceasta însemnează că faţă de dispoziţiile art. 966, art. 968 C. civ., calitatea actelor juridice ilicite impune desfiinţarea lor retroactiv, urmând ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi să-şi restituie reciproc prestaţiile efectuate.
Pe de altă parte, tranzacţia a fost perfectată în vederea stingerii litigiului promovat de SC L.T. & D.I. SRL, pentru constatarea dreptului său de proprietate în contradictoriu cu SC V.U. SRL, şi a format obiectul dosarului nr. 13535/1997 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, finalizat prin hotărârea de expedient, respectiv sentinţa civilă nr. 15025 din 1 octombrie 1999.
Or, tranzacţia a fost încheiată în considerarea contractului nr. 1904/1998, constatat nul pentru cauză ilicită, situaţie în raport de care şi tranzacţia care l-a consfinţit era lovită de nulitate în integralitatea ei şi se impunea repunerea lor în situaţia anterioară încheierii ei.
Mai reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie faptul că prin încheierea tranzacţiei şi pronunţarea hotărârii de expedient, litigiul pornit de SC L.T. & D.I. SRL nu a fost soluţionat pe fond.
Din această perspectivă nu se poate susţine că reclamanta SC V.U. SRL, parte atât în contractul 1904/1998, constatat nul, cât şi în tranzacţia în discuţie, nu ar fi avut interes şi calitate să promoveze prezenta tranzacţie, care, astfel, nu poate fi considerată inadmisibilă.
A fost înlăturată şi critica privind pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, deoarece pronunţarea hotărârii de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci al unui contract al părţilor.
A mai reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că toate criticile vizând fondul pricinii inclusiv aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei SC V.U. SRL asupra spaţiilor pentru care s-a încheiat tranzacţia, exced obiectului prezentului litigiu întrucât tranzacţia a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient, instanţa a luat act de înţelegerea părţilor, fără a judeca ea însăşi pretenţiile formulate.
A fost înlăturată şi critica potrivit căreia în cadrul tranzacţiei din 1 octombrie 1999 SC V.U. SRL ar fi jucat rolul vânzătorului, deşi nu putea vinde valabil întrucât nu era proprietar şi prin aceasta a încălcat dispoziţiile art. 1336 C. civ., pentru aceleaşi considerente, reţinându-se în plus că o atare critică vizează chiar invocarea de către recurenta pârâtă a propriei culpe întrucât dacă este real că reclamanta nu ar fi fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului ce a format obiectul tranzacţiei, iar recurenta a cunoscut acest aspect şi totuşi a acceptat să o perfecteze, o atare conduită justifică pe deplin nulitatea tranzacţiei şi pe cale de consecinţă anularea hotărârii de expedient.
Cu privire la evacuarea pârâtei recurente din spaţiul în litigiu, a reţinut că ea reprezintă o consecinţă a desfiinţării tranzacţiei şi a hotărârii de expedient ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară.
S-a mai reţinut că invocarea dreptului de proprietate al recurentei pârâte în prezentul litigiu este în contradicţie cu însăşi poziţia exprimată de aceasta în litigiul finalizat cu tranzacţia în discuţie consemnată prin hotărârea de expedient şi în care în calitate de reclamantă solicitase tocmai constatarea respectivului drept de proprietate.
S-a înlăturat şi critica privind pretinse încălcări ale normelor procedurale, în ceea ce priveşte comunicarea de către SC V.U. SRL la instanţa de fond a precizărilor completatoare la cererea de chemare în judecată, însoţite de un certificat de grefă al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, două hotărâri judecătoreşti în care recurenta a figurat ca parte şi tranzacţia a cărei nulitate s-a solicitat deoarece din dosar a rezultat că acele înscrisuri au fost înregistrate la recurentă, sub nr. 203 din 27 mai 2002, iar pricina a fost soluţionată pe fond la 13 iunie 2002, instanţa acordând acesteia un termen de pronunţare pentru a depune concluzii scrise, procedeu legal ce a asigurat întru totul dreptul la apărare al recurentei pârâte.
S-a înlăturat şi critica vizând nesocotirea dispoziţiilor art. 970 şi art. 1313 C. civ., pe considerentul că promovarea acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei şi pe cale de consecinţă a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă la cererea recurentei, a nulităţii absolute pentru cauză ilicită a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904/1998 ce a stat la baza încheierii tranzacţiei menţionate şi care astfel rămâne fără suport juridic.
Constatarea nulităţii tranzacţiei şi pe cale de consecinţă anularea hotărârii de expedient dădea dreptul recurentei pârâte să ceară rejudecarea litigiului pe care l-a promovat întrucât hotărârea de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci un contract judiciar.
Un ultim aspect analizat de instanţa de recurs a vizat exercitarea retractului litigios de către recurenta-pârâtă.
S-a reţinut că propunerea retractului litigios este posibilă înaintea oricărei instanţe, acesteia revenindu-i sarcina numai de a examina dacă condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta chestiuni de natură a repune în discuţie însuşi fondul dreptului.
Examinarea îndeplinirii cerinţelor legale cu privire la retractul litigios, implică între altele şi verificarea dacă sumele oferite de recurentul pârât reprezintă preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii, iar un atare calcul implică opinia unui expert contabil, probă ce nu poate fi administrată în recurs.
Acesta a reprezentat motivul casării cu trimitere la instanţa de apel.
Cauza s-a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 16 aprilie 2008, în vederea rejudecării apelului în limitele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte criticile formulate în cadrul apelului, în dosarul format anterior casării nr. 2818/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în raport de cele expuse anterior şi de limitele deciziei de casare, acestea au reprezentat şi critici în recursul formulat de pârâtă şi ele au fost integral dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin soluţionarea recursului, dezlegările date intrând în puterea lucrului judecat şi fiind obligatorii pentru instanţa de trimitere conform dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, instanţa în rejudecare după casare, prin Decizia civilă nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins cererea de retract litigios exercitat de pârâta SC L.T. & D.I. SRL şi s-a respins ca nefondat apelul declarat de SC L.T. & D. I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1034 din 20 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se următoarele:
Retractul este un mijloc de consolidare a dreptului şi nu de transmitere, iar aceasta nu schimbă raportul dintre cedent şi cesionar.
O primă condiţie rezultă din textul art. 1403 C. civ. şi anume aceea că exercitarea retractului nu poate avea loc decât dacă dreptul cedat are caracter litigios, termen ce este explicat prin textul mai sus menţionat, în sensul că dreptul trebuie să facă obiectul unui proces în curs asupra fondului său.
Această condiţie în speţă nu este îndeplinită, chestiunea fiind dezlegată în mod irevocabil, prin Decizia de casare cu care s-a încheiat ciclul procesual anterior, respectiv Decizia nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Sub acest aspect, din cuprinsul hotărârii instanţei de recurs, rezultă expres că „litigiul pornit de SC L.T. & D. I. SRL nu a fost soluţionat pe fond şi prin urmare ca efect al constatării nulităţii tranzacţiei şi anulării hotărârii de expedient, pretenţiile acestora nu au primit o rezolvare" (pagina 274 dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – fila 13 paragraful 5).
Înlăturând critica privind pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 8195 din 26 octombrie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, Curtea reţine din nou că pronunţarea unei hotărâri de expedient nu este rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui contract al părţilor şi înlătură apoi toate criticile vizând fondul pricinii cum este şi aceea prin care s-a negat dreptul de proprietate al reclamantei asupra spaţiilor pentru care s-a încheiat tranzacţia, statuând că acestea exced obiectului prezentului litigiu întrucât tranzacţia a avut ca scop să termine un proces început cu privire la un drept litigios, iar prin hotărârea de expedient instanţa a luat act de înţelegerea părţilor, fără a judeca ea însăşi pretenţiile formulate (fila 14 din Decizia de recurs, paragrafele 3 şi 4 ).
Se mai reţine că „promovarea acţiunii pentru constatarea nulităţii absolute a tranzacţiei şi pe cale de consecinţă a anulării hotărârii de expedient, a fost determinată de constatarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, litigiu iniţiat de recurenta-pârâtă, a nulităţii absolute pentru cauză ilicită, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1904 din 19 mai 1998, ce a stat la baza încheierii tranzacţiei menţionate şi care astfel rămâne fără suport juridic".
Cu alte cuvinte, constatarea nulităţii tranzacţiei şi anularea hotărârii de expedient pronunţată în baza ei reprezintă o aplicare a principiului potrivit căruia nulitatea actului principal atrage nulitatea actului subsecvent.
Fondul dreptului a fost dezbătut în procesul care a vizat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1904 din 19 mai 1998, proces soluţionat prin Decizia civilă nr. 491 din 29 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi nu în prezentul litigiu.
O doua condiţie, vizează existenţa unei vânzări de drepturi litigioase, în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, condiţie îndeplinită în speţă, întrucât reclamanta SC V.U. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1668 din 6 noiembrie 2003, la BNP M.G.O. şi A.A.J. a înstrăinat numitului C.G. drepturile sale litigioase asupra unor spaţii cu destinaţia de birouri, situate în tronsonul 5 al imobilului – bloc D. 1 din Bucureşti, sector 1, ce formau la acea dată obiectul dosarului nr. 3224/2003 aflat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
O a treia condiţie ce se impune a fi analizată este aceea a calităţii persoanei care exercită retractul, condiţie care în speţă este îndeplinită deoarece retractul este exercitat de pârât, adică de persoana împotriva căreia s-a pornit litigiul.
Acest lucru rezultă din actele depuse în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv notificarea având ca obiect oferta reală de plată, consemnaţiune şi retract litigios, de la fila 156 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cererea de exercitare a retractului litigios aflată la filele 164 – 165 din acelaşi dosar.
Ultima condiţie se referă la „numărarea" preţului real al cesiunii, spezelor contractului şi dobânzile aferente de la data plăţii cesiunii.
Nici această condiţie nu este îndeplinită, SC L.T. & D. I. SRL, persoana care a exercitat retractul litigios nefăcând nici o plată pe numele cesionarului.
În acest sens, există o adresă a CEC Bank, Agenţia Victoria, înregistrată sub nr. 9331 din 20 octombrie 2008 din care rezultă că în cursul lunii mai 2005, nu a fost identificată consemnarea de către apelanta pârâtă a sumei de 513.401,61 lei noi, pe seama şi la dispoziţia numitului C.G.
Apelanta-pârâtă invocă în sprijinul afirmaţiei privind plata preţului cesiunii recipisa seria N, nr. 11/3204780, emisă de CEC la 12 mai 2005, care se află depusă la fila 167 din dosarul de recurs al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Această recipisă nu poate valora o plată liberatorie pentru apelanta-pârâtă în contul notificării privind exercitarea retractului litigios.
Un prim aspect ce se impune a fi evidenţiat este acela că plata nu este făcută de debitor ci de o terţă persoană fizică, O.P. fără un mandat din partea apelantei debitoare.
În ciuda faptului că apelanta-pârâtă a susţinut pe parcursul litigiului că persoana care a efectuat plata avea calitatea să o facă fiind administrator al societăţii, o asemenea susţinere nu a fost dovedită.
Din contră, din extrasul de la Camera de Comerţ şi Industrie a României depus de apărătorul apelantei, cu ocazia notelor scrise suplimentare, rezultă că O.P., este unul dintre asociaţii minoritari ai societăţii, ce nu are calitatea de administrator, calitate ce aparţine numitei L.F.A., începând cu 31 ianuarie 2000.
Mai mult decât atât, faptul material al plăţii reprezintă urmarea ofertei reale urmate de consemnaţiune efectuată de apelanta pârâtă, prin intermediul executorului judecătoresc cu scopul de a stinge un litigiu în curs şi reprezintă un act de dispoziţie pentru care era necesar un mandat special conform art. 1536 C. civ.
Dacă exercitarea retractului litigios s-a realizat printr-un mandatar special, aşa cum rezultă din chiar cuprinsul notificării aflate la fila 156 dosar recurs, respectiv prin administratorul societăţii, numita L.A., faptul material al plăţii a fost realizat de o terţă persoană, fără mandat din partea apelantei pârâte.
Împrejurarea că ulterior persoana care a făcut plata a dat o declaraţie prin care a susţinut că plata a fost făcută în numele societăţii SC L.T. & D. I. SRL, este lipsită de relevanţă deoarece confirmarea mandatului trebuia făcută de către mandant şi nu de către mandatar, conform art. 1546 alin. (2) C. civ.
De altfel, în speţă, dată fiind necesitatea existenţei unui mandat special, impusă de art. 1536 alin. (1) C. civ., precum şi valoarea plăţii, care este mai mare de 250 lei, era obligatorie existenţa unui mandat special în formă scrisă, nefiind aplicabile dispoziţiile privind mandatul tacit.
Condiţiile art. 1402 C. civ., nu sunt îndeplinite nici sub aspectul plăţii reale a cesiunii şi spezelor contractului.
Nu poate fi primită apărarea apelantei pârâte în sensul că simpla propunere a retractului litigios chiar neînsoţită de plată este suficientă pentru atingerea litigiului în acest mod.
Prin reglementarea retractului litigios legiuitorul a urmărit a combate specula asupra proceselor şi a pune capăt litigiilor judiciare.
Pentru a atinge acest scop, plata trebuie să fie efectivă. De altfel, acest lucru rezultă expres din textul art. 1402 C. civ., care vorbeşte de numărarea preţului şi nu de oferta scriptică făcută de retractant.
Or, conform expertului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiuni depuse de expertul tehnic contabil B.V.L., totalul obligaţiilor de plată ale debitorului o reprezenta suma de 5.138.782.687 lei vechi, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar recurs (trecând peste viciul privind calitatea persoanei care face plata) este de numai 5.134.016.065 lei, ceea ce înseamnă că apelanta pârâtă nu a îndeplinit nici cerinţa privind plata integrală a preţului real al cesiunii, spezelor contractului şi a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit preţul cesiunii.
În preţul retractului, trebuie incluse contrar susţinerilor apelantei pârâte şi cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu şi nu generarea unui nou şir de litigii.
De altfel, aceste cheltuieli se includ în spezele contractului, opinia fiind întâlnită în doctrina juridică (Matei B. Cantacuzino – Elementele Dreptului civil).
În ceea ce priveşte data calculării dobânzilor şi a celorlalte sume aferente contractului de vânzare-cumpărare cu prilejul întocmirii raportului de expertiză, părţile au încheiat o minută prin care au căzut de acord asupra faptului că această dată este de 6 noiembrie 2003 şi nu 8 noiembrie 2003, aşa cum din eroare s-a reţinut în încheierea de şedinţă.
Având în vedere că aceste condiţii privind exercitarea retractului litigios trebuiau îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea fie şi a unei singure condiţii determinând imposibilitatea ca instanţa să stingă litigiul luând act de exercitarea retractului litigios, se va respinge cererea de retract litigios formulată de apelanta-pârâtă SC L.T. & D. SRL.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC L.T. & D. SRL solicitând în principal modificarea ei în sensul de a se lua act de retractul litigios, a se admite apelul şi a se schimba în tot hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca urmare a exercitării retractului şi a întrunirii în aceeaşi persoană – respectiv recurenta – atât a calităţii de reclamant cât şi a aceleia de pârât.
În subsidiar, recurenta a arătat că în situaţia în care s-ar reţine că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor legate de retractul litigios, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se învederează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1403 C. civ., dar şi a art. 315 C. proc. civ., prin nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare.
Se mai susţine că s-a făcut o interpretare greşită şi a obiectului dedus judecăţii, întrucât litigiul nu îl constituie pretenţiile cuprinse în litigiul pornit de SC L.T. & D. I. SRL în dosarul nr. 135351/1997 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti unde s-a pronunţat hotărârea de expedient.
Or, obiectul acestui litigiu îl formează acţiunea completată şi precizată prin care se solicită de către SC V.U. SRL repunerea părţilor în situaţia anterioară prin readucerea în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, modificarea cărţii funciare în concordanţă cu capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară precum şi evacuarea din spaţiile respective.
Se mai susţine că nu au fost respectate chiar dispoziţiile deciziei de casare iar raţionamentul şi condiţia instanţei de apel sunt contrare legii.
Or, susţine recurenta, a statua că drepturile vândute nu sunt litigioase, împotriva constatărilor exprese ale instanţei de casare şi împotriva celor constatate de judecătorul sindic şi chiar împotriva declaraţiilor părţilor, este evident nelegal cu atât mai mult, cu cât susţinerea caracterului nelitigios al drepturilor vine din partea intimatului C.G., el însuşi declarant al dobândirii unor drepturi litigioase.
Astfel recurenta solicită din perspectiva acestui motiv de recurs, a se înlătura considerentele nelegale din hotărârea recurată în legătură cu inadmisibilitatea exercitării retractului litigios pe motiv că nu am avea de-a face cu drepturi litigioase.
O altă critică vizează neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1093 alin. (2) C. proc. civ., greşita interpretare a regulilor mandatului şi a dispoziţiilor art. 1991 C. civ., inclusiv a art. 1546 alin. (2) C. civ., precum şi faptul că motivarea instanţei de apel este contradictorie şi cu elemente străine de natura pricinii, fiind astfel prezent motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Din această perspectivă se arată că instanţa de apel putea lesne constata faptul că O.P. era chiar şi administrator al SC L.T. & D. I. SRL, aşa cum rezultă din înregistrările publice ale registrului Comerţului.
Recurenta mai susţine că instanţa de apel a făcut şi o interpretare greşită a probelor administrate, legate de procură, de declaraţia autentică a lui O.P. şi a faptului că a fost atacată chiar Decizia de casare cu două contestaţii în anulare, unde a fost reiterată şi chestiunea plăţii preţului de către o altă persoană.
Criticile recurentei sub aspectul nerespectării deciziei de casare, vizează faptul că instanţa de apel a refuzat practic să execute obligaţia ce îi revenea (potrivit deciziei de casare şi anume să verifice şi să stabilească suma ce se datorează cu titlu de retract litigios pe baza datelor furnizate de expertiză.
În aceeaşi idee se mai susţine că nu poate fi considerată ca început al curgerii dobânzii data de 6 noiembrie 2000 pentru suma reprezentând întregul preţ pentru simplul motiv că, începutul plăţii preţului se situează la 6 decembrie 2003 pentru rata de 2.600.000 lei vechi şi 30 decembrie 2003 pentru rata de 648.000.000 lei vechi.
Recurenta susţine că nu este legală nici concluzia instanţei potrivit căreia dobânda la întregul preţ se va calcula începând cu data încheierii contractului, indiferent dacă preţul s-a plătit sau nu la momentul încheierii acestuia, deoarece ar însemna o îmbogăţire fără justă cauză a concesionării şi o încălcare a dispoziţiilor art. 1402 C. civ.
O altă greşeală de interpretare a dispoziţiilor art. 1402 C. civ. o face instanţa de apel atunci când statuează că în preţul retractului trebuie incluse şi cheltuielile de judecată, dat fiind împrejurarea că scopul exercitării retractului este stingerea prezentului litigiu şi nu generarea unui nou şir de litigii.
Se mai susţine că în oferta consemnată deja la CEC este cuprinsă în plus o sumă de cel puţin 207.417.651 lei dobânzi nedatorate.
Or, susţine recurenta, dacă instanţa de apel consideră că ar mai fi diferenţe de achitat trebuia să pună în vedere acest aspect şi să constate dacă recurenta este dispusă să achite aceste diferenţe, şi numai apoi să ia o decizie în privinţa retractului litigios.
Se mai susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. întrucât nu s-a acordat cuvântul părţilor.
Intimatul C.G. prin întâmpinarea depusă la filele 25 - 36 s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel soluţia consacrată de dispoziţiile sus evocate, are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând astfel obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.
Ca atare, modul de interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui principiu de drept în condiţiile determinate de instanţa de recurs prin Decizia de casare, este obligatorie pentru judecătorii fondului iar instanţa determinată să rejudece cauza nu poate să le înlăture nici măcar în baza rolului activ şi nici măcar pe ideea că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Prin prisma celor expuse şi raportat la recomandările obligatorii ale deciziei de casare nr. 5973 din 16 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, instanţa de apel a aplicat întocmai dispoziţiile deciziei de casare, respectându-se astfel dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Cum Decizia de casare vizează verificarea doar a condiţiilor de exercitare a retractului litigios, instanţa de apel a examinat acest aspect prin prisma actelor şi probelor de la dosar raportat la condiţiile prevăzute de art. 1402-1403 C. civ.
Din perspectiva acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a examinat cauza şi motivele de apel invocate şi prin prisma principiului tantum devolutum, quantum apellatum.
Nu este întemeiată nici susţinerea recurentei legată de o motivare neconvingătoare a hotărârii sau că aceasta cuprinde elemente străine pricinii.
Astfel motivarea unei hotărâri este o problemă de conţinut şi nu de volum, motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situaţii particulare de speţă, în cadrul procedurilor generale şi abstracte ale unei legi, iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanţă.
Or, din perspectiva celor expuse, hotărârea instanţei de apel îndeplineşte cerinţele şi exigenţele art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
Instanţa de apel a analizat neincidenţa dispoziţiilor art. 1402 C. civ. raportat la neîndeplinirea condiţiilor retractului litigios, precum şi la neîndeplinirea dispoziţiilor art. 1536 alin. (2) C. civ.
Expertiza efectuată în cauză (şi răspunsul la obiecţiuni) de experta B.V.L. conchide fără posibilitate de echivoc că totalul obligaţiilor de plată ale debitorului îl reprezintă suma de 5.138.782.687 lei ROL, iar conform recipisei aflate la fila 167 dosar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din recurs, este de numai 5.134.016.065 lei ROL, nefiind astfel îndeplinită cerinţa legală prevăzută de art. 1402 C. civ. privind plata integrală a preţului real al cesiunii, spezelor contractului şi a dobânzii din ziua în care cesionarul a plătit preţul cesiunii.
Or, această situaţie în care sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ., revenea pârâtei, şi în care expertiza tehnică stabileşte existenţa unei diferenţe în ce priveşte obligaţiile de plată ale debitorului, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii în ce priveşte neincidenţa dispoziţiilor art. 1402-1403 C. civ. ce reglementează retractul litigios.
Susţinerea recurentei legată de greşita interpretare a probelor dosarului, nu se circumscrie în nici unul din motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Astfel din perspectiva celor expuse, a neincidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta SC L.T. & D.I. SRL împotriva deciziei nr. 425 din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3377/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3350/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
