ICCJ. Decizia nr. 3496/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3496/2010
Dosar nr. 8611/30/2008
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1005 din 24 martie 2009, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a admis excepţia tardivităţii contestaţiei, excepţie invocată de pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara.
A fost respinsă cererea formulată de reclamanta G.E., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, ca tardivă.
S-a luat act de renunţarea numitului G.D.T. la cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâţilor Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
Prin notificarea din 31 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc O.B., reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 3, 6, 7, 11 şi 12 situate în Timişoara, Splaiul T.V., înscrise în CF col XX, nr. top. AA, C.F. ind. YY Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 504 din 26 aprilie 2004 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1857 din 22 septembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia nr. 6527 din 08 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a anulat dispoziţia din 8 decembrie 2003 şi a fost obligat intimatul Primarul Municipiului Timişoara să analizeze, în fond, notificarea formulată de reclamantă şi să emită o nouă dispoziţie motivată, potrivit aceleiaşi proceduri administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a emis dispoziţia din 07 mai 2008, dispunând restituirea în natură, către reclamantă, a cotei de 1/2 din edificatele 6 şi 12 (SAD) şi a terenului aferent, precum şi a cotei de 1/2 din valoarea apartamentelor 1, 3, 7 şi 11, reclamanta nefiind îndreptăţită la cealaltă cotă de 1/2 din imobilele notificate întrucât nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat.
Din studiul dosarului administrativ rezultă că singura adresă indicată de reclamanta notificatoare este Timişoara, str. D., judeţul Timiş. Este adevărat că, de la depunerea notificării, între părţi s-au mai purtat litigii, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi pentru acest dosar administrativ, în care s-a indicat un domiciliu procesual ales, respectiv Timişoara, str. T., jud. Timiş, sediul cabinetului apărătorului ales, avocat E.T., după cum au învederat pârâţii, însă, această alegere nu este valabilă decât pentru dosarele de instanţă respective, neputând fi reţinută ca o nouă adresă şi în dosarul administrativ, în lipsa unei cereri exprese a notificatoarei.
Din actele depuse, dar şi din înseşi susţinerile reclamantei, pe care Tribunalul le-a considerat ca fiind contradictorii, această instanţă a conchis că dispoziţia contestată a fost comunicată la data de 21 mai 2008, fiind semnată, personal, de destinatar, astfel că, contestaţia depusă la data de 22 octombrie 2008 este formulată cu depăşirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001, care curge de la comunicare.
Reclamanta a arătat, în precizarea depusă, faptul că şi-a schimbat adresa, aceasta fiind, în prezent, în Timişoara, str. T., jud. Timiş, astfel că nu a primit dispoziţia emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, pentru ca, în paragrafele următoare, să invoce vicii de procedură ale actului de comunicare, respectiv că recipisa de expediere nu este completată la rubrica privind conţinutul corespondenţei. S-a referit, în acest ultim sens, şi la decizia nr. 7824 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La ultimul termen de judecată, reclamanta a revenit şi a precizat că, de fapt, nu i s-a comunicat, în plicul purtând data 21 mai 2008, decât un referat din 27 martie 2008 existent în dosarul administrativ.
Rezultă, din această poziţie oscilantă, nesinceritatea reclamantei care nu mai ştie exact ce, când şi unde s-a comunicat, aspecte ce permit instanţei să reţină o prezumţie simplă de comunicare legală, coroborată şi cu semnătura aplicată şi necontestată, dar şi faptul că, în mod cert, aceasta locuieşte la adresa din Timişoara, str. D., judeţul Timiş, fapt atestat cu chitanţa prin care a achitat, la 11 aprilie 2008, suma ce trebuia restituită pentru a beneficia de dispoziţia de reparaţie în natură.
Această din urmă acţiune a fost întreprinsă de reclamantă pentru că a primit referatul din 27 martie 2008, prin care i s-a pus în vedere să plătească suma actualizată a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că era la curent cu toate actele desfăşurate în dosarul administrativ.
Nici decizia invocată de reclamantă, privind viciul de comunicare a dispoziţiei, nu poate fi reţinută întrucât situaţia din speţă nu se pliază pe aceea avută în vedere de instanţa supremă, reclamanta semnând, personal, de primirea corespondenţei. Pentru a înlătura prezumţia care se naşte din comunicarea depusă la dosar, reclamanta ar fi trebuit să dovedească, fără dubiu, că, în plicul respectiv, nu se afla dispoziţia, ci se aflau alte acte, simplele sale afirmaţii în acest sens nefiind susţinute de probe. Intervenientul G.D.T., care invocă existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare pentru apartamentele nr. 6 şi 7, a afirmat că, de la reclamantă, cunoaşte despre emiterea dispoziţiei.
Prin prisma argumentelor expuse, Tribunalul a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, invocate de pârâţii Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., fără a mai intra cercetarea fondului.
În baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 a respins cererea reclamantei, luând act de renunţarea numitului G.D.T. la cererea de intervenţie accesorie depusă în interesul pârâţilor Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 235 A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanta G.E. împotriva hotărârii primei instanţe, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele:
Contestaţia formulată de către apelanta G.E. împotriva deciziei nr. 1172 din 7 mai 2008 a fost respinsă, de către prima instanţă, ca tardivă.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, persoana nemulţumită poate să conteste dispoziţia în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
Termenul de 30 de zile, în care persoana îndreptăţită poate ataca dispoziţia, curge, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de la comunicare.
Comunicarea actului emis în faza administrativă, dispusă de legea de reparaţie, trebuie să fie certă şi nu dedusă din înscrisuri ce atestă expedierea unei corespondenţe.
În speţă, înscrisurile comunicate au fost expediate în regim de recomandată şi, ca atare, dovada comunicării se poate face doar prin dovada de primire a recomandatei, cu menţiunea, la rubrica specială denumită „indicaţii speciale", a conţinutului corespondenţei.
Este adevărat că notificatoarea a semnat de primirea unui înscris la data de 21 mai 2009, însă, pe confirmarea de primire nu era menţionat conţinutul plicului sau înscrisul care se afla în respectivul plic, context în care instanţa nu poate reţine, fără dubiu, că, într-adevăr, la data de 21 mai 2009, reclamanta notificatoare ar fi intrat în posesia dispoziţiei primarului din 07 mai 2008, având ca obiect restituirea în natură a unei cote din imobilul revendicat.
Art. 86 alin. (3) C. proc. civ. prevede că, în situaţia în care comunicarea nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
Având în vedere că reclamanta a suferit o vătămare prin aceea că fondul pretenţiilor sale nu a mai fost analizat, că, în speţă, nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială, faptul intrării în posesia dispoziţiei, faţă de soluţia primei instanţe, fundamentată pe admiterea excepţiei de tardivitate, Curtea, considerând că sunt incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., a admis apelul declarat de către această parte, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza la Tribunalul Timiş, pentru rejudecare în fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara, criticând-o pentru următoarele motive:
Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, neţinând seama de prevederile legale în materie. De asemenea, instanţa de fond a soluţionat, în mod corect, prezenta cauză, admiţând excepţia tardivităţii formulării contestaţiei împotriva dispoziţiei primarului, dată în baza Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, art. 86 alin. (3) C. proc. civ., considerând că instituţia recurenţilor nu ar fi îndeplinit, în mod corect, procedura de comunicare a dispoziţiei. Recurenţii au comunicat prin poştă, cu confirmare de primire, dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Timişoara, conform cu prevederile textului de lege sus-menţionat.
Dispoziţia primarului a fost comunicată notificatoarei G.E. la domiciliul acesteia din Timişoara str. D., cu confirmare de primire, notificatoarea semnând pentru primirea acesteia la data de 21 mai 2009.
Conform art. 6 din respectiva dispoziţie, precum şi în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, aceasta trebuia să conteste dispoziţia în termen de 30 de zile de la comunicare, însă a formulat contestaţie abia la data de 22 octombrie 2008.
În mod corect, Tribunalul Timiş a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei. Susţinerile contestatoarei sunt contradictorii, nedovedite şi vădit făcute pentru a induce în eroare instanţele de judecată. Aşa cum s-a arătat instanţei de judecată şi cum s-a susţinut prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei, dispoziţia primarului a fost comunicată reclamantei, aceasta semnând de primire.
Pe confirmarea de primire este trecut conţinutul plicului, în sensul menţionării numărului adresei sau înscrisului care se află în acel plic, aceste date trecându-se şi pe borderourile de înregistrare a corespondenţei. Astfel, apare trecut nr. 22008-KK-DP-SAI, ceea ce înseamnă: adresă de înaintare întocmită în anul 2008 (SC 2008); nr. adresei pentru identificare (KK); direcţia emitentă - Direcţia Patrimoniu; serviciul emitent - Serviciul Administrare Imobile (SAI).
În conformitate cu procedura internă, adresa de înaintare, către notificator, a dispoziţiei Primarului va purta acelaşi număr cu referatul în baza căruia a fost emisă dispoziţia.
De asemenea, în situaţia în care notificatorul este ţinut de plata unei sume de bani pentru a i se putea restituit un imobil se întocmeşte referatul în care se menţionează că emiterea dispoziţiei se va face în conformitate cu art. 12 din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, după restituirea sumei datorate, ce se va actualiza la data plăţii, reprezentând valoarea despăgubirii primite pentru imobilele ce se restituie în natură, actualizată conform legii. Acest referat se comunică revendicatorului şi, în baza lui, notificatorul achită suma de bani, depune chitanţa în original la dosarul întocmit în baza Legii nr. 10/2001. Ulterior acestei etape, dosarul reintră în Comisia pentru Legea nr. 10/2001 şi se emite dispoziţia motivată.
Se poate observa din dosarul de fond că suma solicitată contestatoarei G.E. a fost achitată la data de 11 aprilie 2008, prin chitanţa cu nr. MM.
Având în vedere faptul că, la data de 11 aprilie 2008, a fost achitată suma datorată, la data de 07 mai 2008 a fost emisă dispoziţia primarului din 07 mai 2008, de restituire în natură a unei cote din imobilul revendicat.
În raport de aceste aspecte, la data de 21 mai 2008, reclamanta nu mai putea să primească, prin poştă, din nou, referatul despre care face vorbire, din moment ce acesta îi fusese deja comunicat, astfel că, la data respectivă, i-a fost comunicată dispoziţia primarului din 07 mai 2008.
În continuare, recurenţii susţin aspecte de fond ale litigiului.
Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei G.E. şi menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei civile nr. 1005 din 24 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş.
Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare în dosar.
Analizând decizia civilă atacată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În primul rând, trebuie menţionat că cea mai mare parte dintre critici se referă la schimbarea situaţiei de fapt pe aspectul supus dezbaterii, recurenţii pretinzând că susţinerile reclamantei pe acest aspect sunt contradictorii, că, potrivit probelor administrate în cauză (înscrisul ce constituie confirmarea de primire a corespondenţei trimisă de autoritatea administrativă, borderourile de înregistrare a corespondenţei, chitanţa de plată a despăgubirilor încasate nr. MM din 11 aprilie 2008), rezultă că, în plicul pentru care aceasta a semnat de primire, se afla dispoziţia contestată, despre care, astfel, a luat cunoştinţă.
Or, Curtea de apel a reţinut că, într-adevăr, partea a semnat pentru primirea unui înscris, la data de 21 mai 2008 (nu 21 mai 2009, cum, din eroare, s-a arătat în considerente), însă, pe confirmarea de primire, la rubrica „indicaţii speciale", nu era trecut conţinutul plicului sau înscrisul care se afla în plic, astfel încât nu se poate reţine, fără dubiu, că reclamanta ar fi intrat în posesia dispoziţiei atacate în prezentul dosar.
Această chestiune de fapt nu mai poate fi schimbată prin examinarea criticilor formulate de recurenţi, faţă de actuala structură a recursului, motivul de casare ce permitea reevaluarea situaţiei de fapt, în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Din această perspectivă, şi explicaţiile recurenţilor privind semnificaţia termenilor „SC2008-KK-DP-SAI" nu prezintă relevanţă întrucât constituie tot chestiuni de fapt, asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa.
Cum instanţa de apel a considerat că, din înscrisurile existente în dosar (probele administrate pe aspectul termenului de depunere a contestaţiei), nu rezultă, cu certitudine, că dispoziţia atacată a fost comunicată reclamantei, în mod corect a respins excepţia tardivităţii contestaţiei, înlăturând, astfel, sancţiunea aplicabilă în cazul depunerii actului respectiv cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.
Nu se poate reţine încălcarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 86 alin. (3) C. proc. civ., prin decizia pronunţată, deoarece Curtea, tocmai raportându-se la acest text de lege, teza finală -„(mijloace) ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia”- a considerat că, atât timp cât nu se poate demonstra, în mod neîndoielnic, primirea dispoziţiei atacate în prezentul dosar, de către reclamantă, aceasta nu poate fi supusă sancţiunii decăderii pe care o implică nerespectarea oricărui termen legal imperativ înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul impus de lege.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sus-menţionate, cu consecinţa admiterii apelului exercitat de reclamantă, a desfiinţării hotărârii primei instanţe şi trimiterii cauzei spre rejudecare, faţă de reţinerea netemeiniciei excepţiei de tardivitate invocată de pârâţi.
În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 şi 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi, ca părţi căzute în pretenţii, la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanţei de la dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 235 A din 2 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată către intimata G.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3498/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3494/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
