ICCJ. Decizia nr. 3501/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3501/2010
Dosar nr. 5732/1/2009
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 673 din 4 mai 2007 Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Consiliul local al sectorului 5 Bucureşti şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind formulată faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
A respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor C.I. şi B.M., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul local al sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că pârâtul Consiliul local al sectorului 5 Bucureşti este lipsit de calitate procesuală pasivă faţă de prevederile art. 18, art. 38, art. 66 şi art. 67 din Legea nr. 215/2001.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că reclamantele au solicitat despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în Municipiul Bucureşti sector 5, care a aparţinut defuncţilor A. şi D.M., susţinând că aceştia au fost bunicii materni, depunând în acest sens certificatul de moştenitor de pe urma lui M.D. din care a rezultat că moştenirea acestuia s-a transmis către M.A., soţie postdecedată în anul 1959 şi către C.S., MP, M.A. şi B.M., iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 38/1999 al B.N.P. D.A. au rămas ca moştenitoare legale în cote de ½, fiicele acestuia, reclamantele din prezenta cauză, care au şi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că după apariţia Legii nr. 10/2001, s-au stabilit anumite măsuri şi anumite proceduri ce trebuiau urmate de foştii proprietari sau moştenitorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate abuziv, iar reclamantele nu şi-au îndeplinit aceste obligaţii, nefăcând dovada că sunt persoane îndreptăţite la restituire.
S-a reţinut în această privinţă că nu au depus acte de stare civilă alături de certificatul de moştenitor din care să rezulte devoluţiunea succesorală legală, precum şi faptul că nu au făcut dovada că au solicitat măsuri reparatorii, nedepunând notificarea în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi nici nu au depus acte privind situaţia juridică a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 624 din 4 octombrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele C.I. şi B.M., împotriva hotărârii respective.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate motivele de apel, întrucât cauza a fost soluţionată în primă instanţă cu citarea legală a celor două reclamante, faţă de împrejurarea că o altă adresă decât cea indicată iniţial a fost nominalizată în faza de apel, iar după citarea la noua adresă, acestea nu s-au mai prezentat pentru a-şi formula apărările.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a constatat că reclamantele nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, în sensul Legii nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii respective, la data de 22 octombrie 2007 au declarat recurs reclamantele, criticând-o ca fiind nelegală.
Prin motivele de recurs depuse pe data de 13 decembrie 2007 a criticat Decizia recurată, invocând faptul că instanţa de apel a menţinut hotărârea apelată care a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 95 alin. (2) C. proc. civ., art. 480 C. civ. şi art. 3, art. 10 şi art. 18 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportate la art. 297 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 673 din 4 mai 2007 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care să fie desfiinţată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanţă.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-au invocat următoarele aspecte :
a) S-au încălcat prevederile art. 95 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin încheierea din 20 aprilie 2007, la primul termen de judecată după declinare, instanţa a constatat lipsa de procedură cu reclamantele şi a dispus citarea acestora, prin afişare la uşa instanţei şi nu cum a reţinut instanţa de apel, la aceeaşi adresă indicată în dosar.
Sub acest aspect s-a arătat că au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la desfăşurarea procesului civil întrucât citarea reclamanţilor nu se poate dispune prin afişare la uşa instanţei, ci numai pârâtul, iar pe de altă parte, nu s-a respectat termenul de 15 zile sau de 5 zile în cazuri urgente, cele două reclamante fiind citate la uşa instanţei, pentru termenul din data de 4 mai 2007, pe data de 3 mai 2007.
b) Au fost încălcate prevederile art. 480 C. civ. şi ale art. 3, art. 10 şi art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că reclamantele nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, întrucât la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri doveditoare privind această calitate, iar faptul că actele nu au fost certificate de către avocatul acestora că sunt conforme cu originalul, nu le poate fi imputat recurentelor-reclamante.
Prin Decizia civilă nr. 4899 din 27 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a constatat nul recursul declarat de reclamante, reţinându-se că motivele de recurs au fost depuse cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate.
S-a reţinut în acest sens că Decizia recurată a fost comunicată pe data de 20 noiembrie 2007, respectiv pe data de 21 noiembrie 2007, iar cererea de recurs motivată a fost depusă pe data de 13 decembrie 2007.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 15 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatoarele C.I. şi B.M.; a dispus anularea deciziei nr. 4899 din 27 aprilie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dispus rejudecarea recursului declarat de către reclamante împotriva deciziei civile nr. 624 din 14 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Analizând recursul declarat de cele două reclamante din perspectiva criticilor formulate şi a motivului de modificare invocat prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este întemeiat şi se va admite, avându-se în vedere următoarele considerente:
Astfel, în mod greşit instanţa de apel a menţinut hotărârea primei instanţe prin care s-a reţinut că reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a obţine măsuri reparatorii în echivalent aferente imobilului situat în Municipiul Bucureşti, sector 5, în prezent demolat.
În această privinţă, odată cu înregistrarea cererii de chemare în judecată, pe rolul Judecătoriei sector 5 Bucureşti au fost depuse la dosarul cauzei cu nr. 13144/3/2007 actul de proprietate autentificat sub nr. 16777 din 5 iunie 2009 şi transmis la Grefa Tribunalului Ilfov, Secţia notariat în registrul de Transcripţiuni sub nr. 8098 din 9 iunie 1929 prin care autorii A.M. şi D.M. au cumpărat de la vânzătorul I.I. un teren în suprafaţă de 103 mp; autorizaţia nr. 66 din 11 noiembrie 1937 prin care s-a aprobat cererea înregistrată sub nr. 28223/1997 prin care numiţii A. şi D.M. au solicitat edificarea unei construcţii cu subsol, parter, două etaje şi mansardă pe terenul proprietatea acestora; adresa emisă de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti - A.F.P. a sectorului 5 Bucureşti înregistrată sub nr. 273 N39 din 14 august 2002; certificatul de moştenitor nr. 38/1999 al B.N.B „D.A. Bucureşti" emis în urma decesului autoarei M.A.; certificatul de calitate de moştenitor nr. 1 din 17 februarie 2003 eliberat de B.N.B „M.V.L." de pe urma autorilor defuncţi M.D. şi M.A., precum şi notificările înregistrate la Primăria sectorului 5 Bucureşti sub nr. 33708 din 21 septembrie 2005 şi cu nr. 43635 din 30 noiembrie 2005 unde se face vorbire de faptul că s-au formulat Notificări şi în baza Legii nr. 10/2001, însă nu au primit niciun răspuns.
Toate aceste înscrisuri puteau forma convingerea celor două instanţe că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, însă au fost înlăturate pe baza considerentelor eronate că nu au fost certificate de către părţi sau de reprezentantul legal; că nu s-au depus acte de stare civilă în completarea certificatelor de moştenitor nr. 38/1999 şi a celui de calitate de moştenitor nr. 11/2003, şi că nu s-a formulat notificare în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Faptul că înscrisurile respective care dovedeau calitatea procesuală activă a reclamantelor şi implicit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, nu au fost certificate ca fiind conforme cu cele originale, nu poate fi imputat recurentelor atâta vreme cât, la primul termen de judecată, la Judecătoria Sector 5 Bucureşti, unde părţile au fost reprezentate de avocat, instanţa nu i-a pus în vedere acestuia să certifice înscrisurile, lucru care s-a întâmplat atât pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti cât şi pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, judecătorii învestiţi cu soluţionarea cauzei nepunând în vedere părţilor să certifice înscrisurile depuse şi nici nu au dispus suspendarea cauzei.
Înscrisurile respective au fost completate în faţa instanţei de recurs cu o serie de alte înscrisuri certificate de apărătorul reclamantelor care stabilesc în mod clar situaţia juridică a imobilului aflat în litigiu.
Astfel, a rezultat că terenul în suprafaţă de 103 mp şi construcţie formată din subsol, parter, două etaje şi mansardă a constituit proprietatea autorilor D. şi A.M. (conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1677 din 5 iunie 1929; a autorizaţiei de construire nr. 6611 din 11 noiembrie 1937 şi a certificatului fiscal nr. 4789 din 20 octombrie 1939 emis de Serviciul de constatare Circa nr. 9 fiscală ).
Cei doi autori au avut patru copii ( M.A., C.S., M.P. şi B.A., iar prima fiică, autoarea reclamantelor, s-a căsătorit în anul 1942 cu I.C., fiind înzestrată cu această ocazie, prin act dotal, cu apartamentul nr. 2 situat la etajul nr. 1 din imobil (actul dotal autentificat sub nr. 17853/1942 la Tribunalul Ilfov – Secţia notariat şi adresa nr. 5509 din 27 noiembrie 2001 emisă de SC C. SA).
O parte din imobilul respectiv, parterul şi etajul II de la corpul A, precum şi corpul B în totalitate a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950; apartamentul nr. 1 de la etajul 1 a fost donat de C.I. şi S., Statului Român, conform deciziei nr. 1521 din 7 noiembrie 1966 emisă de Sfatul Popular, iar apartamentul nr. 2 de la etajul 1 a fost donat de A.C. (născută M.) către stat, conform deciziei Sfatului Popular „V.I. Lenin" nr. 218 ) din 15 februarie 1964, ulterior întreg imobilul fiind demolat de către Statul Român.
Conform certificatelor de moştenitor şi de calitate de moştenitor depuse, reclamantele sunt moştenitoarele legale în calitate de fiice a autoarei M.A., proprietara exclusivă a apartamentului nr. 2 din imobilul respectiv, la data preluării de către stat, aceasta din urmă fiind fiica autorilor D. şi A.M. care anterior actului dotal, au deţinut în proprietate întregul imobil format din teren de 103 mp şi construcţie.
În vederea obţinerii drepturilor cuvenite potrivit Legii nr. 10/2001, C.I., C.V., T.M. şi B.M. au depus în cadrul Prefecturii Municipiului Bucureşti, prin executor judecătoresc, în termenul prevăzut de lege, notificarea înregistrată sub nr. 1868/2001 pentru acordarea de despăgubiri corespunzătoare valorii imobilului proprietatea celor doi autori.
În condiţiile arătate, se va reţine faptul că cele două instanţe nu au intrat în cercetarea fondului, câtă vreme au ignorat înscrisurile depuse la dosar şi au concluzionat că cele două reclamante nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.
Se impune, aşadar, admiterea recursului declarat de reclamant, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., pentru a nu se încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.
Cu atât mai mult cu cât în cadrul instanţei de recurs au fost depuse pentru prima dată şi alte înscrisuri, ce nu au fost analizate de către instanţa de apel, legate de calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.
Cu ocazia rejudecării se va stabili dacă deciziile nr. 88/A/75 din 15 februarie 1964 emisă de Consiliul Popular al fostului Raion „V.I. Lenin" şi nr. 427/1964 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei prin care s-a acceptat oferta de donaţie a numitei C.A., născută M., având ca obiect apartamentul nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului, au fost materializate prin încheierea unui act de donaţie în formă autentică la Notariatul de Stat „V.I.Lenin", conform Decretului–lege nr. 478/1954.
Aceasta întrucât dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevăd condiţia ca pentru imobilele donate statului în baza Decretului nr. 478/1954, este necesar să se obţină o hotărâre judecătorească prin care să se dispună anularea sau să se constate nulitatea actului de donaţie.
Se va avea în vedere şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 7080 din 7 decembrie 2004 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 873 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi Decizia nr. 1058 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a constatat nulitatea absolută a donaţiei nr. 4005 din 28 iulie 1966, pentru lipsa cauzei, la cererea reclamantului C.V., contract încheiat între C.S., în calitate de donatoare şi Statul Român prin Sfatul Popular al Raionului „V.I.Lenin", având ca obiect apartamentul nr. 1, etaj 1 din imobilul situat în Bucureşti sector 5.
În privinţa motivului de recurs referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 95 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, deşi sunt reale susţinerile recurentelor că la primul termen de judecată, după declinare (încheierea din 20 aprilie 2007), instanţa a constatat lipsa de procedură cu reclamantele şi a dispus citarea prin afişare la uşa instanţei, şi nu cum a reţinut instanţa de apel că citarea s-a realizat la vechea adresă, aşa cum ar fi trebuit să se realizeze citarea în condiţii procedurale.
Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ. - „Schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului".
Pedeapsa „neluării în seamă" constă în aceea că partea va fi citată şi după schimbarea domiciliului, la vechea adresă, iar procedura de citare îndeplinită în acest mod este valabilă.
Ori dacă reclamantele nu au înştiinţat instanţa despre schimbarea adresei acestora, indicată prin acţiune, acestea nu au dreptul să invoce în recurs nelegala citare, pe temeiul trimiterii citaţiei la adresa indicată.
Este adevărat faptul că prima instanţă a dispus prin încheierea din 20 aprilie 2007, citarea reclamantelor pentru termenul din 4 mai 2007, prin publicitate, în modalitatea afişării la uşa instanţei, şi nu la adresa indicată în cererea de chemare în judecată, însă acest lucru s-a realizat în ideea ocrotirii drepturilor procedurale ale celor două reclamante.
În acest sens, normele de procedură care reglementează citarea părţilor au un caracter dispozitiv, iar potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent este lovit de nulitate, ci numai aceea care a pricinuit părţii o vătămare, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Cele două condiţii arătate mai sus nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât reclamantelor nu li s-a produs nicio vătămare, lipsa lor pentru data de 4 mai 2007 în cadrul primei instanţe când s-a soluţionat cererea, datorându-se acestora, care nu şi-au anunţat schimbarea de domiciliu, iar citarea prin afişare la uşa instanţei şi nu la vechea adresă unde acestea nu mai locuiau, nu poate duce la nulitatea hotărârii Tribunalului Municipiului Bucureşti.
De altfel, conduita reclamantelor şi în cadrul instanţei de apel a lăsat de dorit din punct de vedere al exercitării drepturilor procesuale, întrucât au indicat în cererea de apel tot vechea adresă, deşi au formulat motiv de apel privind nerespectarea dispoziţiilor art. 95 C. proc. civ., iar ulterior, după indicarea noii adrese nu s-au prezentat în instanţă pentru a-şi susţine calea de atac.
În acest sens, prevederile art. 108 alin. (4) C. proc. civ., stipulează faptul că „nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt" - textul respectiv putând fi considerat ca o formă de sancţionare a abuzului de drept procesual.
Pentru celălalt motiv de recurs care a fost găsit întemeiat, se impune însă admiterea recursului declarat de cele două reclamante, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D.
Admite recursul declarat de reclamantele C.I.G. şi B.M. împotriva deciziei nr. 624 din 4 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3503/2010. Civil. Legea nr.187/1999.... | ICCJ. Decizia nr. 3497/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
