ICCJ. Decizia nr. 3380/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3380/2010
Dosar nr. 33974/3/2007
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii P.A., P.G. şi P.F. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general solicitând obligarea acestuia să soluţioneze notificarea nr. 1174 din 2 mai 2001, prin care au cerut a li se acorda despăgubiri pentru imobilul compus din teren şi construcţie situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii - întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 - reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii autoarei T.G.P., care a dobândit proprietatea imobilului, conform actului autentificat sub nr. 30424 din 10 iulie 1926 transcris sub nr. 8858/1926 la Tribunalul Ilfov şi că acesta a fost expropriat prin Decretul nr. 266/1980 - poziţia 9 din tabelul anexă la decret.
Reclamanţii au precizat că deşi s-au întocmit formele pentru stabilirea şi plata despăgubirilor legale, pentru construcţia demolată, acestea nu au fost plătite nici până în prezent.
Mai arată reclamanţii că, deşi au notificat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile.
Prin sentinţa nr. 380 din 17 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea, a dispus obligarea pârâtului să soluţioneze notificarea nr. 1174/2001, prin care să se acorde despăgubiri pentru imobilul mai sus identificat, compus din teren în suprafaţă de 915 mp şi construcţia demolată de 32,74 mp, cu plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de fond şi-a motivat soluţia potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, incidente în cauză, care stabilesc că, imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 , precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condiţiile prezentei legi.
Alin. (2) al art.1 stipulează că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar art. 25 alin. (1) stipulează că, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Tribunalul a reţinut că, întrucât imobilul nu mai există în starea sub care a fost deţinut cu titlu de proprietate de autoarea reclamanţilor, fiind afectat în întregime de detalii de sistematizare, neputând fi restituit în natură, va obliga pârâtul să emită o decizie prin care să soluţioneze notificarea, în sensul de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, criticând soluţia primei instanţe, în sensul că termenul de 60 de zile are caracter de recomandare, depăşirea lui putând fi sancţionată, cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care acest termen a fost depăşit în mod culpabil, susţinând că, în speţă, nu a fost dovedită atitudinea culpabilă.
Au fost aduse critici privind nelegalitatea sentinţei, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată referitoare la momentul depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe procesuale a acestuia.
Prin Decizia nr. 173/A din 05 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârât şi l-a obligat pe acesta, la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 lei către reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a apreciat că modificarea adusă art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005 nu este aplicabilă în speţă, deoarece la data depunerii notificării acest text de lege nu era modificat, astfel că obligaţia corelativă a pârâtului de a răspunde notificării s-a născut sub incidenţa legii vechi, fiind supusă dispoziţiilor acesteia.
Instanţa de apel a reţinut că modificarea art. 23 nu trebuie interpretată, în sensul că unitatea deţinătoare a imobilului poate soluţiona notificarea ce i-a fost adresată, oricând, şi nu înlăuntrul termenului de 60 de zile, pentru că, altfel prevederile legale invocate ar rămâne tară efect şi a apreciat că, indiferent de data de la care se calculează termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuia să răspundă notificării, acesta a fost depăşit.
Cum apelantul-pârât nu a comunicat reclamanţilor notificatori, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, dacă mai este necesară completarea dosarului administrativ, iar la solicitarea instanţei de a comunica stadiul soluţionării notificării a arătat că acesta este complet şi urmează a fi soluţionat, criticile sunt nefondate.
Modalitatea de a se răspunde notificării adresată de persoana îndreptăţită, cât şi termenul în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde notificării, sunt imperative şi nu au caracter de recomandare, astfel că lipsa răspunsului reflectă o atitudine culpabilă a pârâtului.
A fost respinsă ca nefondată şi critica privind lipsa culpei procesuale a pârâtului, instanţa de apel apreciind că nu există niciun temei legal pentru a înlătura aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind legală măsura de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Decizia nr. 173/A din 05 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a făcut obiectul criticilor promovate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general, care a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.
Criticile recurentului-pârât au fost încadrate în drept, în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se referă la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul momentului de la care curge termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire şi se arată că acesta are două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 din Legea nr. 10/2001).
Astfel, se susţine că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, iar în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate, acesta curge de la data depunerii actelor.
Cu privire la măsurile reparatorii, în criticile formulate de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul general se susţine că reclamanţilor le incumbă obligaţia de a depune dovezi, în sensul că nu le-au fost acordate despăgubiri la momentul preluării imobilului, ceea ce în speţă nu a fost dovedit de către aceştia.
O altă critică promovată de recurent se referă la cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată, acordate de instanţă şi se solicită reducerea acestora, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în forma aplicabilă până la 2 septembrie 2005 (fost art. 22) actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau de acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Este de observat că, termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două date de referinţă, fie de la data depunerii notificării, în cazul în care toate înscrisurile necesare soluţionării notificării au fost depuse, fie de la data depunerii tuturor actelor doveditoare, termenul fiind prorogat prin acordul tacit al părţilor, însă, în acest din urmă caz, numai dacă se comunică părţii interesate că documentaţia depusă nu este suficientă.
In speţă, instanţa de apel a apreciat corect că termenul de 60 de zile are caracter imperativ, lipsa răspunsului la notificare reprezentând o atitudine culpabilă a persoanei deţinătoare, care afectează dreptul şi interesele reclamanţilor, care s-au adresat instanţei de judecată pentru a solicita obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei motivate.
Ulterior modificării art. 23 din Legea nr. 10/2001, termenul limită prevăzut de acest text pentru depunerea actelor doveditoare şi anume "data soluţionării notificării" este exclusiv aplicabil pentru faza administrativă de soluţionare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21 din acelaşi act normativ, de emiterea unei decizii/dispoziţii de către organele de conducere ale unităţii deţinătoare a imobilului.
In absenţa unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicţională a contestaţiei, în cadrul căreia se realizează controlul legalităţii deciziei urmează, sub aspectul probaţiunii, regulile procesual civile de drept comun, iar titularul notificării poate complini lipsa actelor doveditoare din faza administrativă.
In cazul dedus judecăţii, lipsa răspunsului entităţii învestite cu soluţionarea notificării echivalează cu refuzul restituirii acestuia, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptăţit de a se adresa instanţei. Acest drept este consfinţit şi de art. 21 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că nicio lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea căreia i s-a adresat notificarea este obligată să o soluţioneze în termen de 60 de zile de la depunerea acestora sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestora, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită nu sunt suficiente, unitatea respectivă să refuze „sine die", soluţionarea notificării.
Nici motivul de recurs ce vizează nedovedirea de către reclamanţi a încasării despăgubirilor nu poate fi analizat, această critică fiind invocată direct în recurs, fără a face obiectul examinării în calea devolutivă de atac a apelului, fiind formulată omisso medio.
Critica formulată de recurentul-pârât privind aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariilor avocaţilor, conform cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, nu este întemeiată, întrucât în apel nu a fost solicitată reducerea acestor cheltuieli.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge recursul făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 173/A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3375/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3329/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
