ICCJ. Decizia nr. 3382/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3382/2010
Dosar nr. 38289/3/2007
Şedinţa publică din 1 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 2 noiembrie 2007, S.M. şi I.K.(fostă M.) au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Primăria Municipiului Bucureşti, să constate că imobilul din Bucureşti, sector 2 a fost preluat abuziv de către stat precum şi calitatea lor de persoane îndreptăţite la obţinerea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului.
În motivarea cererii introductive, reclamanţii au învederat instanţei că imobilul a aparţinut autoarei lor M.M. şi a fost abuziv preluat de stat prin Decizia nr. 111 din 31 decembrie 1977 emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974, care nu i-a fost comunicată fostei proprietare.
Reclamanţii au mai arătat, că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de către Primăria Municipiului Bucureşti în sensul emiterii unei decizii sau dispoziţii motivate.
Precizându-şi acţiunea, la 29 noiembrie 2007, reclamanţii au mai solicitat instanţei să dispună restituirea în natură a imobilului care urmează a le fi lăsat în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1918 din 19 decembrie 2008 a admis excepţia lipsei de interes şi a respins în consecinţă primul capăt de cerere formulat de reclamanţi.
A admis excepţia inadmisibilităţii. A respins capetele 2 şi 3 de cerere, ca fiind inadmisibile.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut ca fiind lipsit de interes primul capăt de cerere, vizând constatarea preluării abuzive a imobilului, prin raportare la caracterul inadmisibil al acţiunii ce face obiectul capetelor 2 şi 3 din cerere, îndreptate împotriva Municipiului Bucureşti.
Astfel, se arată, în condiţiile în care imobilul în litigiu, face obiectul Legii nr. 10/2001 în procesul de aplicare al acestui act normativ, primul aspect analizat este cel al caracterului abuziv al preluării.
Or, în speţă, reclamanţii nu au urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, procedură în care se analizează şi valabilitatea titlului statului. Simpla invocare a calităţii de proprietar al imobilului, fără a formula o notificare în temeiul legii speciale, este lipsită de finalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Apelul formulat de reclamanţi, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 347 din 25 mai 2009 a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, pe fond, Tribunalului Bucureşti.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă, că tribunalul a apreciat greşit asupra lipsei de interes în formularea primului petit al cererii introductive întrucât simpla dovadă a împrejurării că aceştia nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, justifică acest interes.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, conferă competenţa instanţelor de judecată de a stabili valabilitatea titlului statului.
Tot astfel, se mai arată, deşi reclamanţii au invocat două temeiuri juridice, prima instanţă nu s-a preocupat a stabili cadrul procesual cu care a fost investită, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 echivalează cu îngrădirea accesului la justiţie şi golirea de conţinut a celei mai energice acţiuni reale imobiliare care, permite compararea titlurilor şi stabilirea celui care este preferabil, ceea ce ţine de esenţa revendicării.
Este citată, în fundamentarea soluţiei de admitere a apelului, practica C.E.D.O. respectiv hotărârea din 13 ianuarie 2009 dată în cauza Faimblat contra României, precum şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia, în situaţia în care există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează.
- demersul judiciar al reclamanţilor nu poate fi circumscris decât dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, invocat de altfel de către aceştia ca temei juridic al acţiunii;
- s-a apreciat greşit asupra încălcării Protocolului nr. 1 adiţional la C.E.D.O., neputându-se susţine că reclamanţii nu au avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât aveau posibilitatea de a urma calea prevăzută de legea specială în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului. Astfel, termenul pentru depunerea notificărilor a fost prelungit succesiv, tocmai pentru a da posibilitatea celor aflaţi în situaţii identice de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege;
- din perspectiva deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materia Legii nr. 10/2001, Decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea obligatorie a procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, cu excluderea procedurii de drept comun.
Recursul urmează a se admite, în considerarea argumentelor ce succed.
Temeiul de drept indicat de reclamanţi în sprijinul cererii introductive formulată la 2 noiembrie 2007 – ce se regăseşte şi în cererea precizatoare depusă la termenul din 11 decembrie 2008 – îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale art. 480 C. civ. şi ale Legii nr. 213/1998.
În cuprinsul acţiunii, cât şi al cererii precizatoare, reclamanţii fac repetate trimiteri la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitând instanţei să constate calitatea lor de persoane îndreptăţite la restituire, în temeiul acestei legi speciale de reparaţie, invocând în mod neechivoc în sprijinul dovedirii calităţii lor procesuale active, prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din actul normativ mai sus citat.
În sprijinul aceloraşi cereri, reclamanţii au învederat instanţei că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluţionată până la data iniţierii demersului judiciar, făcând referire expresă la termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege şi la practica instanţelor potrivit căreia, absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz care trebuie cenzurat de către instanţe (a se vedea f. 1-3 şi 11-18 dosar nr. 38289/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
În consecinţă, în mod corect instanţa fondului, în acord cu precizările reclamanţilor, a stabilit cadrul procesual ca fiind în limitele procedurii speciale instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, simpla invocare ca temei juridic al acţiunii şi a unor alte dispoziţii din materia codului civil, neputând conduce la o dublă calificare juridică a litigiului care, în virtutea principiului electa una via non datur recursus ad alteram, nu poate fi guvernat şi de legea specială şi de dreptul comun, în vederea realizării aceloraşi pretenţii.
În susţinerea acestei confuzii, instanţa de control judiciar motivează, de altfel fără legătură cu cauza, prin considerente ample, despre admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcându-se trimitere la decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date, în reglementarea unor alte probleme de drept decât cele care ar putea fi luate în discuţie în cauza de faţă.
Astfel, în cauza Faimblat contra României, ce a vizat, în procedura naţională, respingerea cererii pentru prematuritate, Curtea Europeană nu a contestat „marja de apreciere" de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative prealabile accesului concret şi efectiv la o instanţă.
Ceea ce a sancţionat instanţa europeană în cazul mai sus citat şi altele asemenea, nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic şi iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat de funcţionarea ineficientă – la data soluţionării acelor cauze – a Fondului Proprietatea.
Ca atare, parcurgerea procedurilor administrative, nu prezintă prin ea însăşi „o problemă" din perspectiva Convenţiei, în condiţiile în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective.
Greşit au fost interpretate de către instanţa de control judiciar şi dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat tranşant că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale ale cărei dispoziţii pot fi înlăturate doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, prevalenţa legii speciale este dată de aplicarea principiului specialia generalibus derogant, evocat şi în argumentarea deciziei mai sus enunţate.
Or, în speţă, aşa cum corect a reţinut instanţa fondului, reclamanţii nu au urmat procedura administrativă instituită prin dispoziţiile legii speciale, în sensul că nu au formulat o notificare, deşi în cererea introductivă şi cea precizatoare au afirmat că au notificat entitatea deţinătoare, pentru ca ulterior – a se vedea încheierea din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – să recunoască faptul că notificarea depusă la dosar, nu le aparţine.
Tot astfel, reclamanţii nu se pot prevala nici de existenţa, în patrimoniul lor a unui „bun" în sensul Convenţiei, respectiv a unei hotărâri judecătoreşti anterioare prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite cu consecinţa modificării deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanţi împotriva hotărârii instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 347 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanţii K.(M.)I. şi M.S. împotriva sentinţei nr. 1918 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3383/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3381/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
