ICCJ. Decizia nr. 3437/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3437/2010
Dosar nr. 2994/99/2006
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 1019 din 16 mai 2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta T.N. în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut că reclamanta a contestat Dispoziţia nr. 257 din 3 februarie 2006 emisă de pârât solicitând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 982 mp situat în Iaşi, sau acordarea în compensare a unui alt teren echivalent ca suprafaţă şi valoare. Din probele administrate în cauză, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 275 din 3 februarie 2006 a fost soluţionată Notificarea nr. 714 din 8 noiembrie 2001, depusă la Biroul executor Judecătoresc A.C. cu sediul în Iaşi, înregistrată la Prefectura Judeţului Iaşi cu nr. 22128 din 26 noiembrie 2001 şi trimisă spre competentă soluţionare la Primăria Municipiului Iaşi - D.A.P.P.P. nr. 15684 din 3 septembrie 2003, prin care T.N. solicită acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul-teren în suprafaţă de 982 mp situat în Iaşi.
Analizându-se actele depuse de notificant şi constatându-se că acesta are calitatea de persoana îndreptăţită conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cu actul de vindere-cumpărare autentificat de notariatul de Stat al Oraşului Iaşi cu nr. 4855/528 din 25 octombrie 1958, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente pentru imobilul în suprafaţă de 982 mp, situat în Iaşi. Cu toate că prin notificare T.N. solicitase exclusiv acordarea de despăgubiri băneşti, prin procedura administrativă de soluţionare s-a analizat posibilitatea restituirii în natură a imobilului teren, în aplicarea principiului prevalentei restituirii în natură, însă prin raportare la schiţa topografică de suprapunere a fostei proprietăţi întocmită de personalul de specialitate din cadrul Secretariatului Tehnic al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001, s-a constatat că suprafaţa de teren este imposibil de restituit în natură.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că din totalul suprafeţei de 982 mp teren, suprafaţa ocupată de Palatul de Justiţie este de 87 mp, suprafaţa ocupată de post TRAFO 15 mp, iar suprafaţa ocupată de parcarea amenajată este de 880 mp.
Suprafaţa propusă de expert pentru restituire în natură către reclamantă (anexa 1 A la raportul de expertiză) este situată parţial pe parcarea amenajată, iar restul reprezintă spaţii asfaltate afectate construcţiilor.
In condiţiile în care terenul în cauză este ocupat de construcţii şi parcare amenajată instanţa a constatat dispoziţia pârâtei ca fiind temeinică şi legală, pe cale de consecinţă respingând acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta T.N. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
A susţinut apelanta că instanţa de fond a respins acţiunea fără a motiva hotărârea şi a prezentat punctele de vedere ale părţilor omiţând unele din solicitările reclamantei.
Astfel, apelanta arată că a învederat instanţei faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, păstrându-şi calitatea de proprietar, că este îndreptăţită la restituirea în natură, faptul că primirea imobilului în proprietate se va face cu obligaţia menţinerii afectaţiunii iar noul proprietar este beneficiarul chiriei.
Instanţa de fond a amintit doar expertiza topo, deşi aceasta este una dintre probele importante care pot duce la soluţionarea corectă a cauzei.
Instanţa a luat în considerare doar suprafeţele de teren ocupate de Palatul de Justiţie, parcare şi postul Trafo, fără a face referire la modul de trecere a terenului în proprietatea statului şi la lipsa autorizaţiei de construire pentru Palatul de Justiţie.
Mai arată apelanta că instanţa nu a făcut nici o referire la regimul juridic al terenului şi al construcţiei şi nu a analizat propunerile experţilor de a-i fi atribuită în proprietate o altă suprafaţă de teren în compensare, ca de altfel nici solicitarea sa făcută în şedinţa publică din 9 mai 2007.
Instanţa nu a motivat în fapt şi în drept hotărârea, nu a făcut referire la forţa probantă a probelor administrate în cauză şi nu a respectat, consideră apelanta, regulile gramaticale de morfologie şi sintaxă. Astfel, deşi instanţa a fost atenţionată să se abţină întrucât terenul se află sub Palatul de Justiţie, cererea nu a fost luată în considerare şi mai mult, instanţa a întrebat reprezentantul reclamantei dacă înţelege să formuleze cerere de strămutare sau de recuzare, solicitare la care răspunsul său a fost negativ.
Nu s-au solicitat probe în apel.
Deşi legal citată cu menţiunea de a depune întâmpinare intimata nu şi-a desemnat un reprezentant care să precizeze poziţia sa faţă de apelul declarat de reclamantă.
Curtea de Apel Iaşi prin Decizia civilă nr. 161/A din 29 octombrie 2007 a respins apelul ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 275 din 3 februarie 2006 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale - Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul situat în Iaşi, motivat de faptul că terenul poate fi restituit în natură sau prin compensare fie cu alt teren fie prin compensare cu alte bunuri sau servicii.
Curtea a reţinut că expertiza efectuată în cauză de experţii I.G. şi M.D., aflată la filele 103, 162 fond, necontestată de reclamanta-apelantă, evidenţiază faptul că fosta proprietate a reclamantei, reprezentată de teren în suprafaţă de 982 mp este ocupată de parcare amenajată (880 mp), postul TRAFO (17 mp) şi de clădirea Palatului de Justiţie (87 mp). Pentru această construcţie expertul a precizat că există autorizaţia nr. 92 din 24 martie 1980 privind organizarea de şantier.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Curtea a mai constatat că terenul în litigiu nu este liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit în natură.
Din suprafaţa totală de 982 mp, parcarea ocupă o suprafaţă de 880 mp, postul TRAFO - 17 mp şi clădirea Palatului de Justiţie 87 mp.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 în toate cazurile entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate etc), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol; electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea). în cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren disponibile sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Având în vedere amenajările existente pe teren, amenajări ce ocupă în totalitate fosta proprietate T., Curtea a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins cererea reclamantei de restituire în natură a acestui teren.
In ceea ce priveşte parcarea în suprafaţă de 880 mp, s-a reţinut că aceasta reprezintă o amenajare de interes public, existenţa sa împiedicând includerea terenului în litigiu în sintagma „teren liber" şi în consecinţă restituirea lui în natură.
Referitor la Palatul de Justiţie, după anul 1970 şi pentru care s-a emis autorizaţia de organizare de şantier nr. 92 din 24 martie 1980, Curtea a reţinut că, lipsa autorizaţiei de construire nu este relevantă sub aspectul modalităţii de restituire a terenului afectat de această construcţie având în vedere atât întinderea acestei suprafeţe de teren (87 mp), împrejurarea că restul terenului în litigiu (855 mp) nu poate fi restituit în natură, nefiind liber, dar şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care, referindu-se la terenurile afectate de construcţii neautorizate, prevăd expres condiţia edificării acestora după data de 1 ianuarie 1990. Palatul de Justiţie a fost edificat înainte de 1 ianuarie 1990, autorizaţia de şantier datând din anul 1980.
Sub aspectul modalităţii de despăgubire a reclamantei nu are relevanţă juridică, de asemenea, faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, sau împrejurarea că o eventuală restituire în natură nu ar afecta destinaţia imobilului.
Obligaţia legală a menţinerii afectaţiunii imobilului, invocată de apelantă ca argument pentru restituirea în natură a terenului în litigiu, este prevăzută de legiuitor doar în situaţia imobilelor cuprinzând construcţii ce au destinaţiile arătate în anexa nr. 2 (grădiniţe, şcoli, tribunale, etc).
In speţă însă imobilul solicitat de reclamantă este un teren ocupat aproape în totalitate de o parcare amenajată iar faptul că suprafaţa de 87 mp teren din totalul de 982 mp se află sub Palatul de Justiţie nu este de natură a atrage aplicabilitatea prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii legale şi pentru a se naşte obligaţia menţinerii afectaţiunii imobilului este necesar ca imobilul solicitat a fi restituit în natură sa aibă una din destinaţiile prevăzute în anexa nr. 2 a Legii nr. 10/2001 şi să fie afectat exclusiv şi nemijlocit activităţii de interes public, condiţie prevăzută în mod expres de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din aceeaşi lege şi neîndeplinită în speţă.
In ceea ce priveşte cererea reclamantei de atribuirea în compensare a unui alt teren de valoare şi suprafaţă echivalentă, identificat de expert în raportul de expertiză, Curtea a avut în vedere precizările făcute de Primarul Municipiului Iaşi, aflate la filele 79-80 dosar fond, în cuprinsul cărora se arată că nu au fost identificate bunuri şi servicii disponibile a fi oferite în compensare.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dacă restituirea în natura nu este posibilă entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată sa acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă. In speţă, prin dispoziţia contestată intimata a acordat apelantei despăgubiri în temeiul legii speciale întrucât nici restituirea în natură şi nici măsura compensării nu era posibilă.
In ceea ce priveşte abţinerea s-au reţinut următoarele:
Abţinerea este reglementată de codul de procedură civilă pentru a proteja partea în acele situaţii, prevăzute de lege, în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv.
Împrejurarea că pe o parte din terenul în litigiu se află tribunalul investit cu soluţionarea cauzei nu este de natură a opri judecătorul să ia parte la judecarea acelei pricini. De altfel, nici reclamanta însăşi nu a înţeles să solicite strămutarea judecăţii la o alta instanţă pe acest temei sau să formuleze o cerere de recuzare a judecătorului.
In jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că imparţialitatea subiectivă se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o cauză trebuind dovedită (Cauza Piersack contra Belgiei).
Întrucât în cauză apelanta doar a sugerat existenţa unei atitudini părtinitoare, fără a o dovedi, corect s-a respins şi această critică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta T.N., invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- Nu s-a stabilit regimul juridic al terenului din cauza pendinte.
- Probatoriul administrat în cauză a fost analizat sumar şi în mod eronat s-a concluzionat că hotărârea instanţei fondului a fost corect motivată şi nu au fost corect analizate şi interpretate dispoziţiile legale ce vizează instituirea abţinerii judecătorilor de la judecata cauzei.
- Temeiul de drept a demersului judiciar îl constituie dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cum greşit s-a reţinut în hotărârea recurată.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru cele ce succed.
Recurenta critică hotărârea, invocând incidenţa dispoziţiilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
In ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 art. 7 C. proc. civ., se susţine prin motivele de recurs că, instanţa fondului nu a motivat hotărârea cu respectarea cerinţelor legale.
Pentru a se reţine incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă considerentele pe baza cărora şi-a întemeiat soluţia şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar.
Or, hotărârile pronunţate în speţa supusă analizei cuprinde atât motivele de fapt cât şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată şi, corect s-a reţinut că s-a putut exercita controlul judiciar asupra acestei hotărâri.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie.
Sub acest aspect recurenta nu a arătat prin motivele de recurs în ce constă schimbarea naturii actului juridic dedus în justiţie.
În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, iar instanţele de judecată, după o amplă analiză a cauzei pendinte a concluzionat corect că terenul în litigiu nu este liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001 pentru a putea fi restituit în natură.
Or, faţă de concluzia finală a instanţelor de judecată, este cert că în cauza pendinte nu poate fi reţinut motivul de nelegalitate ce vizează schimbarea actului juridic dedus judecăţii. Recurenta este nemulţumită de hotărârea pronunţată, iar simpla nemulţumire, fără a dovedi motivele de nelegalitate nu este suficientă pentru casarea unei hotărâri.
De asemenea, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au fost corect interpretate în sensul că, toate probele administrate în cauză au demonstrat cert că, terenul în cauză este ocupat de construcţii şi parcare amenajată, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prevăd că în asemenea cazuri nu poate fi respectat principiul prevalentei restituirii în natură ci se vor acorda măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la motivul de nelegalitate ce uzează incompatibilitatea judecătorului
Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ. „judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare".
Ipotezele acestui text au în vedere situaţiile clar definite, care nu pot fi extinse.
In cauza pendinte nu s-au produs dovezi în sensul că, judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei sunt incompatibili în sensul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
Cum în speţa supusă analizei nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenţi, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii T.N.R. şi T.A. împotriva deciziei civile nr. 161 din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3438/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3436/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
