ICCJ. Decizia nr. 3419/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3419/2010
Dosar nr. 1966/111/2008
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin notificarea nr. 15/E din 15 mai 2001, F.A. a solicitat să i se aplice dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în legătură cu apartamentul nr. 16 situat în municipiul Oradea, înscris în C.F. 28046 Oradea, sub nr. top 4788/11/16 şi care a fost proprietatea sa în cotă de ½ părţi indivize - cotă pe care o evaluează la suma de 160 milioane lei vechi, imobil pe care l-a dobândit ca bun comun împreună cu fosta sa soţie, B.E. (recăsătorită K.).
Notificatorul a susţinut că imobilul a fost preluat de stat prin deciziile nr. 6/1983 (fără plata de despăgubiri) şi nr. 23/1983 (cu plata unei despăgubiri în sumă de 40.000 lei), ambele emise în aplicarea Decretului nr. 223/1974.
Prin dispoziţia nr. 7860 din 28 septembrie 2007, Primarul Municipiului Oradea a respins cererea de restituire în natură a imobilului, motivat de faptul că a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale (art. 1) şi a propus acordarea de despăgubiri notificatorului pentru întregul imobil situat la adresa mai sus arătată, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (art. 2), dispunând înaintarea documentaţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.
Prin dispoziţia nr. 886 din 22 februarie 2008, Primarul municipiului Oradea a revocat dispoziţia nr. 7860/2007, mai sus arătată (art. 5) şi, constatând imposibilitatea restituirii în natură, a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, doar pentru cota sa de ½ părţi indivize din imobilul în litigiu, ce se identifică în C.F. 28046 Oradea, sub nr. top 4788/11/16.
Prin contestaţia înregistrată la data de 5 mai 2008, reclamanţii F.A. şi F.E. au cerut anularea dispoziţiei nr. 886 din 22 februarie 2008.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut că pârâtul a revocat în mod greşit dispoziţia nr. 7860/2008, întrucât reclamantul F.A., în calitate de coproprietar devălmaş asupra imobilului preluat de stat, era îndreptăţit la restituirea întregului imobil şi nu doar în cotă de ½ părţi indivize.
Prin încheierea de şedinţă din 5 noiembrie 2008, la cererea reclamanţilor, tribunalul a dispus introducerea în proces, în calitate de pârât şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin „note de şedinţă – Precizări", depuse cu ocazia dezbaterilor în fond, reclamantul F.A. a solicitat să se constate că temeiul de drept al cererii deduse judecăţii îl constituie şi „legislaţia comunitară, jurisprudenţa şi Hot. CEDO", relative la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea şi a susţinut că se impune obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata unei despăgubiri în sumă de 60.000 Euro pentru imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 110 din 18 martie 2009, Tribunalul Bihor, secţia civilă a respins contestaţia formulată de reclamanţii F.A. şi F.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Oradea, ca nefondată, precum şi cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că apartamentul în litigiu a constituit proprietatea comună a soţilor F.A. şi F.E. şi că a fost preluat de stat din patrimoniul acestora, în aplicarea Decretului nr. 223/1974, în cotă de câte ½ părţi indivize.
Instanţa a constatat, totodată, că fosta soţie a reclamantului, F.E., nu a formulat notificare în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care, în mod corect pârâtul, constatând că a propus, din eroare, acordarea de despăgubiri reclamantului F.A. pentru întregul imobil, deşi era îndreptăţit să primească despăgubiri doar pentru cota sa de proprietate, de ½ părţi indivize, a dispus revocarea primei dispoziţii şi emiterea celei contestate în prezenta cauză.
Totodată, instanţa a reţinut că judecata cauzei se desfăşoară în cadrul şi limitele impuse prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Referitor la precizarea adusă acţiunii prin notele scrise, instanţa a reţinut că stabilirea şi acordarea despăgubirilor în materia Legii nr. 10/2001 se face de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, în procedura prevăzută de Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu menţiunea că, potrivit art. 4 din OUG nr. 81/2007, în cadrul procedurii legale menţionate, se pot acorda şi sume de bani în numerar, în limita sumei de 500.000 lei, motiv pentru care argumentul referitor la nefuncţionalitate Fondului Proprietatea nu este temeinică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul F.A. care a reiterat argumentele pentru care apreciază că era îndreptăţit să obţină despăgubiri pentru întregul imobil şi nu doar pentru cote de ½ părţi indivize.
Reclamantul confirmă că fosta sa soţie nu a formulat notificare însă susţine că intenţiona ca, după restituirea în natură a imobilului sau plata despăgubirii, să se desocotească cu aceasta în funcţie de contribuţia avută de fiecare la dobândirea imobilului.
Totodată, reclamantul a susţinut că atâta timp cât în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că Fondul Proprietatea nu este funcţional, în speţă, se impunea obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor ce i se cuvin.
Prin Decizia civilă nr. 149/A din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia mixtă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Oradea.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că reclamantul a dedus judecăţii o cerere în despăgubire pentru cota de ½ părţi indivize din imobilul preluat de stat din patrimoniul său, drept care i-a fost recunoscut prin dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Oradea, dispoziţie „ce face obiectul prezentei plângeri la Legea nr. 10/2001".
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că practica sa judiciară constantă, întemeiată pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional (cauzele Radu contra României, Porţeanu contra României; Străinu contra României; Togănel şi Grădinaru contra României), este în sensul că foştilor proprietari deposedaţi de imobile şi nedespăgubiţi de stat li se cuvin despăgubiri calculate la valoarea de piaţă a imobilelor de care au fost deposedaţi, despăgubiri care se impun a fi plătite de pârâtul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român.
Aşa fiind, instanţa de apel a statuat că Tribunalul Bihor trebuia să reţină ca temei juridic al cererii reclamanţilor prevederile din Convenţie şi condamnările României mai sus enunţate şi să trimită cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Oradea.
Aceasta, întrucât Tribunalul Bihor nu are competenţa materială de a soluţiona în primă instanţă cererile în despăgubire întemeiate pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o atare competenţă revenind instanţelor de drept comun, care sunt judecătoriile.
În raport de noua calificare juridică dată acţiunii deduse judecăţii, instanţa de apel a statuat şi că pârâtul Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, potrivit prevederilor art. 2 şi art. 3 pct. 48 din HG nr. 386/2007, are calitate procesuală pasivă, calitate care îi incumbă, potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007, şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul Statul Român susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 3 pct. 48 din HG nr. 386/2007, participă în raporturile juridice ca subiect de drepturi şi obligaţii, prin Ministerul Finanţelor, cu excepţia cazurilor în care legea desemnează anumite organe în acest scop.
Pârâtul susţine că în materia Legii nr. 10/2001, cu unele excepţii anume prevăzute de lege, nu are calitate procesuală pasivă şi, respectiv, că în procedura de plată a despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptăţite, reprezentarea sa nu se realizează prin Ministerului Finanţelor, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Anume, pârâtul susţine că, potrivit dispoziţiilor legii de reparaţie mai sus menţionate, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, calitate procesuală pasivă are primarului localităţii care deţine imobilul sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (conform dispoziţiilor HG nr. 1068 din 5 septembrie 2007) sau Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pârâtul afirmă că în speţa supusă analizei calitate procesuală pasivă are doar Primarului municipiului Oradea, entitate care deţine imobilul în litigiu şi care a soluţionat notificarea formulată de reclamantul F.A., constatare care se impune cu atât mai mult cu cât reclamantul a înţeles să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în sensul că a dedus judecăţii o contestaţie (formulată cu depăşirea termenului legal) îndreptată împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării emisă de această entitate.
Totodată, pârâtul susţine că este eronată şi lipsită de orice temei constatarea instanţei de apel potrivit cu care tribunalul nu era competent să judece litigiul în primă instanţă.
Referitor la argumentarea instanţei de apel, în sensul aplicării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pârâtul susţine că nu poate reţine că legislaţia adoptată în scopul despăgubirii persoanelor deposedate de imobile de statul comunist ar încălca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, cu menţiunea că atâta timp cât fondurile băneşti alocate pentru plata unor astfel de despăgubiri nu s-au constituit la nivelul Ministerul Finanţelor, nu se justifică interesul pentru obligarea acestei instituţii la plată.
Pârâtul susţine, totodată, că argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate nu sunt în concordanţă cu legislaţia naţională şi ignoră faptul că, în prezent, Fondul Proprietatea este funcţional iar în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2007 se plătesc despăgubiri băneşti persoanelor îndreptăţite, şi invocă, la rândul său, jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că în această materie, a Legii nr. 10/2001, nu are calitate procesuală pasivă.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că se impune a fi primit pentru următoarele motive:
În drept, procesul civil este guvernat de principiile disponibilităţii, contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor, inclusiv de principiul respectării dreptului la apărare.
Principiile menţionate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pe viitor, Convenţie), potrivit cu care, orice persoană, fie parte reclamantă, fie parte pârâtă, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
Principiul disponibilităţii semnifică posibilitatea părţilor de a dispune cu privire la obiectul procesului (adică de dreptul material) şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, ceea ce înseamnă că judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în raport de limitele învestirii de către părţile litigante.
Caracterul public al procedurii civile, cu excepţia fazei deliberării, este menit să asigure un proces echitabil prin protejarea justiţiabililor împotriva arbitrariului judecătoresc iar aplicarea sa poate fi limitată doar în mod excepţional.
La rândul său, contradictorialitatea dezbaterilor este un principiu fundamental al dreptului procesual civil, întrucât impune judecătorului obligaţia de a pune în dezbaterea contradictorie a părţilor toate elementele de care depinde soluţionarea cauzei.
Încălcarea acestor principii semnifică încălcarea însăşi a substanţei dreptului la apărare şi pune instanţa de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar în limitele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., cu consecinţa casării în totalitate a hotărârii şi reluării judecăţii.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamanţii F.A. şi F.E. au învestit Tribunalul Bihor cu judecata unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei nr. 886 din 22 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Oradea, posibilitate procedurală prevăzută de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţiile legale menţionate se stabileşte şi competenţa de soluţionare a contestaţiilor în primă instanţă, anume în favoarea secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Aşa fiind, rezultă că Tribunalul Bihor s-a pronunţat în mod corect asupra contestaţiei formulată de reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din lege, atât cu respectarea principiului disponibilităţii cât şi a dispoziţiilor legale relative la competenţa materială de primă instanţă.
Totodată, se constată că tribunalul s-a pronunţat şi asupra cererii formulată de reclamanţi, ca petit subsidiar contestaţiei, prin care au solicitat obligarea pârâtului Statului Român la plata de despăgubiri băneşti pentru întregul imobil preluat de stat, sub motiv că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu ar asigura o despăgubire efectivă, anume tribunalul a reţinut că atâta timp cât judecata cauzei se desfăşoară în cadrul procesual prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu poate fi primită iar Statul Român nu poate sta ca pârât în proces.
În apel, se constată că instanţa, cu depăşirea limitelor impuse de prevederile art. 292 C. proc. civ., fără a solicita vreun fel de precizări reclamanţilor şi fără a pune în discuţia publică a părţilor, a statuat direct în considerentele deciziei că acţiunea dedusă judecăţii nu este o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ci o acţiune în despăgubire, de drept comun, îndreptată de reclamanţi împotriva Statului Român.
În raport de noua calificare dată cererii, instanţa de apel a statuat că revine Judecătoriei Oradea, ca instanţă de drept comun, competenţa materială de a o soluţiona litigiul în primă instanţă.
În justificarea acestei concluzii, instanţa a invocat jurisprudenţa sa constantă în această materie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului relativă la lipsă de eficienţă a mecanismului de acordare a despăgubirilor instituit prin dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Or, calificarea juridică a acţiunilor formulate în justiţie se face de judecătorul cauzei după regulile prevăzute de dispoziţiile procesuale civile aparţinând dreptului intern ca, de altminteri, şi verificarea şi stabilirea competenţei materiale de soluţionare, în primă instanţă, a litigiului şi nu în raport de jurisprudenţa unei anumite instanţe.
Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (pe viitor, Curtea) nu poate constitui, prin ea însăşi, temei de drept a unei acţiuni în justiţie, fiind necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţei Curţii.
În atare condiţii, constatând că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor procedurale relative la calificarea acţiunii deduse judecăţii şi la necompetenţa materială a tribunalului de a judeca litigiul, în primă instanţă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârât, a casa Decizia recurată şi a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, instanţa de trimitere se va pronunţa cu privire la criticile formulate de apelant în legătură soluţia dată de prima instanţă asupra contestaţiei formulată împotriva dispoziţiei nr. 886 din 22 februarie 2008 a Primarului municipiului Oradea, critici care vizează stabilirea întinderii dreptului de proprietate pentru care reclamantul pretinde că este îndreptăţit să primească măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.
Totodată, instanţa va statua, în raport de limitele investirii prin apel şi de soluţia primei instanţe, dacă este permisă, din punct de vedere procesual, alăturarea unei cereri subsidiare, în despăgubire bănească formulată împotriva unei alte persoane decât emitentul dispoziţiei care face obiectul contestaţiei, contestaţie care îmbracă caracterul unei căi de atac îndreptată împotriva actului emis în procedura prealabilă, şi va statua în ce măsură operează cu privire la această cerere prorogarea de competenţă în favoarea instanţei prevăzută de art. 26 alin. (3).
În soluţionarea apelului, instanţa de trimitere va avea în vedere şi celelalte critici formulate de pârât prin recurs, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bihor împotriva deciziei nr. 149/A din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3420/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3415/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
