ICCJ. Decizia nr. 3500/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3500/2010
Dosar nr. 2402/85/2009
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 915 din 22 octombrie 2009, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor (în prezent, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date) împotriva pârâtului M.A., prin care a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului, în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a intrat regulamentar, în Italia, la 5 aprilie 2009, şi, pe durata şederii în această ţară, a locuit la fratele său, în Milano, după cum rezultă din declaraţia acestuia şi din decizia de returnare a statului italian.
La 25 aprilie 2008 a fost returnat în România.
Prin Legea nr. 248/2005, legiuitorul român a reglementat regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, regim care trebuie analizat şi în concordanţă cu art. 2 pct. 2 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu dispoziţiile Directivei Parlamentului Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004. Interpretarea coroborată a acestor acte normative se impune cu atât mai mult cu cât Legea nr. 248/2005 este anterioară datei de 1 ianuarie 2007.
Conform art. 38 din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane:
- cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat;
- cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Reglementările europene indicate anterior prevăd că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar restrângerea dreptului fundamental la liberă circulaţie poate fi luată doar dacă este necesară pentru asigurarea securităţii naţionale, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori protejarea libertăţii altora.
În plus, pentru aplicarea unor măsuri de restrângere a dreptului fundamental la liberă circulaţie este necesar a fi respectat principiul proporţionalităţii, întemeiat pe comportamentul individual al persoanei în cauză, care trebuie să reprezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru un interes fundamental al societăţii.
Or, în cauză, nu s-au dovedit aceste aspecte.
Măsura restrângerii unui drept fundamental al unui cetăţean este una excepţională, care trebuie dispusă numai dacă sunt îndeplinite, strict, cerinţele legale.
Niciunul dintre actele depuse de reclamant nu arată că pârâtul, prin activitatea pe care a desfăşurat-o sau urmează a o desfăşura în străinătate, ar fi adus atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi statul din care a fost returnat.
Prin decizia civilă nr. 201 A din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei instanţei de fond, în considerarea celor ce succed:
Ca urmare a aderării României la U.E., începând cu data de 01 ianuarie 2007, judecătorul naţional a devenit judecător comunitar, fiind obligat să analizeze compatibilitatea legii naţionale cu legislaţia comunitară şi să aplice dreptul comunitar, în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar şi al supremaţiei acestuia.
Prin prisma acestor principii şi raportat la situaţia de fapt, prima instanţă a stabilit, în mod corect, incidenţa prevederilor art. 18 din Tratat şi a art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, reţinând că motivul pentru care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului nu se încadrează în niciunul dintre motivele prevăzute expres şi limitativ în art. 27 din Directivă.
Dispoziţia naţională, art. 38 din Legea nr. 248/2005, pe care o invocă apelantul, contravine legislaţiei comunitare, judecătorul naţional fiind obligat să aplice legislaţia comunitară şi în ceea ce priveşte dreptul de a părăsi teritoriul unui stat.
Un stat membru nu poate limita dreptul de a ieşi din statul de origine, automat, fără a examina comportamentul personal al celui în cauză şi fără a aprecia asupra proporţionalităţii dintre măsura solicitată şi scopul urmărit.
C.J.C.E. nu interzice statelor membre să adopte reglementări prin care să restrângă dreptul unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, dar aceste limitări trebuie circumscrise situaţiilor expres prevăzute de dispoziţiile comunitare, respectiv Directivei nr. 2004/38/CE şi, în nici un caz, măsurile impuse nu pot încălca principiul proporţionalităţii, raportat la scopul urmărit.
În speţă, apelantul solicită restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtului, întrucât acesta a părăsit România, la 5 aprilie 2009, şi a ajuns în Italia, de unde a fost returnat la data de 25 aprilie 2009, fără a se face dovada încălcării vreunei dispoziţii legale.
Din nicio probă nu rezultă că pârâtul a săvârşit fapte de natură a pune în pericol ordinea publică, respectiv că acesta, prin comportamentul său, reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă pentru ordinea publică, astfel încât să se impună restrângerea dreptului de liberă circulaţie. Documentul emis de Questura di Milano, aflat la dosar, este un înscris redactat în limba italiană, iar ceea ce este scris în limba română nu se referă la fapte antisociale, respectiv nu rezultă că pârâtul a săvârşit fapte prin care să fi adus atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, aşa cum se arată în cererea de apel, de către apelant.
Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că simpla susţinere a apelantului, în sensul nerespectării, de către pârât, a condiţiilor prevăzute de legea statului membru, referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român, nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, la care se referă art. 27 din Directivă, iar măsura solicitată de apelant nu respectă principiul proporţionalităţii cu scopul urmărit.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru următoarele motive:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date are obligativitatea de a înainta, către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia, pe o perioadă determinată.
Din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond rezultă că pârâtul a fost îndepărtat, de pe teritoriul Italiei, la data de 26 mai 2009, conform Decretului Chesturii din Milano; din conţinutul documentului emis de autorităţile italiene reiese că, pe timpul şederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, în documentul de referinţă se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă", fiind considerat un pericol public.
Având în vedere circumstanţele faptei pârâtului, care nu a respectat interdicţiile anterioare de intrare pe teritoriul statului italian şi, încălcând aceste interdicţii, a revenit pe teritoriul Italiei, fiind returnat în ţară, de autorităţile italiene, ţinând cont şi de faptul că prezenţa pârâtului pe teritoriul italian şi activităţile desfăşurate pe acest teritoriu, anterior menţionate, aduc atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre România şi Italia, este necesară restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie, pe teritoriul Italiei.
În conformitate cu art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 5/2006, pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
În raport de prevederile legale menţionate mai sus, reţine atenţia gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracţională, prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. În alin. (2), acelaşi text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.
Conform decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei Statului Român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac parte, astfel, din dreptul intern.
Totodată, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997 prevăd că: „1. Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate".
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, iar prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului, pe teritoriul unor state membre ale U.E., ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod greşit, instanţa de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, precum şi Decretului Chesturii din Milano.
Faţă de argumentele expuse, recurenta a solicitat admiterea căii de atac exercitate.
Analizând decizia civilă recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut, în fapt, că, din nicio probă administrată în cauză, nu rezultă că pârâtul, prin comportamentul avut pe teritoriul statului italian, ar fi reprezentat o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă pentru ordinea publică, astfel încât să se impună restrângerea dreptului său la liberă circulaţie.
De asemenea, Curtea nu a ţinut seama de documentul emis de Questura di Milano, redactat în limba italiană şi netradus, considerând că, din înscrisurile redactate în limba română, nu rezultă că pârâtul ar fi săvârşit fapte antisociale, care să fi adus atingere gravă intereselor României şi relaţiilor bilaterale dintre această ţară şi statul italian.
Prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt, în raport de probele administrate, invocând documentul emis de chestura italiană, depus la dosar, în această limbă şi netradus, document din care ar rezulta că, pe timpul şederii pe teritoriul statului străin, pârâtul ar fi avut un comportament antisocial, de natură a constitui o ameninţare gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale omului şi a ordinii publice.
Or, faţă de actuala structură a recursului, nu se mai pot formula critici în legătură cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în raport de probele administrate în cauză, motivul de casare care permitea o asemenea reevaluare a situaţiei de fapt, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Ca atare, raport la cele constatate, în fapt, de instanţa de apel, aceasta a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor comunitare, care au prioritate faţă de legislaţia internă în materie, în măsura în care aceasta contravine principiilor dreptului comunitar.
De altfel, susţinerile recurentei se bazează pe un document redactat în limba italiană, a cărui traducere nu a fost depusă la dosar nici în faza procesuală actuală, astfel încât, în mod corect, Curtea de apel nu l-a considerat un mijloc de probă, faţă de dispoziţiile art. 112 pct. 5 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd, în cazul actelor scrise în limbă străină, să se depună traduceri certificate de parte, sens în care nu s-a procedat.
Pentru acest motiv, nici prezenta instanţă nu poate lua în considerare documentul respectiv, care, dacă ar fi fost depus, în recurs, în limba română, ar fi putut conduce, eventual, la o soluţie de casare a deciziei recurate, pentru ca instanţa de apel să verifice susţinerile reclamantei şi din perspectiva acestui înscris nou, depus în prezenta cale de atac.
În ceea ce priveşte încălcarea, prin hotărârea recurată, a dispoziţiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, critica recurentei este neîntemeiată deoarece textul de lege respectiv prevede doar înaintarea, în regim de urgenţă, de către organele administrative competente, a „dosarului de îndepărtare” a persoanei de pe teritoriul statului italian, instanţei competente, sens în care reclamanta a şi procedat.
Totodată, textul de lege sus-menţionat prevede că demersul respectiv trebuie să se efectueze în deplină corelaţie cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, text de lege care prevede că se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, cetăţeanului român, pe o perioadă de cel mult trei ani, în cazul în care prezenţa persoanei pe teritoriul acelui stat, prin activitatea desfăşurată sau pe care ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale ale României cu acel stat.
Or, după cum s-a reţinut, în fapt, de către instanţa anterioară, probele administrate, în mod legal, în dosar, nu au condus la conturarea unui comportament antisocial al pârâtului, pe teritoriul statului italian, de natură să atragă vreuna dintre consecinţele grave prevăzute de dispoziţia sus-menţionată, din înscrisurile redactate în limba română, rezultând că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul statului italian deoarece avea interdicţie de intrare în Italia.
Pe de altă parte, cum deja s-a arătat, reclamanta nu şi-a îndeplinit, în mod corespunzător, nici obligaţia de a prezenta instanţei, „dosarul de îndepărtare” în privinţa pârâtului, depunând doar un înscris emis de Questura din Milano, redactat în limba italiană şi netradus.
În plus, reclamanta nici nu a arătat, în mod concret, în ce a constat comportamentul antisocial al pârâtului, pentru ca instanţa să poată aprecia dacă prezenţa acestuia pe teritoriul statului italian ar reprezenta o ameninţare atât de gravă încât să determine aplicarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în condiţiile art. 38 lit. b), cu respectarea şi a dispoziţiilor comunitare în materie.
De altfel, depunerea în întregime şi în condiţii de legalitate (înscrisuri traduse) a „dosarului de îndepărtare” ar fi presupus şi acele documente din care să rezulte, cu certitudine, faptele antisociale de care se face vinovat pârâtul, şi care să atragă aplicarea măsurii solicitate de reclamantă. Reclamanta neprocedând în acest sens, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de prima instanţă, neputând exercita, în absenţa dosarului, un veritabil control al comportamentului pârâtului în perioada şederii acestuia pe teritoriul Italiei.
Nu se poate reţine, astfel, că, prin decizia pronunţată, Curtea ar fi încălcat dispoziţiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 şi nici pe cele ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
De asemenea, în condiţiile în care statul italian a dispus expulzarea pârâtului de pe teritoriul său şi interzicerea de a reveni o anumită perioadă de timp, este capabil el însuşi, să aducă la îndeplinire aceste măsuri, în ipoteza încălcării interdicţiei respective, de către pârât, fără să fie necesară dublarea măsurilor respective prin hotărârea de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, dispusă de instanţa naţională a pârâtului.
Pe de altă parte, considerentele de prevenţie generală în ceea ce priveşte stoparea migraţiei ilegale nu constituie un argument suficient pentru aplicarea măsurii solicitate de reclamantă, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 27 din Directiva comunitară menţionată mai sus, prin criteriile pe care le prevede pentru luarea unor măsuri restrictive, în ceea ce priveşte dreptul unui cetăţean al Uniunii la liberă circulaţie, implică, în mod incontestabil, o analiză particularizată fiecărei persoane, pentru a se putea decide cu privire la necesitatea aplicării unei măsuri de natură să afecteze dreptul în discuţie.
Nici simpla returnare a pârâtului de pe teritoriul statului italian şi existenţa unui acord de readmisie a persoanelor aflate în situaţie ilegală, intre cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu reprezintă criterii suficiente pentru admiterea acţiunii formulate de reclamantă.
Astfel, simpla expulzare a pârâtului din Italia, la data de 26 mai 2009, nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului părţii la libera circulaţie în acest stat al Uniunii Europene.
Deşi, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei nr. 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.
Or, în speţă, instanţa nu poate să restrângă dreptul pârâtului la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamanta nu a învederat şi nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita acestuia una dintre valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Pe de altă parte, din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de parag. 3 şi 4, şi anume, limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Returnarea pârâtului din Italia nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a părţii. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.
În concluzie, cum reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea şi proporţionalitatea măsurii solicitate faţă de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 201 A din 10 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3499/2010. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 3527/2010. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs → |
|---|
