ICCJ. Decizia nr. 3493/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECTIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3493/2010
Dosar nr.2848/63/2006
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Reclamanţii C.M.I. şi K.P.E., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Craiova, au solicitat anularea dispoziţiei din 2 martie 2006 emisă de către acesta, restituirea în natură a terenului de 10.000 m.p.
În subsidiar, au solicitat restituirea în natură a terenului rămas liber pe vechiul amplasament, iar pentru diferenţa care nu poate fi restituită în natură, teren în aceeaşi categorie de folosinţă şi valoare sau despăgubiri băneşti.
Motivând cererea au arătat că prin dispoziţia contestată s-a reţinut că întreaga suprafaţă de teren este ocupată de utilităţi publice, din care 4.000 m.p. sunt ocupaţi de extindere stradală, linie de tramvai, blocuri şi utilităţile aferente acestora, iar 6.000 m.p. sunt ocupaţi de „Grădina Botanică”, care aparţine domeniului public al Municipiului Craiova conform H.G. nr. 965/2002 şi se află în administrarea Universităţii din Craiova.
Reclamanţii au susţinut că pârâta nu a făcut dovada situaţiei juridice actuale a terenului cu înscrisuri din care să rezulte imposibilitatea obiectivă a restituirii în natură.
La data de 20 iunie 2006 reclamanţii şi-au precizat cererea introductivă, în sensul că, în subsidiar, au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti şi determinarea acestora conform art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalului Dolj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 116 din 13 mai 2008 a respins contestaţia.
Pentru a se pronunţa astfel Tribunalul a reţinut că suprafaţa de 6.000 m.p. a fost expropriată prin Decretul nr. 16/1950, pentru realizarea Parcului 7 Noiembrie din Craiova şi este ocupată în prezent de „Grădina Botanică”, iar suprafaţa 4.000 m.p., preluată prin Decretul nr. 19/1962, este ocupată de blocuri de locuinţe, alei de acces, zonă de protecţie blocuri, spaţii verzi şi utilităţi edilitare-reţea electrică, termoficare, apă, canal fiind cuprinsă între Bulevardul N.T. şi „Grădina Botanică”.
Instanţa a considerat că sunt incidente dispoziţiile punctului III.2 din anexa la Legea nr. 213/1998, conform cărora parcurile publice fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, astfel încât persoanelor ce au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a arătat că art. 11 din Legea nr. 213/1998 consacră caracterul inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil al dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând domeniului public, astfel că terenul nefiind liber nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, motivând că instanţa a aplicat greşit legea şi a reţinut greşit starea de fapt deoarece terenul se află în incinta „Grădinii Botanice” dar nu este parc public, astfel încât s-a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 213/1998.
Reclamanţii au susţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 213/1998, cât timp suprafaţa de 6000 m.p. nu este parc public, nu face parte din domeniul public, iar grădinile botanice nu sunt cuprinse în enumerarea limitativă a bunurilor exceptate de la restituirea în natură.
S-a mai criticat şi faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare a despăgubirilor pentru imobilul de 10.000 m.p., întrucât a existat şi o cerere subsidiară de a se stabili valoarea despăgubirilor pentru suprafaţa de 4000 m.p. la suma de 2.200.000.000 euro şi 180.985 euro pentru construcţiile demolate, din care urmează să fie scăzută valoarea reactualizată a despăgubirilor încasate la data exproprierii.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin decizia nr. 334F din 24 octombrie 2008 a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin dispoziţia din 8 octombrie 2002 s-a răspuns de către Primăria Municipiului Craiova notificării nr. BB/2001 adresată de C.M.I., prin care se solicitau despăgubiri pentru imobilul din str. S.
Potrivit dispoziţiilor în vigoare la data respectivă, dosarul a fost înaintat la Prefectură pentru acordarea de despăgubiri.
Prin dispoziţia din 4 septembrie 2002 s-a răspuns notificării nr. PP/2001 adresată de K.P.E. pentru acelaşi imobil, soluţia aleasă de unitatea deţinătoare fiind aceeaşi.
Cele două dispoziţii nu au fost atacate de reclamanţi, aceştia achiesând la soluţia de acordare a măsurilor reparatorii.
Întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 procedura nu era finalizată, în sensul că nu era stabilit cuantumul măsurilor reparatorii, Primăria a emis o nouă dispoziţie, din 2 martie 2006, prin care a recunoscut dreptul celor doi reclamanţi la despăgubiri pentru imobilul compus din 10.000 m.p., teren şi construcţie demolată şi a dispus înaintarea dosarului către Comisia Centrală din cadrul A.N.R.P.
Împotriva acestei ultime dispoziţii reclamanţii au formulat contestaţie, solicitând, în principal, restituirea în natură a suprafeţei de 6000 m.p., iar, în subsidiar, stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor.
Deşi prima instanţă nu s-a referit în considerentele sentinţei la cererea subsidiară, nu se impune aplicarea prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. întrucât, pe de o parte, respingerea în totalitate a acţiunii a vizat şi această cerere, iar pe de altă parte, cererea nu este fondată şi nu ar fi în interesul părţilor prelungirea nejustificată a procesului.
Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum a fost interpretat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52/2007, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, în ipoteza dispoziţiilor emise după intrarea în vigoare a acestui act normativ, unitatea deţinătoare nu mai are competenţa de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii, această competenţă aparţinând exclusiv Comisiei Centrale.
Reclamanţii au înţeles să conteste dispoziţia emisă în 2006, iar nu dispoziţiile emise în 2002, faţă de care termenul de promovare a contestaţiei era depăşit, astfel că în mod corect Primăria a recunoscut generic dreptul la despăgubiri şi a trimis dosarul autorităţii administrative competente cu calcularea şi acordarea lor, în raport de prevederile art. 16 mai sus arătate.
Instanţa de apel, în raport de situaţia de fapt reţinută, a apreciat că Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care se poate restitui în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora doar suprafaţa de teren ce este liberă, neocupată de obiectivele de investiţii pentru care s-a dispus exproprierea.
Aşa cum a rezultat din raportul de expertiză şi actele depuse la dosar, suprafaţa de 6000 m.p. a fost expropriată prin Decretul nr. 16/1950 pentru construirea unui parc şi este în prezent circumscrisă perimetrului „Grădinii Botanice” din Craiova, aspect care nu a fost contestat.
Curtea a apreciat ca fiind eronată susţinerea reclamanţilor, în sensul că, dispoziţiile Legii nr. 213/1998 se referă doar la parcuri publice atunci când definesc, prin enumerare, bunurile aparţinând domeniului public, nu şi la grădini botanice, ceea ce ar duce la concluzia că o astfel de grădină nu aparţine domeniului public.
Aceasta deoarece, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, aparţin domeniului public al oraşelor nu numai bunurile menţionate expres în art. III din anexa la lege, dar şi alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local.
Aşa cum s-a reţinut în raportul de expertiză şi în actele prealabile emiterii dispoziţiei, prin H.G. nr. 965/2002 s-au enumerat bunurile aparţinând domeniului public al localităţii Craiova, printre aceste bunuri fiind şi „Grădina Botanică”.
Mai mult, potrivit înţelesului dat de dicţionarul limbii române (DEX) noţiunii de „grădină botanică", aceasta este o suprafaţă de teren destinată cultivării şi studierii arborilor, iar asemenea grădini sunt deschise accesului publicului, în aceleaşi condiţii ca şi un parc, care înseamnă o grădină publică special amenajată pentru odihnă şi distracţie.
Ca urmare, a statuat instanţa de apel, a susţine că parcurile publice sunt bunuri aparţinând domeniului public, iar grădinile botanice nu, înseamnă a ignora înţelesul gramatical şi uzual al celor două noţiuni, cu atât mai mult cu cât grădina botanică în litigiu a fost declarată bun aparţinând domeniului public, potrivit legii.
Curtea a apreciat că referirile făcute de Tribunal la aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 213/1998 nu au o importanţă covârşitoare asupra modului de soluţionare a litigiului, deoarece art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu face referire la apartenenţa bunului la domeniul public, ci obligă la a stabili dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren solicitat.
Suprafaţa de 6000 m.p. a fost trecută în patrimoniul statului pentru construirea unui parc, iar faptul că ulterior acestui parc i s-a dat destinaţia specială de grădină botanică nu înseamnă că terenul ar fi liber şi că s-ar putea dispune restituirea în natură, fiind evident că el este afectat unei investiţii publice, unui bun de uz şi interes public.
Curtea a concluzionat că, în condiţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, terenul nu poate fi restituit în natură, parte din teren, respectiv 6000 m.p. fiind ocupat de „Grădina Botanică”, iar suprafaţa de 4000 m.p., ce a fost trecută în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 19/1962 pentru construirea unor blocuri de locuinţe, este, de asemenea, ocupată de blocuri, alei şi căi de trecere, astfel că a menţinut dispoziţia privind acordarea de despăgubiri potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, care au formulat următoarele critici:
Deşi în considerentele sentinţei de fond se face referire la dreptul la despăgubiri prin echivalent, contestaţia a fost respinsă în totalitate, instanţa nemotivând de ce nu le-a acordat.
Instanţa de apel, răspunzând la această critică, a respins în totalitate contestaţia, care viza şi cererea de despăgubiri, fără a motiva această soluţie, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii şi atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
O altă critică vizează faptul că s-a reţinut că terenul pe care se află „Grădina Botanică” face parte din domeniul public în baza H.G. nr. 965/2002, hotărâre nepublicată până la data introducerii contestaţiei şi, de asemenea, nici anexele acesteia, astfel încât pârâta nu are temei legal pentru deţinerea terenului de 6000 m.p.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. III din Legea nr. 213/1998, prin interpretarea extensivă a titlului, cu motivarea identităţii lingvistice între parc public şi grădină botanică extrasă din DLR sau DEX, definiţie străină de pricină, întrucât definiţia de parc public este expres reglementată de lege şi nu poate fi extinsă.
O ultimă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că imobilele nu se pot restitui în natură dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea sunt cuprinse într-un plan de investiţii, ocupă funcţional întregul teren şi nu sunt abandonate.
Recurenţii susţin că, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză, imobilul nu a fost cuprins în vreun plan de investiţii ci, dimpotrivă, este în paragină.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., că notificările reclamanţilor C.M.I., nr. BB/2001, şi K.P.E., nr. PP/2001, au fost soluţionate prin emiterea dispoziţiilor din 8 octombrie 2002, respectiv din 4 septembrie 2002, în sensul acordării de despăgubiri, dosarul administrativ fiind înaintat Prefecturii în acest scop.
Împotriva acestor dispoziţii reclamanţii nu au formulat nicio contestaţie.
Ca urmare a modificărilor legislative intervenite prin Legea nr. 247/2005, pârâta a emis o nouă dispoziţie - din 2 martie 2006, prin care a recunoscut dreptul celor doi reclamanţi la măsuri reparatorii prin despăgubiri, în condiţiile Titlului VII al acestui nou act normativ.
În litigiul care a învestit instanţa, această ultimă dispoziţie se contestă de către reclamanţi, înlăturarea de la restituirea în natură a imobilului nefiind obiect al unei contestaţii anterioare şi care să fi fost formulată în termenul legal.
În procedura dedusă judecăţii în prezenta cauză, instanţele de fond erau abilitate, în raport de limitele învestirii şi dispoziţiile legale în vigoare la data judecăţii, să verifice şi să stabilească dreptul reclamanţilor la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, adică dreptul acestora de a primi o reparaţie efectivă pentru prejudiciului suferit şi, dată fiind situaţia juridică a imobilului în litigiu, Înalta Curte reţine că instanţa de apel în mod corect a aplicat legea nouă - Legea nr. 247/2005.
Cum dreptul subiectiv pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, adică într-un raport juridic trecut, dar în legătură cu care legiuitorul a înţeles să reglementeze, prin derogare de la normele dreptului comun, un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar şi prin cele ale legii noi, imperative şi obligatorii, anume ale Legii nr. 247/2005.
În acest context al analizei, se constată că modificările legislative aduse de Legea nr. 247/2005, Legii speciale de reparaţie nr. 10/2001 au menţinut principiul priorităţii restituirii în natură a bunului în raport de alte măsuri reparatorii şi totodată au păstrat, cu anumite excepţii, cazurile în care nu e posibilă restituirea în natură.
Un astfel de caz este şi cel prevăzut de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia atunci când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
Cum, în speţă, s-a reţinut, ca împrejurare de fapt, că suprafaţa revendicată a fost preluată prin expropriere pentru construirea unui parc, iar acest obiectiv s-a realizat prin afectaţiunea ce s-a acordat imobilului, respectiv aceea de „Grădina Botanică”, ce ocupă funcţional întregul teren de 6000 m.p., analiza juridică a fost legal şi corect plasată de instanţa de apel în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Înţelesul noţiunii de parc, astfel cum este definit în dicţionare, conduce la ideea că un astfel de spaţiu presupune ca elemente definitorii o grădină, o amenajare de arbori şi/sau vegetaţie, alei, peluze, mobilier ambiental, destinat ca loc public de agrement, plimbare şi odihnă, într-un cadru natural.
Astfel, un parc este „o suprafaţă întinsă de teren, de utilitate publică, cu plantaţii, alei şi diferite construcţii, amenajată pentru agrement” potrivit DEX, ed. 1998; „teren cu vegetaţie naturală sau plantată, cu alei, adesea cu lacuri sau bazine, care serveşte drept loc de plimbare şi odihnă” Noul dicţionar explicativ al limbii române, ed. 2002; „Grădină de agrement, rezervaţie” Dicţionar etimologic român, ed. 1966; „Grădină publică mare, amenajată cu arbori” Marele dicţionar de neologisme, ed. 2000.
Curtea de apel a reţinut corect că grădina botanică este, prin esenţa sa, un parc, mai mult chiar, un parc cu specific, destinat cultivării şi studierii arborilor, deschis publicului, care presupune lucrări de întreţinere şi îngrijire mai laborioase.
Altfel spus, noţiunea de grădina botanică nu excede noţiunii de parc, ci se circumscrie acesteia, având însuşiri esenţiale comune, diferenţa fiind asimilabilă celei dintre specie şi gen.
Prin urmare, în măsura în care imobilul trecut abuziv în proprietatea statului nu mai poate fi restituit în natură, persoanele îndreptăţite au a urma în scopul obţinerii titlului de despăgubire, adică în scopul obţinerii unei despăgubiri efective, procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
De altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 52 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
Această procedură este aplicabilă deciziilor/dispoziţiilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 contestate în termenul legal, cum este şi cazul dispoziţiei ce face obiectul prezentului litigiu.
În raport de situaţia de fapt şi de destinaţia suprafeţei în discuţie, în mod corect instanţa de apel a stabilit că, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 11.6 din H.G. nr. 250/2007, respectiva suprafaţă nu poate fi restituită în natură, ci numai prin echivalent.
Existenţa pe terenul în litigiu a „Grădinii Botanice”, deşi întăreşte afectaţiunea acestuia de utilitate publică, consacrată prin H.G. nr. 965/2002 nu constituie însă motivaţia pentru care instanţele de fond au înlăturat de la aplicare dispoziţiilor art. 1, 7, şi 9 din Legea nr. 10/2001, ce instituie principiul priorităţii restituirii în natură.
Se reţine că în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, ceea ce împiedică restituirea în natură a terenului către reclamanţi nu este faptul că imobilul aparţine domeniului public, acesta nefiind un criteriu de acordare a măsurilor reparatorii în înţelesul Legii nr. 10/2001, importantă şi prioritară fiind afectaţiunea care se acordă imobilului.
Astfel, numai în situaţia în care, prin modul şi măsura în care este realizată, prin destinaţia şi uzul acordat în mod obişnuit, apare ca neîndoielnică folosinţa cu caracter general pe care o asigură colectivităţii, amenajarea existentă pe teren ar putea fi calificată ca fiind una de utilitate publică a cărei existenţă să atragă aplicarea prevederilor speciale, astfel încât nu prezintă relevanţă critica recurenţilor privind includerea terenului, fie ea greşită sau nu, în H.G. nr. 965/2002.
În acest sens, sunt pertinente considerentele deciziei instanţei de apel care au reţinut incidenţa în speţă a dispoz. art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Confirmând pe temeiul dispoz. art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 soluţia pronunţată la fond, în sensul recunoaşterii dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu la restituirea în natură, instanţa de apel a aplicat întocmai dispoziţiile legale incidente la situaţia de fapt stabilită pe bază de probe.
Pe cale de consecinţă, întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile legale enunţate, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă la speţă a normei incidente din legea specială, fără a-i depăşi limitele, respectând întocmai criteriile de nerestituire în natură pe care aceasta le prevede.
Criticile formulate de recurentă pe acest aspect sunt aşadar nefondate, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe de altă parte, în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, modificată şi republicată în urma apariţiei Legii nr. 247/2005, unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării nu poate fi obligată direct, către persoanele îndreptăţite, la măsuri reparatorii în echivalent, ci poate face doar propunere, despăgubirile fiind acordate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În acest sens, instanţa de apel, suplinind motivarea primei instanţe, a răspuns criticilor de nelegalitate formulate de reclamanţi pe aspectul cererii subsidiare de acordare de despăgubiri în echivalent şi a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, Curtea s-a pronunţat pe acest aspect, păstrând soluţia administrativă de acordare de despăgubiri, fapt menţionat corect în finalul considerentelor hotărârii fondului.
Totodată, nu se poate imputa instanţei de apel faptul că nu s-a pronunţat pe critica referitoare la cuantumul despăgubirilor, întrucât ulterior modificărilor legislative intervenite prin apariţia Legi nr. 247/2005 nu mai avea aceasta competenţă.
Verificând considerentele deciziei recurate şi din prisma dispoz.art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, astfel încât critica nu va fi primită.
Pe cale, de consecinţă, pentru considerentele arătate, care în parte se substituie şi, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte constată că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.M.I. şi K.P.E. împotriva deciziei nr. 334F din 24 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3494/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3490/2010. Civil. Rezoluţiune antecontract... → |
|---|
