ICCJ. Decizia nr. 3440/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3440/2010
Dosar nr. 34763/3/2007
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 octombrie 2007, reclamantele V.S. şi V.M. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să răspundă prin dispoziţie motivată la cererea lor de restituire a terenului de 300 mp situat în Bucureşti sector 3, prin emiterea unei dispoziţii motivate, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar în caz de imposibilitate de restituire în natură, emiterea unei dispoziţii de restituire prin echivalent conform Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 32 din 12 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte contestaţia şi a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamantelor dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 150 mp teren, la valoarea de 2584,16 lei stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expert T.V.
In considerentele sentinţei s-a reţinut că, prin raportul de expertiză întocmit în cauză, s-a identificat la adresa în litigiu o suprafaţă de 300 mp ca fiind în totalitate ocupată de lucrări de utilitate publică, blocuri de locuinţe, însă în cauză, reclamantele nu au probat decât un drept de proprietate asupra unei suprafeţe de 150 mp, prin depunerea contractului de vânzare cumpărare fără număr, deşi din actul de expropriere rezultă că li s-ar fi expropriat o suprafaţă de 300 mp.
Considerând că, pentru diferenţa de 150 mp solicitată, reclamantele nu au probat existenţa în patrimoniul autorilor lor a unui drept de proprietate şi având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, art. 25, art. 26 din aceeaşi lege, precum şi cele statuate prin Decizia nr. IX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în, soluţionarea recursului în interesul legii, tribunalul a apreciat că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate în parte, doar în ceea ce priveşte suprafaţa de 150 mp.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantele cât şi pârâtul, reclamantele criticând faptul că nu li s-a admis cererea de restituire pentru întreaga suprafaţă de 300 mp teren, susţinând că trebuiau aplicate prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât autorii lor au cumpărat prin două acte de vânzare-cumpărare diferite, câte 150 mp teren, însă nu deţin decât unul dintre aceste acte.
Pârâtul a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul neaplicării dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cap. V art. 16 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii potrivit cărora despăgubirile se stabilesc de Comisia Centrală, nu s-au administrat probe pe aspectul despăgubirilor acordate cu ocazia exproprierii, iar instanţa ar fi trebuit să aplice Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind vorba despre o dispoziţie emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 420 din 23 aprilie 2009 a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru 300 mp teren, în loc de 150 mp.
Deduce din contravaloarea măsurii reparatorii în echivalent valoarea actualizată a sumei de 17.884 lei primită ca despăgubire pentru expropriere.
In consecinţă s-a reţinut că din adresele de la filele 21 şi 35 dosar fond rezultă că la data exproprierii, autorii reclamantelor deţineau efectiv suprafaţa de 300 mp teren, această suprafaţă fiind menţionată în evidenţele fiscale începând cu anul 1959 şi până la expropriere, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 1088 din 21 noiembrie 1968, iar în tabelul anexă la decret, autorii reclamantelor figurează înscrişi cu întreaga suprafaţă de teren solicitată în acest proces.
Potrivit alin. (1) al art. 24, în absenţa unor probe contrare, existenta şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritatea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2), în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar, iar, în cauza de faţă, din anexa la decretul de expropriere rezultă că întinderea suprafeţei expropriate este de 300 mp şi individualizează ca proprietari pe autorii reclamantelor, astfel încât cererea acestora de acordare a măsurilor reparatorii pentru întreaga suprafaţă expropriată este întemeiată.
In ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul-pârât, s-a reţinut că este întemeiată critica referitoare la faptul că instanţa nu a aplicat prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabileşte prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcţii, din valoarea corespunzătoare a părţii din imobilul expropriat - teren şi construcţii - care nu se poate restitui în natură, întrucât din adresa nr. 9835 din 19 mai 2009 emisă de C.G.M.B. - A.F.I., rezultă că autorilor reclamantelor li s-au acordat despăgubiri cu ocazia exproprierii, în cuantum de 17.884 lei, astfel încât, în temeiul textului legal menţionat, cu ocazia emiterii titlului de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va deduce din valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent, stabilite prin expertiză dispusă în cauză, valoarea actualizată a despăgubirii primite cu ocazia exproprierii.
De asemenea, s-a mai constatat că este întemeiată şi critica pârâtului referitoare la competenţa legală pe care acesta o are în ceea ce priveşte soluţionarea notificării, întrucât Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are competenţa de a analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor şi de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul neaplicării în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv Titlul VII cap. 5, art. 16, precum şi art. 11 din Legea nr. 10/2001.
In şedinţa publică din 3 iunie 2010, intimaţii au invocat excepţia anulării recursului pentru nesemnarea cererii.
Înalta Curte având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. (instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii) va analiza cu prioritate excepţia anulării cererii de recurs ca nesemnată.
Semnătura este un element esenţial al cererii de recurs, fapt pentru care ea este sancţionată în mod expres cu nulitatea.
Este firesc să fie aşa, deoarece doar în măsura în care cererea de recurs este semnată se poate deduce şi voinţa neîndoielnică de a critica hotărârea şi de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil.
Lipsa semnăturii poate fi totuşi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii care sunt aplicabile şi în materia recursului.
Aşa fiind, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, recurentul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar dacă a fost prezent în instanţă în momentul invocării excepţiei de nulitate, în chiar acea şedinţă.
În cauza pendinte, excepţia nulităţii cererii de recurs pentru nesemnare a fost semnalată în şedinţa publică din 25 februarie 2010, când recurentul-pârât a fost lipsă.
Instanţa având în vedere existenţa şi a altor motive pentru amânarea cauzei, a dispus şi citarea recurentului cu menţiunea de a se prezenta în instanţă să semneze cererea de recurs, dar recurentul nu s-a prezentat şi nici nu a complinit lipsa semnăturii.
Mai trebuie precizat că semnătura trebuie situată la sfârşitul redactării, iar nu în cuprinsul textului cererii, căci numai în atari condiţii ea poate constitui o atestare integrală a conţinutului ei.
Semnătura unei atari cereri numai prin litere de tipar nu este suficientă pentru a evidenţia instanţei intenţia categorică a părţii de a-şi însuşi cuprinsul cererii de recurs.
In speţa supusă analizei, recursul nefiind semnat în nume propriu de recurent, Înalta Curte va anula recursul ca nesemnat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 420 din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3445/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3438/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
