ICCJ. Decizia nr. 3522/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3522/2010
Dosar nr. 35279/3/2009
Şedinţa publică din 4 iunie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V civilă, sub nr. 35279/3/2008 reclamanta I.A. a chemat judecată pe pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primarul General pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul ca, în temeiul art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziţie prin care să se pronunţe asupra cererii sale de restituire a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 8 octombrie 2001 a fost înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti notificarea nr. 4643 din 8 octombrie 2001, prin care a solicitat ca, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, să se dispună restituirea terenului situat în Bucureşti, sectorul 1, imobil care i-a aparţinut, fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 5212 din 17 septembrie 19 şi transcris sub numărul 980 din 17 septembrie 1975, compus din teren şi construcţie suprafaţă de 297 mp. S-a precizat că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat baza Legii nr. 58/1974 prin Decizia nr. 983 din 31 octombrie 1975.
A susţinut reclamanta că până la data formulării acţiunii, pârâtul nu s-a pronunţat asupra cererii de restituire, încălcând dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, care prevăd termenul de 60 de zile de la data înregistrării pentru emiterea dispoziţiei referitoarea la notificare, termen care are caracter imperativ, iar depăşirea acestui termen are ca şi consecinţe procedurale naşterea dreptului persoanei îndreptăţite de a formula acţiune în justiţie pentru realizarea efectivă a dreptului de restituire.
În drept cererea a fost întemeiata pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 169 din 09 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea, a obligat pe pârât să emită dispoziţie prin care să se pronunţe asupra cererii reclamantei, înregistrată în baza notificării nr. 4643 din 08 octombrie 2001, de restituire a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1 ce face obiectul dosarului cu numărul 31141 din 02 octombrie 2002.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia nr. 601 A din 19 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi a obligat apelantul las 500 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Pentru a hotărî astfel, prin prisma motivelor de apel formulate şi în limitele impuse de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte critica vizând faptul că instanţa de fond nu avea posibilitatea de a analiza notificarea formulată de intimată, în fond, cât timp procedura administrativă nu a fost finalizată, Curtea a făcut precizarea că, deşi apelantul critica hotărârea primei instanţe, în sensul că în cauză s-ar fi procedat la soluţionarea pe fond a notificării, din verificarea dispozitivului şi considerentelor sentinţei apelate a rezultat că obiectul analizei instanţei de fond a fost circumstanţiat exclusiv la analiza obligaţiei de a face stabilite în sarcina apelantului - de a proceda la analiza notificării cu care acesta a fost sesizat.
În ceea ce priveşte critica referitoare la neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a depune la dosarul administrativ actele doveditoare pe care avea obligaţia de a le anexa notificării, conform art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinse în HG nr. 250/2007, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din acţiunea introductivă, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură administrativă, prealabilă, concretizată prin rezolvarea notificării formulate în condiţiile art. 25 din această lege.
Prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se instituie o obligaţie în sarcina unităţii sesizate de a se pronunţa asupra notificării prin decizie sau dispoziţie motivată în termen de 60 de zile de la data notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare în susţinerea notificării.
Este adevărat că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres atacarea la instanţă a lipsei de răspuns (rezolvare) prin decizie sau dispoziţie motivată. Aceasta nu înseamnă însă că o asemenea atitudine din partea instituţiei responsabile de rezolvarea notificării nu poate fi supusă controlului judecătoresc, cu atât mai mult cu cât există o obligaţie fixată de lege în sarcina acesteia într-un termen determinat, astfel încât să se elimine cât mai curând posibil echivocul situaţiilor juridice incerte.
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr.10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, în explicitarea dispoziţiilor legale enunţate, prevăd la pct. 25.1 că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, are două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Prima instanţă a reţinut corect că până la data introducerii acţiunii în faţa instanţei de judecată, notificarea nu a fost soluţionată de către pârât.
Pentru o astfel de ipoteză, instanţa supremă a statuat cu consecvenţă că absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare la notificarea persoanei îndreptăţite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanţa de judecată.
Pe de altă parte, termenul prescris de lege pentru răspunsul unităţii deţinătoare de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau data depunerii actelor doveditoare, deşi nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigentelor unui termen rezonabil.
Orice contestaţie prin care se urmăreşte valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanţă - indiferent de modalitatea concretă de soluţionare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedură prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigentele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluţionare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera si spiritul legii speciale obligă la celeritate (dată fiind şi importanta actului juridic al reparaţiunii).
În acelaşi timp, în aplicarea celei de-a doua date de referinţă - data depunerii actelor doveditoare - pct. 25.1 alin. (4) din Norme, precizează că termenul pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite în intervalul de 60 zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire; pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este însă necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite, faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptăţită nu posedă actele solicitate, având semnificaţia prorogării termenului de 60 zile pentru soluţionarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptăţită.
Din actele dosarului, nu rezultă că pârâtul a comunicat într-un interval de timp rezonabil, de la data înregistrării notificării reclamantei şi anterior formulării acţiunii introductive de către aceasta, faptul că se impune completarea documentaţiei aferente notificării, singura solicitare în acest sens fiind cea efectuată prin adresa emisă în dosarul de fond, la data de 10 ianuarie 2009-fila 43 dosar fond.
Constatându-se din actele dosarului că pârâtul învestit cu soluţionarea notificării nu a respectat obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii reclamantei, în mod corect a apreciat instanţa de fond că atitudinea pârâtului de a nu fi procedat la soluţionarea notificării în cadrul unui termen rezonabil, este culpabilă şi a dispus ca pârâtul să-şi îndeplinească obligaţia legală de a emite o dispoziţie motivată în rezolvarea notificării.
Împotriva deciziei susmenţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât arată că prin cererea ce a format obiectul dosarului civil nr. 35279/3/2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, reclamanta I.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul să emită o dispoziţie prin care să se pronunţe asupra cererii sale de restituire a imobilului situat în Bucureşti, sectorul l.
Recurentul-pârât consideră că, în mod greşit, instanţa de apel i-a respins apelul si a admis apelul reclamanţilor, având în vedere că, potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aşadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 23 Legea nr. 10/2001, pct. 23.1 HG nr. 498/2003).
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeaşi hotărâre condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Totodată, în Capitolul 1 pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Mai mult, înscrisuri avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei şi considerate de către instanţa de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanţi în susţinerea cererii de restituire formulată, însă doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea. Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/ 2001 , cu 3 luni prin OUG nr. 145/ 2001, cu o lună prin OUG nr. 184/ 2002 şi cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003, prelungiri care au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susţinerea notificării.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare. Trebuie avut în vedere faptul că la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu existau dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.
Obligaţia Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie faţă de notificarea adresată este o obligaţie legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".
Prin urmare, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Chiar dacă nu se instituie o sancţiune pentru depăşirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Astfel, Municipiul Bucureşti susţine în mod greşit că nu a putut emite Decizia în lipsa actelor justificative a calităţii de persoane îndreptăţite la restituite şi a dreptului de proprietate, obligaţia sa fiind aceea ca, după trecerea termenului legal, în condiţiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoştinţa părţii înscrisurile pe care trebuie să le depună, prin corespondenţa la care se referă pct. 25.1 alin. (4) din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, menţionate în HG nr. 250/2007, care se aplică în cauză, în raport de data introducerii acţiunii, sau, în lipsa acestora, să se pronunţe în consecinţă asupra notificării formulate de reclamante.
În motivarea recursului sunt invocate prevederile HG nr. 498/2003, însă la momentul introducerii acţiunii, în anul 2008, erau în vigoare prevederile HG nr. 250/2007, la care s-a făcut corect referire de către instanţa de apel în motivarea deciziei recurate.
Deşi este adevărat că Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fac vorbire despre necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, această precizare este cerută numai în situaţia în care persoana îndreptăţită este încunoştinţată de unitatea deţinătoare despre necesitatea completării actelor, încunoştinţare care nu s-a realizat în speţă.
Neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către petiţionar, în sensul că acesta nu depune înscrisurile, în cazul în care acestea ar fi fost solicitate de către unitatea deţinătoare, lipsa declaraţiei că nu mai deţine alte înscrisuri, menţionată la pct. 24.2 din HG nr. 250/2007, nu pot împiedica soluţionarea cererii, căci posibilitatea de prorogare a termenului de 60 de zile constituie o alegere lăsată la latitudinea persoanei îndreptăţite, însă numai în ipoteza în care unitatea deţinătoare îşi îndeplineşte obligaţia de a-i aduce la cunoştinţă că actele ataşate notificării sunt incomplete.
Înalta Curte consideră că şi în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiţionarul, chiar încunoştinţat, declară că nu înţelege să le depună, unitatea deţinătoare are obligaţia să soluţioneze notificarea, deoarece persoana îndreptăţită poate formula contestaţie în instanţă cu privire la temeinicia şi legalitatea deciziei emise în aceste condiţii, fază procesuală în care se pot solicita şi administra probe, deci se pot suplini lipsurile existente în dosarul unităţii deţinătoare.
În cadrul acestei proceduri pot fi administrate probe sub toate aspectele, astfel încât nu este primit nici argumentul recurentului în sensul că nu se putea răspunde notificării deoarece nu au fost depuse înscrisuri sau declaraţie că nu s-au primit despăgubiri de către persoana îndreptăţită la data naţionalizării.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluţionării notificării, adică până la soluţionarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune şi exercitarea căilor de atac.
A lăsa în nelucrare soluţionarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligenţă a părţii în a ataşa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii sau alte declaraţii impuse de lege, în condiţiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluţionării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unităţii deţinătoare şi o încălcare a dreptului părţii la un proces echitabil, noţiune care implică şi soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei.
Pentru aceste argumente, apreciind că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 601 A din 19 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3524/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3521/2010. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
