ICCJ. Decizia nr. 3422/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3422/2010
Dosar nr. 7306/105/2008
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7306/105/2008, reclamanta N.V., în calitate de unica moştenitoare a defunctei M.S.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Ploieşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună admiterea cererii formulată de autoarea sa prin notificarea din 07 august 2001 şi să se constate dreptul acesteia de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv şi imposibil de restituit în natură, situat în Ploieşti, P-ţa V., fosta str. I.V.S., jud. Prahova, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, a arătat că este unica moştenitoare a defunctei M.S.M. - decedată la 31 iulie 2007, conform certificatului de legatar din 25 octombrie 2007, aceasta din urmă formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru o parte din imobilul preluat abuziv de stat, notificare nesoluţionată nici până în prezent.
A mai arătat reclamanta că obiectul notificării sus-menţionate a vizat construcţia cu destinaţie comercială - prăvălie şi terenul aferent în suprafaţa de 500 m.p., ocupat în prezent de blocul Centru Civic şi de spaţii verzi, situate în Ploieşti, P-ţa V., fostă str. I.V.S., judeţul Prahova.
Imobilul construcţie a fost edificat de tatăl notificatoarei – D.G.Ş. în anul 1931 şi preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, în anexa la decret figurând însă, numai D.G.G. şi nu şi D.G.Ş., deşi terenul şi construcţia de pe el au fost moştenite de cei doi fraţi de la tatăl lor, iar prăvălia a fost construită de D.G.Ş., astfel încât la momentul preluării bunului, ambii fraţi erau proprietarii acestuia.
A precizat reclamanta că autoarea sa, M.S.M., este persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, fiind unica moştenitoare a tatălui său – D.G.Ş., decedat la 13 mai 1967 şi a unchiului său D.G.G., proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat.
Tribunalul Prahova, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 482 din 24 februarie 2009, prin care a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit actelor existente la dosar, în anul 1932, imobilul din Ploieşti, str. L., figura pe numele moştenitorilor defunctului D.C.G., respectiv D.G.Ş. şi D.G.G.
Potrivit anexei la Decretul nr. 92/1950, imobilul compus din 4 apartamente situat în Ploieşti, str. I.V.S. (fosta str. L.), a fost trecut în proprietatea statului din anexa la Decret reieşind că acest imobil a fost preluat de la D.G.G.
Din certificatul de calitate de moştenitor din 2 septembrie 1997, de pe urma defunctului D.G.Ş. a rezultat că a rămas ca unică moştenitoare, în calitate de fiică, M.S.M., moştenită la rândul său de reclamanta N.V. căreia, în calitate de legatar universal îi revine întreaga masă succesorală.
A mai reţinut Tribunalul că, după apariţia Legii nr. 10/2001, defuncta M.S.M. a formulat notificare prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul compus din spaţiu comercial, parter cu o cameră, etaj cu 2 camere unde se aflau un spaţiu productiv şi subsol, pe o suprafaţă construită de cca. 50 m.p. şi terenul aferent cca. 640 m.p.
Instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a demonstrat că autoarea sa, M.S.M. ar fi avut calitatea de moştenitoare a unchiului D.G.G. iar pe de altă parte, din niciun înscris depus la dosar nu reiese că proprietar al imobilului era şi defunctul D.G.Ş., în condiţiile în care ultimul act care îi vizează pe ambii fraţi datează din anul 1941, dată de la care nu mai există nicio dovadă care să ateste că cei doi fraţi au continuat să rămână proprietarii imobilului până la momentul exproprierii.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis potrivit deciziei nr. 145 din 8 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. În consecinţă, a fost schimbată în tot soluţia de primă instanţă şi pe fond, admisă cererea. S-a constatat dreptul reclamantei de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul (compus din construcţie, formată din trei locuinţe şi un spaţiu comercial, teren în suprafaţă de 552 m.p.), situat în Ploieşti, Piaţa V., fostă str. I.V.S., jud. Prahova.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, analizând probele administrate în ambele faze procesuale, că imobilul ce a făcut obiectul notificării numitei M.S.M. a fost proprietatea lui D.G.G. şi D.G.Ş., unchiul şi, respectiv, tatăl notificatoarei (ambii moştenitori ai defunctului D.C.G.).
S-a făcut dovada, de către reclamantă, a existenţei în patrimoniul autorilor notificatoarei, anterior naţionalizării, a imobilelor pentru care s-a formulat cererea de acordare a despăgubirilor, funcţionând prezumţia că la momentul preluării de către stat, ambii fraţi erau coproprietari.
De aceea, împrejurarea că în anexele decretului de expropriere apare numai unul dintre (D.G.G., cu 4 apartamente) nu are nicio relevanţă juridică.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât în materia Legii nr. 10/2001, dovada proprietăţii imobiliare cunoaşte reguli derogatorii, regimul probaţiunii fiind unul mai puţin exigent faţă de dreptul comun.
În acelaşi timp, în cauză s-a făcut dovada calităţii succesorale a notificatoarei de pe urma defunctului D.G.Ş. (tatăl acesteia), conform certificatului de moştenitor (din 2 septembrie 1997), precum şi de pe urma defunctului D.G.G. (unchi), potrivit certificatului de stare civilă.
Cu privire la această din urmă succesiune s-au reţinut şi prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, care operează repunerea în termenul de acceptare a moştenirii prin efectul notificării transmise în termen.
În ce o priveşte pe reclamantă, aceasta are calitatea de legatar universal al notificatoarei, conform certificatului de legatar (din 25 octombrie 2007), justificându-şi astfel, legitimarea procesuală şi îndreptăţirea la măsuri reparatorii.
Prin încheierea din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea de îndreptare eroare materială şi de lămurire a dispozitivului deciziei formulată de reclamantă, care a susţinut existenţa unor inadvertenţe în privinţa alcătuirii imobilului pentru care s-a constatat îndreptăţirea la măsuri reparatorii.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că în decizia de apel nu s-a strecurat nicio eroare materială, care să cadă sub incidenţa art. 281 C. proc. civ. De asemenea, dispozitivul hotărârii este clar şi susceptibil de punere în executare, fără a se pune problema vreunei lămuriri a înţelesului, întinderii sau aplicării acestuia.
I. Primăria Municipiului Ploieşti a declarat recurs împotriva deciziei, susţinând caracterul nelegal al soluţiei din perspectiva modalităţii de apreciere asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, mai exact, asupra existenţei coproprietăţii celor doi fraţi – D.G.Ş. şi D.G.G. – la momentul naţionalizării imobilului.
Astfel, deşi s-a demonstrat într-adevăr, că în anul 1931 s-a dat permisiune lui D.G.Ş. să construiască o casă cu parter şi etaj, în continuare nu s-a făcut dovada că bunul ar fi rămas coproprietatea celor doi fraţi.
În aceste condiţii, nu s-a probat calitatea de persoană îndreptăţită de pe urma lui D.G.G.
II. Reclamanta N.V. a formulat recurs împotriva deciziei şi a încheierii din 10 decembrie 2009.
Cu privire la decizie, criticile au vizat următoarele aspecte:
- În mod greşit, în dispozitiv, s-a constatat dreptul apelantei-reclamante la măsuri reparatorii, în loc de a se constata dreptul notificatoarei M.S.M., aşa cum de altfel, se reţine în considerentele hotărârii.
- În mod eronat instanţa de apel a stabilit componenţa construcţiei pentru care a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, reţinând că respectiva construcţie ar fi formată din trei locuinţe şi un spaţiu comercial, aspecte pe care nici reclamanta şi nici notificatoarea nu le-au susţinut şi nu le-au pretins.
Din înscrisurile depuse în susţinerea pretenţiilor rezultă, dimpotrivă, că imobilul era construit pe trei nivele (subsol-pivniţă, parter şi etaj), pe o suprafaţă de 26,50 m.p. Întreaga construcţie avea destinaţie comercială, motiv pentru care în borderoul general al recenzorului din 1941 era înregistrată ca întreprindere comercială.
Ca atare, în dispozitivul hotărârii trebuia să fie corect menţionată componenţa construcţiei şi descrisă corespunzător, elementele fiind necesare Comisiei Centrale pentru cuantificarea corectă a despăgubirilor.
În drept, au fost indicate dispoz. art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
2) Criticile îndreptate împotriva încheierii din 10 decembrie 2009 au reiterat aspectele referitoare la indicarea greşită a alcătuirii construcţiei şi la consecinţele ce decurg de aici, pe planul determinării despăgubirilor ce se datorează reclamantei şi care urmează a fi stabilite de către Comisia Centrală.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
I. Recursul Primăriei Municipiului Ploieşti este nefondat.
Astfel, susţinând greşita apreciere asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, recurentul pretinde că nu s-ar fi demonstrat în cauză subzistenţa stării de coproprietate asupra imobilului în ce-i priveşte pe fraţii D.G. şi Ş., până la momentul naţionalizării şi că nu s-a depus certificat de moştenitor de pe urma lui D.G. (astfel încât în privinţa acestuia nu este demonstrată calitatea de succesor).
Critica este nefundamentată juridic sub un dublu aspect.
Pretinzând că din înscrisurile depuse nu rezultă şi dacă ulterior anului 1931 a subzistat starea de coproprietate - până la data preluării imobilului în patrimoniul statului, recurentul tinde în fapt, la răsturnarea sarcinii probaţiunii şi la demonstrarea de către reclamantă a unui fapt negativ (că nu a fost sistată starea de coproprietate).
Or, în materie de probaţiune, sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).
Aceasta înseamnă că pârâtul, în măsura în care avea elemente în legătură cu existenţa unei alte modalităţi a dreptului de proprietate (decât cea a coproprietăţii) sau cu existenţa unui alt titular, trebuia să probeze (în caz contrar, simpla afirmaţie fiind lipsită de consecinţe juridice: idem est non esse aut non probari).
Critica vizând nedemonstrarea calităţii de moştenitor de pe urma lui D.G.G. are caracter formal, câtă vreme recurentul nu face referire şi nu demonstrează caracterul nelegal al considerentelor deciziei din apel pe acest aspect.
Astfel, instanţa a reţinut în mod corect că, potrivit certificatelor de stare civilă depuse la dosar s-a făcut dovada vocaţiei succesorale a notificatoarei de pe urma lui D.G.G. şi că prin aplicarea dispoz. art. 4 din Legea nr. 10/2001, operează oricum repunerea în termenul de acceptare a succesiunii prin efectul cererii de restituire.
Fără să combată aceste argumente, recurentul susţine doar că nu s-a depus certificatul de moştenitor, ignorând dispoziţiile speciale ale art. 4 din Legea nr. 10/2001, aplicabile la speţă şi pe care de altfel, instanţa şi-a fundamentat soluţia vizând calitatea de persoană îndreptăţită a notificatoarei de pe urma unchiului (D.G.G.).
În consecinţă, criticile formulate de către pârât sunt nefondate şi recursul va fi respins ca atare.
II) Recursul declarat de reclamantă vizează deopotrivă, aspecte care nu se pot constitui în motive de nelegalitate şi altele care fiind justificate, impun soluţia de casare cu trimitere.
- Astfel, este eronată susţinerea recurentei-reclamante, conform căreia în dispozitivul hotărârii trebuia menţionată ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii notificatoarea M.S.M. şi nu reclamanta.
Având a se pronunţa asupra unor pretenţii deduse judecăţii, instanţa a verificat temeinicia acestora în persoana reclamantei, cea căreia îi aparţine demersul judiciar şi care a declanşat în cauză procedura jurisdicţională.
Faptul că dreptul subiectiv, în valorificarea căruia a fost transmisă notificarea potrivit Legii nr. 10/2001, a aparţinut lui M.S.M., nu o transformă în mod automat, pe plan procesual, în reclamantă (calitate care este dobândită doar de către cel care exercită dreptul de chemare în judecată).
Acest lucru nici nu este posibil, câtă vreme la data introducerii acţiunii M.S.M. era decedată, astfel încât, exhibând calitatea de legatar universal faţă de aceasta, reclamanta şi-a justificat legitimarea procesuală în cauză.
Or, în calitate de “continuator al personalităţii defunctului”, succesorul (în speţă, legatarul universal) este considerat că ia locul acestuia, preluându-i drepturile şi obligaţiile.
Ca atare, pe plan procesual a dobândit calitatea de parte reclamanta, iar nu autoarea acesteia, fiind corectă soluţia instanţei de verificare şi constatare a temeiniciei pretenţiei în raport de persoana care a învestit-o.
De altfel, prin critica formulată, recurenta îşi neagă propriul demers judiciar, pentru că, în măsura în care nu şi-ar fi justificat legitimarea şi posibilitatea valorificării drepturilor ce au aparţinut autoarei, era fără eficienţă, în ce o priveşte, împrejurarea că notificatoarea a deţinut în patrimoniu dreptul la măsuri reparatorii.
- Critica recurentei este însă întemeiată şi va fi primită în consecinţă, pe aspectul modalităţii în care instanţa a identificat imobilul pentru care se datorează măsurile prin echivalent.
Astfel, potrivit notificării transmise, autoarea reclamantei a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din spaţiu comercial, parter cu o cameră, etaj cu 2 camere şi subsol (depozit), situat pe o suprafaţă construită de aproximativ 50 m.p. şi cu un teren aferent de 640 m.p.
Contestaţia formulată a vizat valorificarea aceloraşi pretenţii, cu referire la actele ataşate notificării şi care demonstrau aceeaşi alcătuire a imobilului.
În aceste condiţii, pronunţarea instanţei de apel, care constată îndreptăţirea reclamantei la măsuri reparatorii pentru construcţia formată din trei locuinţe, un spaţiu comercial şi teren în suprafaţă de 552 m.p., s-a făcut în afara limitelor învestirii.
Referirea din dispozitivul hotărârii, la raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, nu justifică adoptarea soluţiei, câtă vreme identificarea imobilului realizată de expert contravine descrierilor făcute de parte în conţinutul notificării şi de asemenea, celor rezultate din actele doveditoare ale dreptului de proprietate.
Or, în aceste condiţii, instanţa trebuia să observe că elementele de fapt ale pricinii nu sunt pe deplin lămurite şi să ordone în consecinţă probele necesare.
Astfel cum se susţine prin motivele de recurs, identificarea corespunzătoare a imobilului este într-adevăr, importantă, având în vedere că în funcţie de aceasta se procedează la evaluare de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei şi încheierii de lămurire a dispozitivului urmează să fie admis, ambele casate şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
La reluarea judecăţii se vor administra probe suplimentare pentru identificarea imobilului ce a făcut obiectul notificării şi pentru care se datorează măsuri reparatorii prin echivalent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva încheierii din 10 decembrie 2009 a deciziei nr. 145 din 8 octombrie 2009 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care le casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Ploieşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3423/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1030/2010. Civil → |
|---|
