ICCJ. Decizia nr. 3415/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3415/2010
Dosar nr. 5844/2/2007
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 230 din 21 mai 2001, notificatorii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I. au solicitat Serviciul Român de Informaţii restituirea în natură a imobilului compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrată la data de 20 februarie 2004, reclamanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I., formulată în contradictoriu cu Serviciul Român de Informaţii Bucureşti, au solicitat să se constate că imobilul situat în este deţinut de stat fără titlu valabil, că reclamanţii nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra acestuia şi că pârâtul îl deţine fără nici un fel de titlu.
Reclamanţii au solicitat, în principal, ca pârâtul să fie obligat să le restituie în natură imobilul şi, în subsidiar, ca acesta să fie obligat la emiterea unei decizii de restituire în natură a acestuia.
Prin Decizia nr. 19117 din 17 martie 2004, pârâtul Serviciul Român de Informaţii a respins cererea de restituire în natură, justificat de faptul că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 440 din 1 decembrie 1949 şi Decizia nr. 9262/1953 a Sfatului popular al Capitalei iar, în prezent, acesta este inclus într-un complex unitar cu destinaţie specială, fiind un imobil nou care aparţine domeniului public al statului şi este destinat activităţilor de interes public, conform art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 1).
Prin aceeaşi decizie, pârâtul a stabilit valoarea echivalentă a imobilului la suma de 6.018.678.086 lei, în limita căreia a propus acordarea de măsuri reparatorii către reclamanţi (art. 2).
La termenele de judecată din 16 aprilie 2004 şi 14 mai 2004, reclamanţii şi-au completat acţiunea, solicitând să se dispună anularea deciziei emisă în soluţionarea notificării, mai sus arătate, şi obligarea pârâtului la restituirea în natură, în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului, iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să le facă o ofertă de restituire prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, cu luarea în considerare a valorii reale a imobilului, care este valoarea de circulaţie stabilită printr-o expertiză.
Prin sentinţa civilă nr. 1024 din 23 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins contestaţia precizată, cu motivarea că imobilul solicitat de reclamaţi face parte, în prezent, dintr-un imobil nou, fiind exceptat de la restituirea în natură.
Referitor la capătul de cerere privind valabilitatea titlul statului, instanţa a reţinut împrejurarea că acţiunea în revendicarea aceluiaşi imobil formulată de reclamanţi a fost respinsă, prin decizie irevocabilă, constatându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil în baza Decretului nr. 10/1951.
Tribunalul a apreciat că reanalizarea valabilităţi titlului statului nu se impune, ţinând cont de modificările legislativ apărute, precum şi de poziţia procesuală a pârâtului, acesta recunoscând dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Cererea subsidiară a reclamanţilor de acordare de despăgubiri sub formă de echivalent bănesc a fost, de asemenea, apreciată ca neîntemeiată, având în vedere procedura specială prevăzută de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, procedură pe care reclamanţii trebuie să o urmeze.
Prin Decizia nr. 143A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX civilă şi de proprietate intelectuală, a admis apelul declarat de reclamaţii C.R.D.L. şi R.I. şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia formulată de aceşti reclamanţi, a anulat Decizia nr. 19117/2004 şi a obligat pârâtul să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat sector 1, compus din teren în suprafaţă de 748,83 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.D. la 24 iunie 2005 şi construcţia existentă pe acesta.
Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă contestaţia formulată de R.E.M. pentru lipsa calităţii procesuale active
În motivarea deciziei, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului R.E.M., instanţa a reţinut că acesta nu figurează nici în calitate de persoană care a formulat notificare, nici în cuprinsul deciziei contestate.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că pârâtul nu contestă dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor asupra imobilului, care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 2503/1919, figura iniţial pe str. V. nr. 3 şi D. nr. 4, cu menţiunea că, în prezent, acest imobil face curte comună cu terenul din fosta proprietate situată în str. D. nr. 8, regăsindu-se la adresa din str. D. nr. 6-8.
Instanţa de apel a mai apreciat că Decretul de expropriere nr. 440/1949 şi Decretul nr. 111/1951 nu pot constitui un titlu valabil în înţelesul dat de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi deci că imobilul nu poate face parte din domeniul public sau privat al statului, declararea sa ca fiind de utilitate publică fiind lipsită de eficienţă juridică odată ce intrarea în proprietatea statului a avut loc fără titlu valabil.
Totodată, instanţa a reţinut că principiul instituit prin dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 este cel al restituirii în natură a imobilelor, indiferent în posesia cui se află în prezent, iar excepţiile de la acest principiu sunt de strictă interpretare, precum şi faptul că, în raport de probele administrate, nu are elemente pe baza cărora să reţină incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a mai reţinut că legiuitorul a edictat, în considerarea destinaţiei speciale a unor imobile, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare, cu referire la imobilul în litigiu, urmează a fi avută în vedere la punerea în executare a deciziei de restituire în natură.
Prin Decizia nr. 2386 din 15 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamantele C.R.D.L. şi R.I. şi de pârâtul SRI Bucureşti, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare curţii de apel.
Instanţa de recurs a reţinut că nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt relative la identificarea şi evaluarea construcţiei pentru care instanţa de apel a dispus restituirea în natură, fapt care impune efectuarea unei expertize tehnico-judiciare în specialitatea construcţii, în scopul stabilirii cu claritate a faptului dacă imobilul fost proprietatea autoarei reclamantelor, situat în str. D. nr. 6 (număr care, în prezent nu mai există conform comunicărilor Primăriei municipiului Bucureşti) se identifică sau este încorporat în actualul imobilul din str. D. nr. 6 - 8.
Instanţa de recurs a concluzionat că identificarea construcţiei pentru care se solicită restituirea în natură se impune şi în scopul analizării incidenţei asupra raportului juridic dedus judecăţii a dispoziţiilor art. 16 şi art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 137A din 07 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX civilă şi de proprietate intelectuală, a admis apelul declarat de reclamanţii C.R.D.L., R.E.M. şi R.I., a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis contestaţia, a anulat Decizia contestată şi a obligat pe pârâtul Serviciul Român de Informaţii să restituie în natură reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti str. D. nr. 6 sector 2 compus din teren în suprafaţă de 748,83 mp şi construcţie compusă din demisol, parter, 2 etaje, în suprafaţă construită de 222,76 mp, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză specialitatea construcţii efectuat de expertul L.C.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut că Statul Român a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, întrucât decretul de expropriere invocat în justificarea preluării contravenea normelor legale de la acea vreme, deposedarea nefiind realizată cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, cerinţă impusă prin dispoziţiile art. 8 din Constituţia din anul 1948, care garantau dreptul de proprietate privată.
Instanţa a mai reţinut că nici actul de preluare emis în baza Decretului nr. 111/1951 nu poate fi considerat un titlu valabil, deoarece caracterul de bun abandonat se stabilea în baza unei proceduri judiciare, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens, împrejurări ce nu au fost dovedite.
Faţă aceste aspecte, instanţa de apel a apreciat, prin interpretarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 154/2001 privind organizarea Serviciului Român de Informaţii în coroborare cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că imobil în litigiu nu poate fi considerat ca aparţinând domeniului public sau privat al statului cât timp acesta nu a intrat în mod valabil în proprietatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să solicite restituirea sa în natură.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că pârâtul nu se încadrează în categoria instituţiilor publice prevăzute în Anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001, cu menţiunea că, oricum, problema aplicării dispoziţiilor art. 16 din lege nu împiedică restituirea, întrucât vizează etapa punerii în executare a hotărârii de restituire.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Serviciul Român de Informaţii, invocând incidenţa art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul susţine instanţa de apel porneşte de la o falsă premisă, anume apreciază ca fiind relevantă pentru soluţionarea pricinii stabilirea valabilităţii titlului statului, deşi această verificare este irelevantă în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 impun doar condiţia preluării abuzive a imobilului de către stat, pentru ca imobilul să cadă sub incidenţa acestui act de reparaţie.
Pârâtul susţine că această verificare nici nu se mai justifica a fi făcută cât timp a înţeles să recunoască calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii cât timp a recunoscut caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către stat, în înţelesul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cu toate acestea, pârâtul susţine că se impunea concluzia potrivit cu care imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza unui titlu valabil, anume în baza Decretului de expropriere nr. 440/1949, aceasta întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu califică exproprierea ca fiind un titlu nevalabil, însă instituie excepţii de la restituirea în natură a imobilelor care au fost preluate de stat prin expropriere şi care, ulterior preluării, au fost transformate, cum este cazul imobilul în litigiu.
În motivarea criticii de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi ale Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3 la această lege.
Pârâtul afirmă că, în raport de dispoziţiile 116 alin. (2) din Constituţia României şi ale Legii nr. 1/1998, contrar celor statuate de instanţa de apel, se încadrează în categoria autorităţilor administraţiei publice centrale la care se referă dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul invocă contradicţia strecurată în considerentele hotărârii recurate sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 16 din lege, în sensul că deşi se reţine că nu s-ar încadra în categoria autorităţilor publice la care se referă acest text de lege, instanţa argumentează că obligaţia fostului proprietar de a menţine afectaţiunea imobilului, prevăzută de acest text de lege, se impune a fi analizată în cadrul procedurii execuţionale.
Pârâtul reiterează apărarea potrivit cu care Decizia de soluţionare a notificării a fost emisă în concordanţă cu prevederile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 şi ale H.G- nr. 498/2003, cu menţiunea că astfel de decizii, conform art. 3 alin. (2) din H.G- nr. 250/2001, îşi păstrează valabilitatea, caz în care apreciază că trimiterea de către instanţele de fond la dispoziţiile art. art. 19 din Legea nr. 10/2001 este nelegală.
Totodată, pârâtul reiterează situaţia de fapt a imobilului în litigiu, anume că acesta face curte comună cu terenul din str. D. nr. 8 şi că este afectat unui obiectiv militar special şi zonei sale de protecţie, zonă de securitate I - conform art. 98 lit. a) din HG nr. 585/2002, constituind un complex militar special, cu construcţii de suprafaţă şi supraterane, cu menţiunea că terenul rămas liber, prin raportare la HG nr. 585/1996 privind Regulamentul General de Urbanism, nu poate fi afectat în viitor cu construcţii noi.
Analizând criticile formulate de pârât, care se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţa de apel:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea iniţială a legii) măsurile reparatorii ce se puteau acorda persoanelor îndreptăţite se stabileau numai în echivalent în cazul în care imobilul preluat de stat „a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat, dacă părţile nu au convenit altfel".
Dispoziţia legală menţionată a fost însă abrogată prin prevederile art. 1 pct. 40 din Legea nr. 247/2005, lege care a introdus dispoziţii legale noi privitoare la imobilele construcţii care au suferit transformări între momentul preluării de stat şi momentul formulării notificării, anume dispoziţiile art. 181 , devenit art. 19 după republicare.
Potrivit dispoziţiilor art. 19 din lege, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora li se acordă/propun măsuri reparatorii prin echivalent în situaţia în care imobilelor construcţii „le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial şi dacă părţile nu convin altfel" [alin. (1)] şi li se restituie în natură, în suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului, „dacă acestora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare".
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială a legii, în situaţia imobilelor ocupate, printre altele, de instituţiile publice, foştilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent, cu excepţia situaţiei prevăzută de alin. (4) al articolului, anume în cazul în care se stabilea că imobilele au fost preluate de stat fără titlu, caz în care se restituiau în natură.
La rândul lor, dispoziţiile art. 16 alin. (1)-(4) din lege au fost modificate prin art. 1 pct. 37 din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, în sensul instituirii obligativităţii restituirii în natură şi a imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, cu obligaţia pentru fostul proprietar sau moştenitorii săi de a menţine afectaţiunea construcţiilor pe o perioadă de timp.
Întrucât, pe planul dreptului intertemporal, dispoziţiile legii noi sunt obligatorii şi de imediată aplicare, instanţele investite cu judecata contestaţiilor îndreptate împotriva dispoziţiilor emise în soluţionarea notificărilor de entităţile deţinătoare, aveau obligaţia de a da eficienţă şi de a le aplica raporturilor juridice deduse judecăţii.
În speţa supusă analizei, se constată că Decizia de soluţionare a notificării, anume Decizia nr. 19117 a fost emisă de pârât la data de 17 martie 2004, adică anterior modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Cum însă, judecata contestaţiei îndreptate împotriva acestei decizii s-a desfăşurat şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod corect instanţele de fond nu au mai primit apărările pârâtului relative la aplicarea dispoziţiilor art. 18 lit. c) şi art. 16, în redactarea iniţială a legii şi, pe cale de consecinţă, pentru considerentele mai sus arătate, nu pot fi primite nici criticile formulate de pârât prin intermediul recursului referitoare la acest aspect.
În acest context al analizei, este de menţionat că problema valabilităţii titlului statului a fost tratată de instanţele de fond ca răspuns la apărarea invocată de pârât în justificarea legalităţii dispoziţiei emise cu privire la soluţionarea notificării, dispoziţie emisă însă sub imperiul Legii nr. 10/2001 în redactarea iniţială, adică în forma avută anterior modificărilor ce i-au fost aduse prin Legea nr. 247/2005.
În aceste condiţii, reţinând şi că pârâtul nu contestă, astfel cum afirmă şi prin recurs, calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 şi art. 4 din lege, sau caracterul abuziv al deposedării autoarei lor de imobil, în sensul art. 2 din lege, Înalta Curte are a verifica doar criticile relative la soluţia de restituire în natură a imobilului de către instanţa de apel şi, dată fiind destinaţia acestuia invocată de pârât, pe cele relative la necesitatea menţinerii afectaţiunii imobilului în caz de retrocedare, în conformitate cu dispoziţiile actuale ale art. 16 din lege.
Or, referitor la măsura restituirii în natură a imobilului se constată că pârâtul nu dezvoltă critici de nelegalitate, fundamentate pe interpretarea şi aplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, critici de natură să susţină afirmaţia potrivit cu care nu se justifica restituirea în natură a imobilului.
Simpla împrejurare de fapt invocată, anume că fosta construcţie de care autoarea reclamanţilor a fost deposedată de stat ar fi inclusă, în prezent, într-un complex unitar şi funcţional de clădiri care ar aparţine domeniului public al statului, complex care ar constitui un obiectiv militar şi ar fi afectat unor activităţi de interes public, nu este natură, în lipsa dovedirii cerinţei prevăzute de art. 19 alin. (1) din lege (referitoare la adăugarea pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, de noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial) să justifice primirea criticii formulate de pârât.
Totodată, împrejurarea de fapt invocată de pârât, în sensul că parte din terenul de care au fost deposedaţi autorii reclamanţilor, în caz de retrocedare, nu ar putea fi ocupat cu construcţii noi, în considerarea locului situării şi a planurilor urbanistice ale zonei, nu constituie, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, un impediment pentru restituirea sa în natură.
Relativ la destinaţia construcţiei, potrivit menţiunilor expertizei întocmită de arhitect L.C. - fila 251 apel - se constată că în prezent „imobilul nu este ocupat cu personal" şi că „încăperile nu sunt mobilate", destinaţia iniţială a imobilului fiind de laborator de analize medicale.
În atare condiţii, cât timp pârâtul, care este o autoritate a administraţiei publice centrale, în sensul dispoziţiilor din Anexa 2 lit. a) pct. 3, nu a dovedit că, în prezent, imobilul are una din destinaţiile arătate în anexă şi că ar fi necesar şi afectat exclusiv şi nemijlocit unei activităţi de interes public, în mod just instanţele de fond au statuat că nu se pot pronunţa cu privire la acest aspect şi că el se impune a fi verificat cu ocazia punerii în executare a dispoziţiei de restituire.
Ca atare, cât timp dispoziţiile art. 16 din lege nu interzic restituirea în natură a imobilelor prevăzute în anexa 2 şi cât timp pârâtul nu a dovedit care este actuala destinaţie a imobilului în litigiu, el nu poate invoca cu succes, în scopul obţinerii casării hotărârii recurate, apărarea potrivit cu care instanţele de fond nu au dispus cu privire la menţinerea afectaţiunii imobilului.
Aşa fiind, cum Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi cum contradicţia strecurată în considerentele acesteia, referitoare la calitatea pârâtului de instituţie publică, în sensul Anexei nr. 2 lit. a) pct. 3, a fost corectată prin prezenta hotărâre, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii de pârât, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut şi că pârâtul nu a dezvoltat prin recurs critici care să se încadreze în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Aceasta, întrucât, actul juridic dedus judecăţii şi asupra căruia s-au pronunţat instanţele de fond a fost o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar pretinsa denaturare nu poate fi fundamentată, astfel cum greşit susţine pârâtul, pe faptul constatării nevalabilităţii titlului statului, constatare care, de altminteri, nu era de natură să influenţeze soluţia pronunţată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Serviciul de Informaţii Externe împotriva deciziei nr. 137/A din 7 iulie2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3419/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3412/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
