ICCJ. Decizia nr. 3450/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3450/2010
Dosar nr. 568/87/200.
Şedinţa publică din 3 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 568/87 din 29 ianuarie 2009, reclamantul Consiliul Local Tătărăştii de Jos a chemat în judecată pârâta SC I.C., solicitând să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei decurgând din contractul de execuţie lucrări nr. AL-C 2111033600060 din 06 aprilie 2004 şi actele adiţionale la aceste contract şi facturile nelizibile parţial, precum şi să se constate executat contractul.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 23 martie 2009, Tribunalul Teleorman a respins ca nefondate excepţiile necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman şi netimbrării acţiunii ridicate de pârâta SC I.C. SA, şi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamant împotriva pârâtei, instanţa de fond reţinând că art. 111 C. proc. civ. impune pentru admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecăţii.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel reclamantul, criticând-o în sensul că, în mod greşit a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea în constatare, întrucât nu are deschisă acţiunea în realizare.
Instanţa de apel a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, apelanta - reclamantă a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei SC I.C. SA decurgând dintr-un contract de execuţie lucrări, urmând să se constate executat contractul şi actele sale adiţionale, în susţinerea acţiunii, reclamantul arătând că, prin sentinţa comercială nr. 191 din 9 iunie 2008 Tribunalul Teleorman a emis ordonanţa de plată pentru suma de 414.678,27 lei plus penalităţi şi dobânzi legale reprezentând debite restante pe care reclamanta le datorează pârâtei din prezentul litigiu în baza contractului ce se solicită a se constatat executat în litigiul de faţă.
Cererea în anularea acestei sentinţe a fost respinsă de Tribunalul Teleorman prin sentinţa comercială nr. 366 din 25 septembrie 2008.
Instanţa de apel a considerat că acţiunea cu care a fost învestită instanţa este o acţiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 111 C. proc. civ., text ce consacră principiul subsidiarităţii acţiunii în constatare, fără a face vreo distincţie în funcţie de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acţiunii în constatare, atâta timp cât partea are deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale pe care partea le are, pentru a-şi realiza dreptul său, instanţa conchizând că nu este atributul instanţei să indice acţiunile pe care apelanta le are la dispoziţie, aceasta tinzând pe calea prezentei acţiuni în constatare să determine inaplicabilitatea somaţiei de plată, ceea ce este inadmisibil.
Instanţa de apel a mai reţinut că este cert că nu se poate exercita contestaţie la executare în care să se repună în discuţie caracterul nedatorat al prestaţiilor, pentru considerentul că a exercitat cererea în anularea somaţiei de plată, dar nici acest aspect nu este de natură să determine admisibilitatea acţiunii în constatare.
Pentru motivele sus-menţionate, prin Decizia civilă nr. 575 A din 11 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, ca fiind dată cu încălcarea disp. art. 304 pct. 1 si 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, complet specializat, iar in subsidiar, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului întrucât, soluţionarea pricinii, atât în fond cât şi în apel, s-a făcut cu încălcarea de către instanţele învestite în acest sens a competenţei funcţionale a secţiei contencios administrativ şi fiscal, instanţele nefiind alcătuite potrivit dispoziţiilor legale in vigoare.
Cu privire la primul motiv de recurs, reclamantul arată că, contractul încheiat între părţi priveşte executarea de lucrări de interes public (lucrări de infrastructura la un drum judeţean), iar potrivit dispoziţiilor art. 2, alin. (2), lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect executarea lucrărilor de interes public, astfel încât raportul juridic dedus judecaţii îşi are izvorul într-un contract administrativ, iar competenţa soluţionării cauzei revine completului specializat pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal potrivit art. 35 si art. 36 din Legea nr. 304/2004, art. 2, alin. (2) si art. 95 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Prin al doilea motiv de recurs reclamantul arată că în mod nelegal instanţa de apel a respins apelul pentru inadmisibilitatea acţiunii, deşi acţiunea în constatare este admisibilă, arătând că procedura somaţiei de plată este una specială care nu presupune soluţionarea fondului pricinii, cerinţele admisibilităţii unei astfel de acţiuni fiind prevăzute în mod expres de lege, o astfel de hotărâre neavând autoritate de lucru judecat, iar existenta unei asemenea hotărâri nu poate împiedica recurentul-reclamant să aibă acces la un proces echitabil care presupune soluţionarea fondului cauzei în temeiul unor probe administrate şi apreciate de o instanţă imparţială.
Mai arată că, cererea în anulare a fost respinsă nu ca nesusţinută (cum eronat a reţinut curtea de apel) ci în temeiul excepţiei decăderii din dreptul de a contesta creanţa în măsura în care la fond nu s-a depus întâmpinare în cauza de către debitor.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat.
Cu privire la primul motiv de recurs invocat, instanţa consideră că acesta nu poate fi primit pentru următoarele argumente.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei SC I.C. SA decurgând dintr-un contract de execuţie lucrări, urmând să se constate executat contractul şi actele sale adiţionale, în susţinerea acţiunii, reclamantul arătând că, prin sentinţa comercială nr. 191 din 9 iunie 2008 Tribunalul Teleorman a emis ordonanţa de plată pentru suma de 414.678,27 lei plus penalităţi şi dobânzi legale reprezentând debite restante pe care reclamanta le datorează pârâtei din prezentul litigiu.
Cererea în anularea acestei sentinţe a fost respinsă, ca nefondată, de Tribunalul Teleorman prin sentinţa comercială nr. 366 din 25 septembrie 2008, întrucât debitoarea nu a făcut dovada efectuării sumei datorate creditoarei.
Contractul nr. AL-C 2111033600060 din 06 aprilie 2004 nu reprezintă un contract de achiziţie publică, ci unul de execuţie lucrări, având ca obiect modernizarea sistemului rutier DC 131 limita jud. Ardeş-Negreni, lucrările fiind executate în baza autorizaţiei de construire nr. 344 eliberată de Consiliul Judeţean Teleorman la 19 noiembrie 2003, la data de 28 iunie 2007 încheindu-se Procesul-verbal nr. 100 de recepţie finală a lucrărilor, recepţie acceptată fără niciun fel de obiecţiuni.
Ca atare, fiind un contract de execuţie lucrări şi nu de achiziţie publică, competenţa materială a revenit instanţei civile şi nu celei de contencios administrativ a cărei procedură impune aprecierea calităţii procesuale a părţilor, care se face prin analiza unui raport juridic concret.
Aşadar este evident ca atâta timp cat acestui raport juridic substanţial, de drept material, nu i s-a recunoscut un caracter de contract administrativ, raportului juridic de conflict de drept procesual nu i se poate recunoaşte o atare calificare cu consecinţele specifice care ar deriva de aici în privinţa corectei învestirii a instanţei de judecată şi a funcţionalităţii acesteia şi subsumat respectării acestui principiu la nivel structural şi organizatoric al unei instanţe de judecată.
Astfel, atât prima instanţa cât şi instanţa de apel au procedat in mod corect, pronunţând hotărâri legale ce urmează a fi menţiune de instanţa de control ierarhic.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, instanţa consideră că nici acesta nu poate fi primit.
În ambele materii – cea privind OG nr. 5/2001 şi OUG nr. 119/2007, doar creditorului i se permite din punct de vedere procesual să formuleze acţiune pe calea dreptului comun, nu şi debitorului în ipoteza în care i se respinge irevocabil cererea de emitere a unei somaţii de plată, respectiv ordonanţa de plată.
Posibilitatea ca o astfel de acţiune să fie admisibilă ar însemna însăşi eludarea dispoziţiilor imperative ale OG nr. 119/2007, în condiţiile în care această acţiune apare ca o acţiune de fond, de drept comun, interzisă debitorului în procedura ordonanţei de plată, o situaţie contrară lipsind de ineficacitate finalitatea dispoziţiilor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul ordonanţei mai sus referite, aceasta însemnând că orice debitor nemulţumit, împotriva căruia s-a emis o ordonanţă de plată titlu executoriu, să eludeze dispoziţiile imperative ale acestui act normativ şi să se adreseze unei instanţe de judecată de drept comun cu o cerere judiciară prin care să producă apărări de fond împotriva titlului executoriu, situaţie prohibită de legiuitor în cuprinsul actului normativ special edictat in aceasta materie, cu atât mai mult cu cât specificitatea acestor raporturi juridice este dată de calitatea părţilor litigante, din care neapărat una trebuie sa întrunească condiţiile subsumate de legiuitor de autoritate publică.
Un alt argument peremptoriu privind inadmisibilitatea, derivă tocmai din tangenţialitatea dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., conform cărora o acţiune în constatare nu poate fi primită în ipoteza în care acţiunea în realizare poate fi formulată de către recurentul-reclamant.
Or, in situaţia data, acţiunea in realizare apare ca o acţiune în pretenţii evaluabilă în bani, care să stabilească un drept potrivnic sau obligarea la plată a pârâtei, în baza unui raport juridic de drept material contractual sau în materie delictuală, întemeiat pe răspunderea civila delictuală, ca efect al comiterii unor delicte au cvasidelicte civile sau a unui act sau fapt civil generator de prejudicii.
În mod corect instanţa de apel a reţinut că art. 111 C. proc. civ. consacră principiul subsidiarităţii acţiunii in constatare, fără a face o distincţie în funcţie de încadrarea ei in categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, faţă de acţiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii de acţiuni în constatare atâta timp cât partea are deschisă calea acţiunii în realizare, caracterul subsidiar al acţiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilităţile procedurale pe care partea le are, pentru realizarea dreptului său.
Invocarea de către recurenta a unei erori a instanţelor inferioare, întrucât nu au indicat în mod punctual în motivarea hotărârilor care este calea procesuală pe care reclamantul o are la dispoziţie, nu poate fi reţinută, faţă de considerentul evident că nu este un atribut al instanţelor de judecata să indice părţilor, in concreto, opţiunile juridice pe care le au la dispoziţie în vederea valorificării drepturilor lor procesuale, acest lucru fiind analizat dincolo de consecinţa fireasca a acţiunilor întreprinse de recurentul-reclamant care prin acţiunea in constatare nu tinde la altceva decât la a determina inaplicabilitatea ordonanţei de plată, ceea ce este evident inadmisibil.
Inexistenta acţiunii în realizare, ca o condiţie negativă, nu vizează situaţiile în care partea a exercitat o acţiune prevăzuta de lege şi nu a avut câştig de cauză sau a pierdut termenul de exercitare a acesteia, ci situaţia expresă în care legea nu i-a pus la dispoziţie o altă acţiune decât cea prevăzută de art. 111 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Consiliul Local Tătărăştii de Jos împotriva deciziei civile nr. 575 A din 11 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3452/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3446/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
